Sensul vieţii este întotdeauna un raport cu ceva care depăşeşte propria persoană
08.29.2011
– De ce trebuie ca sensul vieţii să fie neapărat altruist? – m-a întrebat, în timpul unei sesiuni coaching-style lifelong learning.
– Nu ştiu dacă trebuie să fie neapărat altruist – i-am răspuns. Ce ştiu este că avem nevoie, pentru echilibrul nostru, pentru sănătatea noastră mentală, de proiecte de viaţă care depăşesc propria noastră persoană şi chiar un grup restrâns cum este familia.
Să luăm exemplul cel mai simplu: al unui vehicul oarecare. Noţiunea de sens devine un nonsens dacă nu vezi decât vehiculul însuşi. Nu poţi vorbi despre sensul în care se mişcă decât plasându-l într-un cadru mai amplu. Cu cât lărgeşti mai mult cadrul, cu atât sensul apare mai clar.
Un alt exemplu ni-l oferă statistica. Dacă măsori sărăcia anul acesta, nu poţi spune nimic despre vreun sens. Dacă o măsori câţiva ani consecutiv, obţii o imagine, însă tot nu poţi identifica un sens. Dacă lărgeşti cadrul (măsori acelaşi fenomen, cu aceleaşi metode, câteva zeci de ani), sensul devine vizibil.
Sensul vieţii – îmi vei replica – înseamnă mai mult decât o direcţie a deplasării / devenirii, înseamnă semnificaţie. Iar unde e semnificaţie, e interpretare. Şi, mai departe, dacă vorbesc despre interpretare, ce sau cine mă opreşte să interpretez propria-mi avere, poziţie socială, popularitate etc. ca sens al vieţii mele?
Sigur, îţi poţi propune obsesivul (în zilele noastre) “Vreau să fiu fericit / să-mi văd familia fericită, ăsta e sensul vieţii mele”. Însă fii sigur(ă) că va veni, mai devreme sau mai târziu, o etapă când vei constata că nu poţi sau nu mai poţi să fii fericit(ă) focalizându-te doar pe propria persoană şi pe cei foarte apropiaţi (copiii cresc şi au nevoie să-i laşi să-şi trăiască propria viaţă, partenerul sau prietenul te poate înşela sau părăsi…). Simţi că îţi lipseşte ceva fundamental, iar cu timpul absenţa aceea, pe care nici măcar nu o poţi defini, te face nefericit(ă), deşi aparent poţi să ai tot ce îţi doreşti.
Una dintre explicaţiile posibile ne este oferită de neuroştiinţe: multe dintre experienţele noastre sociale activează în creier circuitele “ameninţărilor primare” şi “recompenselor primare”, exact aşa cum o fac nevoile noastre biologice (apă, mâncare etc.); altfel spus, nevoile sociale şi acelea pe care ne-am obişnuit să le considerăm indispensabile supravieţuirii (apă, hrană, adăpost) au aceeaşi valoare pentru creierul nostru!
Avem nevoie de acele experienţe sociale care ne oferă “recompense primare”, iar una dintre ele se referă la cât de importanţi ne simţim pentru lumea din jurul nostru. Pe termen scurt, statutul şi imaginea – aceste simulacre ale importanţei noastre în lume – îţi pot oferi astfel de recompense. Pe termen mediu şi lung însă, doar încrederea că faptele tale fac o diferenţă în viaţa altora îţi oferă satisfacţie şi sens – fiind, totodată, sursa profundă a respectului de sine şi încrederii în sine.
Nu vorbim aici despre orgoliosul “Vreau să las ceva în urma mea”, nici despre vreun cor de aplauze sau “Mulţumesc” cu care te-ar putea saluta lumea pe stradă (trăim într-o cultură în care recunoştinţa se manifestă foarte rar cu voce tare dacă nu ocupi o poziţie de putere sau vizibilitate), ci despre “Am încredere că ce fac eu schimbă ceva sau contribuie la o schimbare în bine a vieţii mai multor oameni, inclusiv – mai ales – în viaţa unor oameni de la care nu aştept vreun favor în schimb”.
Pentru detalii cu privire la circuitele neurologice activate de experienţele sociale, puteţi citi:
- M. Lieberman and N. Eisenberg (2008) “The pains and pleasures of social life”. NeuroLeadership Journal . 1 (2008): 38–43.
Surse indirecte:
Ma intereseaza opinia ta, scrie un comentariu