Cum reuşesc să menţin, la 55 ani, greutatea de la 16 ani, fără vreo dietă specială pentru slăbit


01.02.2013

Mărturisesc că sunt – am fost toată viaţa – o pofticioasă: îmi place să simt gustul mâncării bune şi îmi plac foarte mult dulciurile.

Iar după ce s-a instalat menopauza, m-a apucat o poftă de mâncare nebună: mai ales după ora 17:00, adică exact atunci când nu mai e sănătos să mănânci, eu simt nevoia să mănânc continuu.

Nu sunt “vedetă” şi nu am făcut niciodată din aparenţa fizică un interes special – şi în niciun caz o obsesie – în care să-mi investesc energia, timpul şi banii.

Nu simt vreo chemare specială pentru noile curente de gândire naturiste, care recomandă doar alimente vegetale, ecologice, neprocesate etc.

Şi totuşi, la 55 de ani, când marea majoritate a femeilor se îngraşă, eu reuşesc să-mi menţin greutatea din adolescenţă (50 kg, +/- 3) şi un tonus muscular destul de bun pentru vârsta mea şi categoria socio-profesională din care fac parte.

Secretul este acelaşi ca în orice reuşită din viaţă:

  • autoobservaţie/autocunoaştere;
  • imaginaţie/creativitate în utilizarea resurselor la îndemână;
  • autoorganizare;
  • autodisciplină.

1. Mă observ cu atenţie şi descopăr în care parte a zilei mi-e mai uşor să mănânc mai puţin.

Şi pentru că, de regulă, mie mi-e mai uşor să fac asta în cursul dimineţii – când mă concentrez mai uşor pe muncă şi uit de orice -, mănânc dimineaţa destul de puţin.

De cele mai multe ori, încep ziua cu un “terci” din produse la îndemână. Fierb câteva minute 5-7 linguriţe de cereale (îndeosebi ovăz, orz, secară)  cu 2-3 linguriţe de tărâţe de grâu; când s-a mai răcit, adaug 2 linguriţe de seminţe (dovleac, floarea soarelui) sau câteva migdale, nuci etc. tăiate + câteva stafide + 2 linguriţe de seminţe de in măcinate (în râşniţa de cafea); uneori, adaug şi germeni de grâu; alteori, fructe proaspete (un măr, o pară, căpşuni… tăiate cubuleţe). Variez compoziţia de la o zi la alta sau la câteva zile, în funcţie de ce am la îndemână şi ce-mi spune imaginaţia. Compoziţia aceasta poate fi mâncată şi seara.

Alteori, mănânc doar un iaurt, chefir, sana… în care am tăiat un fruct; adaug întotdeauna cele 2 linguriţe de seminţe de in măcinate, pentru că stimulează digestia şi reduc semnificativ consecinţele nedorite ale deficitului de hormoni de la menopauză.

  • Din câte am citit eu, seminţele de in sunt recomandate şi bărbaţilor (acţionează asupra prostatei).
  • La orice magazin “Plafar” şi în multe hipermarketuri găsiţi şi cereale, şi seminţe, şi tărâţe, le puteţi combina până găsiţi variantele care vă plac şi vă fac bine.

Alteori, mănânc o chiflă multicereale cu puţin unt de arahide + un măr, o pară… pe post de (în loc de) obişnuitele şi nesănătoasele mezeluri.

Alteori, ouă – dar colesterolul e o problemă, aşa că nu exagerez…

În perioade critice (după Sărbători, după o aniversare etc.), înlocuiesc masa de dimineaţă cu apă cu lămâie şi ceai “organism purificat” sau “purificare şi drenaj” de la Fares  – le găsiţi în orice hipermarket, la preţuri mici.

2. La orice masă de prânz sau seară (şi, în general, oricând sunt tentată să mănânc), mă întreb la ce pot – chiar pot – eu renunţa din ce se află pe masă sau în frigider.

Nu-mi interzic total nimic, nu spun “Eu nu mai mănânc niciodată / deloc…”.

Redefinesc problema în termeni de valori fundamentale. Masa devine NU un spaţiu-timp unde plăcerea luptă cu interdicţia, ci un spaţiu-timp în care eu mă focalizez pe respectul de sine, încredere şi sentiment de putere.

Cândva, un tânăr îmi spunea că pentru el libertatea înseamnă să nu privească în dreapta meniului când face o comandă la restaurant; acolo unde se află preţurile, adică. Pentru mulţi, respectul, încrederea şi puterea au aceeaşi definiţie. Eu aş defini în acelaşi mod dependenţa, vulnerabilitatea, slăbiciunea.

Respectul de sine, încrederea, puterea, libertatea autentice, profunde, sustenabile pe termen lung, nu pot fi legate de lucruri atât de instabile precum dorinţa, plăcerea, conturile din bancă şi preţurile.

Nu e deloc întâmplător că ni se inoculează pe toate canalele filosofia lui “fă ce-ţi place”: ea ne transformă în sclavii economiei de consum şi creşte profiturile celor care vând.

Dimpotrivă, a alege lucid să consumi unele lucruri şi să nu consumi altele, chiar dacă ai avea bani suficienţi să le cumperi, contribuie la întărirea respectului de sine, încrederii în sine, sentimentului personal de putere şi libertate.

În faţa frigiderului sau a farfuriei cu mâncare, eu mă întreb: ce anume mi-ar da acum sentimentul că sunt puternică, încrederea că sunt puternică, fără să îmi reprim total plăcerea? În acest fel, fără interdicţii generale, alegând pur şi simplu valorile autentice în locul simplei plăceri, am reuşit treptat să reduc foarte mult consumul de grăsimi animale, carne, lactate şi zahăr.

De mulţi ani, mănânc mai mult legume şi fructe: fie crude, fie la cuptor, fie fierte; plus peşte; cu multe condimente (pătrunjel, busuioc, rozmarin, salvie …).  Pâine graham, integrală sau de secară. Ciocolată neagră.

Nu, nu sunt chiar un monument de autocontrol: mai “scap hăţurile”… Iar o dată la câteva săptămâni,  “îmi fac de cap”: mănânc orice, oricât de nesănătos (mezeluri, şuncă, jumări, prăjituri…). Asta mă ajută să-mi descarc eventualele frustrări. În ultimii ani, are şi un efect de întărire a alegerilor mai sănătoase: organismul reacţionează negativ la alimente pe care nu mai e obişnuit să le digere, iar suferinţa mă face să mă gândesc de 10 ori înainte de a face excese…

Din când în când, fac câte o cură de câteva săptămâni cu ceaiuri Fares (“organism purificat”, “purificare şi drenaj”). Două-trei căni pe zi. Fără restricţii speciale la mâncare (mănânc normal).

3. Când mi se face poftă să mănânc între mese sau după ora 19:00, îi ofer creierului alte surse de plăcere (serotonină), iar nevoia/pofta de a mânca devine controlabilă.

Credeţi-mă: la menopauză, aşa o poftă de mâncare te apucă, mai ales seara şi noaptea…

Ei bine, când mă apucă, fac ceva care “mă prinde” total: studiez ceva care necesită concentrare maximă (uitare de sine), scriu ceva, mă întâlnesc / vorbesc cu cineva, merg în spaţii unde nu se poate mânca…

Sau fac mişcare: poţi să vorbeşti, să te uiţi la televizor, să lucrezi la computer sau să citeşti mâncând; dar nu poţi să faci gimnastică mâncând. Iar în loc de plăcerea mâncării, organismul ajunge, după primele minute în care trebuie “să trag de mine”, la plăcerea mişcării – autostimulată prin concentrarea pe respiraţie şi muşchii care lucrează.

Şi îmi spăl foarte bine dinţii. Pare banal, dar gustul de mâncare din gură stimulează pofta de mâncare, în timp ce gustul de apă de gură, după ce ai îndepărtat toate resturile dintre dinţi, te ajută să te concentrezi pe alte activităţi.

Pentru serile în care chiar nu-mi pot reprima pofta, am la îndemână fie porumb pentru floricele, fie covrigei cu tărâţe. Le ronţăi lent…

4. Fac mişcare în fiecare zi 10-30 minute, iar cel puţin o dată pe săptămână 1-2 ore.

Eu am avut cândva mişcarea în sânge.

Am crescut într-o lume în care copiii se jucau alergând mult, urcând în copaci sau pe munte, sărind peste obstacole fizice diverse… În timpul şcolii, aveam de parcurs 3 sau 4 km de acasă până la şcoală; nu ne plângea nimeni de milă, făcea parte din normalitatea vieţii. Iar la orele de educaţie fizică ne întreceam care dintre noi aleargă mai repede, sare mai sus sau mai lung, are o mobilitate mai mare; nu-i trecea nimănui prin minte să ia “scutire medicală”, cred că ar fi fost chiar o ruşine…

Am lucrat un an ca învăţătoare (am terminat un liceu pedagogic). N-am ratat niciodată lecţiile de educaţie fizică, iar către finalul anului toate clasele a III-a plasau în orar lecţiile respective în acelaşi timp şi, dacă era vreme bună, eu ţineam lecţia în curte cu câteva sute de copii, supravegheaţi de celelalte învăţătoare… (L-am convins – nu uşor – pe directorul şcolii să-mi dea voie să merg cu copiii pe deal, ca să ţinem acolo lecţiile de cunoştinţe ale naturii sau geografie; el nu ştia, dar tot acolo făceam şi multe ore de matematică şi citire… iar copiii aceia, majoritatea aduşi în clasa mea pentru că rămăseseră repetenţi – un absolvent de 19 ani, abia repartizat în şcoală, ce şansă mai bună pentru celelalte clase să scape de ei? -, au uimit la finalul anului: toţi citeau, scoteau ideile principale dintr-un text, povesteau, socoteau… şi făceau roata, salt înainte, salt înapoi…)

În facultate, n-am ratat nicio oră de educaţie fizică. O vreme, am alergat dimineaţa, cu câţiva colegi, pe străzile din Copou (Iaşi). O vreme, am jucat volei într-o echipă…

După absolvire, am găsit, în liceul unde am fost repartizată, un grup de colegi cu care mergeam o dată pe săptămână în sala de sport…

Pe la 30 de ani însă, lucrurile s-au schimbat: familie, copil, cadru didactic universitar, oraş cu distanţe mari de parcurs, apoi probleme de sănătate care m-au ţinut în pat… Suficient cât să-mi pierd obişnuinţa.

Dacă nu (mai) aveţi mişcarea în sânge, apelaţi la contexte şi oameni care vă motivează sau vă obligă să vă mişcaţi.

Faceţi un abonament la un program specializat. Aşezaţi-l în agendă ca prioritate, în categoria activităţilor importante şi urgente.

Eu am luat-o de la capăt la 49 de ani – adică după aproape 20 de ani de pauză. Într-o sală de kinetoterapie. Am început cu mişcări simple şi durate care nu depăşeau 30 minute. După câteva luni, lucram câte 3-4 ore.  Pentru mine, kinetoterapia s-a transformat şi într-o formă de psihoterapie – foarte eficace! -, pentru că, pe lângă problemele mai vechi de coloană şi articulaţii, eram suspectă de cancer, iar toate aceste probleme medicale se asociază cu stress şi stări depresive… Iar echipa de la clinica în care am lucrat era constituită din tineri senini, atenţi la nevoile pacientului, cu foarte mult bun simţ…

După observaţiile mele, concentrarea pe respiraţie şi muşchii care lucrează este prima condiţie a reuşitei în programele de (re)modelare corporală; bucuria auto-stimulată este a doua condiţie. Dacă staţi cu telefonul alături şi răspundeţi la fiecare apel sau mesaj, dacă vă lăsaţi gândurile să frământe toate problemele curente, ori gândiţi şi spuneţi continuu “E greu”, “M-am săturat”, “Nu se mai termină odată”…, nu vă mai plângeţi că obţineţi rezultate nule sau slabe; mai bine schimbaţi-vă atitudinea!

Am adăugat, treptat, mersul pe jos. Spre deosebire de marea majoritate a oamenilor, care au întotdeauna ca primă opţiune un mijloc de transport şi merg pe jos doar dacă sunt nevoiţi, prima mea opţiune de deplasare este întotdeauna mersul pe jos. Eu folosesc mijloacele de transport doar atunci când chiar nu pot fi evitate (distanţa e prea lungă, vremea prea rea sau port încălţăminte cu tocuri înalte).

Am adăugat plimbări lungi în parc. Cu o componentă pe care aş putea-o numi meditaţie – utilizând tehnici descoperite, inventate de mine – şi care contribuie imens la echilibrul meu interior; le regăsesc adesea prin cărţi, iar aceasta nu face decât să-mi aducă aminte că orice tehnică a fost cândva inventată de un om şi că oricare dintre noi are un potenţial creativ imens…

Fac zilnic puţină gimnastică acasă şi, uneori, în parc. Îmi inventez singură exerciţiile, folosind tot ce am învăţat de la kinetoterapeuţi şi toate resursele din spaţiul disponibil: copaci, scaune, covor, coada de la mop, prosoape… Plus câteva mingi de diverse dimensiuni, două gantere, o panglică elastică… Le aşez la vedere, la îndemână, prin casă. Aşa, pot exersa câteva minute oricând îmi ridic ochii din computer pentru o scurtă pauză, oricând privesc la televizor, oricând vorbesc la telefon… Mă eliberez astfel de tirania scuzei obişnuite “N-am timp”…

Merg din nou “la sală” atunci când simt că motivaţia mea nu mai funcţionează bine: relaţia cu alţii te ajută întotdeauna să te motivezi.

5. După fiecare pas (1-4), conştientizez starea de bine a organismului meu şi respectul de sine suplimentar pe care îl obţin.

Motivaţia pentru orice facem vine din, sau este procesată în, creier.

Şi trece întotdeauna prin respectul de sine, chiar dacă oamenii nu conştientizează aceasta sau folosesc alţi termeni, precum “mândrie”, “ambiţie”, “orgoliu” etc.

*

Ce v-aş recomanda, din toată experienţa mea?

Priviţi lucrurile pe termen lung, ca stil de viaţă, nu ca pe o campanie legată de un eveniment anume. Important e NU să arăţi bine mâine, la întâlnirea cu Făt-Frumos sau Ileana Cosânzeana, la interviul pentru job, la Revelion, la nuntă etc. Important este să obţii şi să menţii o formă fizică în care te simţi puternic(ă) şi care îţi stimulează respectul de sine.

Apelaţi la nutriţionişti, dar pentru a obţine informaţie de specialitate. Cereţi informaţie despre alimente, apoi aplicaţi creativ informaţia la ceea ce observaţi la / descoperiţi despre propria persoană.

Nu cereţi şi nu acceptaţi diete-minune.

Renunţaţi la dietele inventate – şi vândute !!! – de alţii. Dacă vă informaţi corect, veţi afla că fie nu dau rezultatele cu care se laudă, fie conduc la efecte nedorite: înfometare + anemii + scăderea imunităţii; dependenţa de anumite produse, deci bani mulţi cheltuiţi; mai multe kilograme în plus, după o vreme; stress şi stări depresive…

Lucraţi la autoobservaţie / autocunoaştere, imaginaţie / creativitate în utilizarea resurselor la îndemână, autoorganizare şi autodisciplină şi veţi obţine tot ce doriţi!

În ultimă instanţă, dezvoltarea personală rămâne cea mai bună soluţie şi pentru o formă fizică excelentă.

Iar propriul corp este un excelent teren de lucru pentru o mai bună cunoaştere de sine, un respect de sine şi o încredere în sine mai înalte şi mai stabile.

Lucraţi la ce se află profund în interiorul vostru: forma exterioară va urma fără efort echilibrul interior profund.

*

Ma intereseaza opinia ta, scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.