Să presupunem că Dumnezeu există: pentru ce simți tu că te-a adus să trăiești aici și acum?
04.12.2014
Nu te supăra pe mine pentru titlu: eu scriu în egală măsură și pentru aceia care cred în Dumnezeu, și pentru aceia care nu cred sau se îndoiesc, și pentru aceia care au alte credințe…
Dacă te consideri o persoană cu mintea deschisă, credincioasă sau nu, vei accepta, foarte în serios sau cel puțin ca joc intelectual care merită efortul, această întrebare: plecând de la premisa că Dumnezeu există, pentru ce crezi că a hotărât El ca tu să trăiești aici și acum? Pentru ce simți că ți-a dat viața aceasta pământeană?
E un alt mod, uneori mult mai productiv, de a căuta răspunsuri la întrebările obișnuite: cine sunt eu? care e scopul meu în viață? ce carieră mi se potrivește? care e visul meu? care e sensul vieții mele?
Am adresat această întrebare unor clienți aflați în evidentă căutare a unui sens al vieții.
Matei, middle manager, credincios fervent, mi-a răspuns cu o pildă biblică: ”Nu am venit ca să fiu slujit, ci ca să slujesc”. Pe cine? – întreb. Și în ce fel, mai precis? Nu știe să răspundă, nu s-a gândit niciodată la asta. De aici vin, în mare măsură, extenuarea lui, dezamăgirile lui, tensiunile lui cotidiene, gândurile lui de retragere din agitația lumii sociale în care trăiește acum.
Orice pildă biblică e foarte valoroasă ca resursă din care să ne inspirăm, nu ca model rigid de comportament. Nimeni nu poate sluji pe toată lumea în egală măsură; nici răspunde tuturor solicitărilor. Pentru simplul motiv că suntem cu toții oameni simpli, nu Isus. Matei îmi vorbește despre nevoia sa de a practica smerenia. E de discutat dacă, atunci când încercăm să mulțumim pe toată lumea, ori când ne judecăm foarte dur pe noi înșine sau îi judecăm pe alții, suntem smeriți. În opinia mea, smerenia înseamnă înainte de toate să conștientizăm și să acceptăm limitele umane, ale noastre și ale celor din jurul nostru; altfel, cădem în păcatul cel mai grav: vanitatea de a crede că avem puterile lui Dumnezeu. Ca oameni simpli, cu resurse limitate, avem nevoie să alegem pe cine slujim; și în ce fel precis îl slujim pe fiecare.
Dacă urmezi linia de gândire deschisă de răspunsul lui Matei – ”Nu am venit ca să fiu slujit, ci ca să slujesc” -, îți recomand să cauți un răspuns general (în ce sens să slujești?), iar apoi să-ți organizezi viața în cercuri concentrice, bine delimitate: tu, familia ta, prietenii tăi, partenerii tăi de muncă, vecinii tăi și comunitatea în care trăiești (sat, oraș, țară), omenirea întreagă, natura care ne susține existența (animale, plante, minerale etc.), universul ca întreg. Cine face parte din familia ta? Dar din ”cercul” prietenilor tăi? Dar din celelalte ”cercuri” ale tale? În care ”cerc” alegi să îți concentrezi resursele și pe cine alegi să slujești cu prioritate? În ce fel, precis, slujești – ce faci, foarte specific – în fiecare ”cerc” și pentru fiecare persoană din ”cerc”? Cui, când și la ce ai dreptul – un drept care decurge din smerenia ta, din faptul că accepți că nu ești Dumnezeu, iar limitele tale umane te obligă să alegi – să spui ”Nu” fără să te simți vinovat(ă), rău/rea ori lipsit(ă) de înțelegere, generozitate, politețe etc.?
De ce îți recomand să te așezi pe tine în primul ”cerc”? Pentru că prima formă de existență pe care ai datoria să o slujești ești tu însuți / însăți. Dacă tu nu ești sănătos /sănătoasă, la trup și minte, cum poți să-i slujești pe alți oameni, ori vreo cauză legată de animale, natură, patrimoniu universal etc.? Dacă nu acumulezi suficientă cunoaștere, suficiente competențe, gândire critică și discernământ suficient de solide etc., cum poți fii sigur(ă) că, dorind să slujești unor oameni sau unor cauze, nu faci mai mult rău? Dacă, într-o lume în care aproape totul se obține cu bani, tu te mulțumești să câștigi foarte puțin, nu-ți reduci singur(ă) șansele de a sluji? Dacă, într-o lume în care imaginea contează enorm, tu nu acorzi suficientă importanță modului în care arăți, nu-ți reduci singur(ă) șansele să obții credibilitate, deci să slujești oamenii sau cauzele pe care alegi să îi/le slujești? Pe scurt, cu cât știi să ai mai multă grijă de tine, cu cât lucrezi mai mult la a identifica și dezvolta resursele și puterile tale umane, capitalul tău uman, cu atât poți sluji mai bine alți oameni și cauze nobile.
Din nefericire, mulți se opresc la acest prim cerc, ”Eu”, iar când trebuie să iasă din el se simt frustrați, nedreptățiți, alienați, nefericiți. Iar o avalanșă de programe și ”experți” le încurajează egocentrismul prin clișee și etichete foarte atrăgătoare: ”Iubește-te pe tine”, ”Ce faci tu pentru tine?”, ”spiritualitate” etc. etc.
Carmina este o doamnă cu performațe intelectuale peste medie. La întrebarea mea – plecând de la premisa că Dumnezeu există, pentru ce crezi că a hotărât El ca tu să trăiești aici și acum? pentru ce crezi că ți-a dat viața aceasta pământeană? -, răspunde, încurcată: ”Ca să mă dezvolt”. Pentru ce să te dezvolți? – întreb. ”Nu știu… Ca să-mi învăț lecțiile”. Ce să faci cu lecțiile învățate? ”Nu știu… Să-mi închei șirul de existențe pământene, probabil”. Eu, eu, eu. Totul centrat pe sine și rămas acolo. Îi semnalez clișeele din răspunsuri, iar ea îmi mărturisește că a frecventat cu mare interes multe programe de dezvoltare spirituală: astrologie europeană și asiatică, numerologie, cabala etc. Tocmai le spusese prietenelor, îmi mărturisește în continuare, că programul contractat cu mine ”E altceva”, pentru că e orientat foarte pragmatic, nu spiritual. Iar acum înțelege că ”Da, e altceva. E cu totul altceva”, însă nu pentru că spiritualitatea ar lipsi, ci pentru că e înțeleasă altfel.
Eu cultiv și încurajez o spiritualitate care depășește ego-ul și clișeele, limbajul ”de lemn”. O spiritualitate care stimulează orientarea efectivă și pragmatic-realistă către exterior: oameni, animale, plante, minerale etc. Nu doar pentru ca ego-ul să se servească de ele pentru propriul echilibru, propria dezvoltare, propria realizare, ci și pentru ca el însuși să servească, într-un anume fel, practic, concret, oamenilor, animalelor, plantelor, mineralelor etc. O spiritualitate care admite schimbări de bandă de circulație și de viteză, în condițiile în care autostrada și sensul de mers rămân, în esență, aceleași. Pot, de exemplu, să îi ajut pe oameni să înțeleagă mai profund propria viață și lumea în care trăiesc, să devină mai puternici și totodată mai echilibrați, mai siguri pe ei și totodată mai corecți cu ceilalți, mai productivi și totodată mai performanți – pentru acestea sunt eu încredințată că mi-a oferit mie Dumnezeu viața – fie lucrând ca învățătoare sau profesoară într-o școală, fie predând sociologie la universitate, fie oferind servicii ca profesionist independent, fie scriind articole sau cărți, fie crescând un copil ca mamă, fie ajutând la educarea nepoților, fie conversând constructiv cu prieteni sau cu necunoscuți; am schimbat banda de circulație de multe ori și nu exclud posibilitatea să o mai schimb, însă autostrada și sensul de mers au rămas și vor rămâne, în esență, aceleași.
Uneori, copiii găsesc mai ușor răspunsurile cele mai înțelepte. ”Visul meu este să-i fac pe oameni fericiți pentru că eu sunt fericit” – spune acest copil de… trei ani !!!!! La întrebarea care face obiectul acestui articol, el ar răspunde că Dumnezeu i-a dat viața ca să-i facă pe oameni fericiți. Că nu poate face aceasta decât dacă el însuși este fericit, iar el e fericit când dansează. Însă a fi el însuși fericit nu poate constitui un scop în sine. Fericirea lui e primul scop, sine qua non, însă e un scop-instrument pentru un scop dincolo de el: fericirea celorlalți. Când va crește suficient, experiența îl va obliga să devină mai smerit și să aleagă mai specific și pe cine servește (care e publicul său; niciun artist nu poate face pe oricine fericit) și formele în care servește (tipul de dans, de spectacol) …
Plecând de la premisa că Dumnezeu există, pentru ce crezi că a hotărât El ca tu să trăiești aici și acum? Pentru ce crezi că ți-a dat viața aceasta pământeană?
Și pentru ce crezi că a adăugat la viața ta (și) ziua de astăzi?
Ce poți face, concret, foarte concret, aici și acum, în acest sens?
Dacă mă întreb(i) pe mine, răspunsul meu general este acesta: sunt aici și acum ca să fac tot ce pot eu mai bun pentru încrederea + corectitudinea, productivitatea + performanța, puterea + echilibrul (armonia), sănătatea oamenilor și universului. Începând cu mine. Continuând cu copiii din familia mea. Apoi cu adulții din familia mea, atunci când îmi cer ajutorul. Apoi cu oricare alt om care îmi cere ajutorul și face, el mai mult decât mine, tot ce poate mai bun în direcția încrederii, puterii, performanței, sănătății și armoniei proprii, respectând totodată, și facilitând atât cât poate, încrederea, puterea, performanța, sănătatea și armonia celorlalți. Apoi cu animalele, plantele, aerul pe care îl respirăm etc. Fac tot ce pot eu mai bun, aici și acum, pentru încredere + corectitudine, productivitate + performanță, putere + echilibru (armonie), sănătate, în funcție de nevoile specifice ale celui/celei la care mă raportez și de posibilitățile mele aici și acum, inevitabil limitate. Mă programez mental pentru standardele cele mai înalte, însă nu caut perfecțiunea, absolutul, reușita totală cu zero-greșeală, de care numai Dumnezeu e capabil. Aceasta este ”mantra” pe care mi-o spun eu în fiecare zi și în fiecare moment de cumpănă: sunt aici și acum ca să fac tot ce pot eu mai bun pentru încredere + corectitudine, productivitate + performanță, putere + echilibru (armonie), sănătate. Componentele esențiale ale ”mantrei” mele sunt: (1) angajamentul meu efectiv în acțiune (eu fac ceva); (2) căutarea unor consecințe dincolo de limitele stricte ale ego-ului meu (ceea ce fac eu are consecințe dincolo de mine, pe care eu le caut și le monitorizez conștient); și (3) alegerea și definirea clară a câtorva valori sociale pe care le consider universale: încredere + corectitudine, productivitate + performanță, putere + echilibru (armonie), sănătate.
Ma intereseaza opinia ta, scrie un comentariu