Spovedania creștină: pro și contra
08.15.2014
Din ciclul: Un pic de spiritualitate, cu picioarele pe pământ și capul pe umeri.
Și: Copiii sunt cel mai bun program de dezvoltare personală.
Cândva, o fostă studentă m-a întrebat dacă sunt credincioasă. Nu mai știu ce am răspuns atunci, însă îmi amintesc că ea a continuat: ”Eu cred că sunteți unul dintre cei mai credincioși oameni pe care i-am întâlnit”. ”Ce te face să spui asta?”, am întrebat; era prima dată când cineva mă evalua în acest fel; de obicei, cei din jur mă consideră mai degrabă atee, pentru că am întotdeauna o atitudine interogativă și rezervată atunci când aud și văd manifestări publice ale credinței (de prea multe ori, în opinia mea, fanatice, demonstrative, indecente, deșănțate). ”Iubiți oamenii, iar esența credinței e iubirea aproapelui”, a răspuns ea. Observase, sau mai curând intuise, foarte exact raportul meu cu cele sfinte. Aveam să aflu mai târziu că era crescută într-unul din cultele neoprotestante și că participa constant la ritualurile cultului, fără ca acestea să-i anuleze gândirea interogativă și critică.
Ca și tine, foarte probabil, și ca majoritatea românilor ortodocși, am fost crescută într-un mediu cu atitudini și practici religioase eterogene. Mama a fost așa cum o descria Ion Creangă pe mama lui: mergea rar la biserică, însă avea propria biserică acasă, și oriunde în altă parte, combinând ritualurile creștine cu tradiții și superstiții populare; tânără, mi-o amintesc ca pe o persoană cu o imensă iubire de oameni, capabilă de compasiune și ajutor chiar și pentru persoanele care o făcuseră să sufere foarte mult; către sfârșitul vieții, începuse să spună, precum un personaj al lui Zaharia Stancu, cred, ”M-a înrăit viața”. Tata mi-a rămas în memorie, sub acest aspect al raportului cu cele sfinte, în dublă ipostază: participa natural și cu totul la toate ritualurile organizate de mama în casă, însă mergea rar la biserică, iar între două sărbători avea momente de revoltă deschisă împotriva lui Dumnezeu. Bunicii, cu care am petrecut fiecare vacanță de vară până am mers la liceu, împărtășeau și ne-au împărtășit un spirit ortodox respectuos față de toate ritualurile bisericești: aveau grijă să ne închinăm înainte de fiecare masă, ne luau cu ei la biserică, ne duceau să ne spovedim și să primim Împărtășania…
Cred că aveam 11-12 ani când m-am spovedit și împărtășit ultima dată. Era la un Paște. Spovedania nu mi-a rămas în memorie, foarte probabil a fost ca toate celelalte, fără altă semnificație decât aceea de obligație neplăcută în sine: trebuia să stăm în genunchi, cu capul plecat, cu privirea în pământ, abia respirând sub acoperământul numit patrafir, pe care un preot instalat confortabil într-un scaun îl așeza deasupra noastră, și să răspundem cu ”Da” sau ”Nu” la întrebările lui, întotdeauna aceleași și care, în urechile noastre de copii, sunau fie formal, fie inchizitorial: ”Ai furat?”, ”Ai mințit?”, ”Ai înjurat?” etc.; la cele mai multe răspundeam ”Nu”, mințind chiar în sfânta biserică, cu inconștiența oricărui copil (toți vecinii și colegii mei făceau la fel). Era și o treabă tare neplăcută prin urmările sale: primeam invariabil ca penitență câteva zeci de mătănii și rugăciuni, ce trebuiau executate în fiecare dimineață până în ziua Împărtășaniei. Îmi amintesc acea zi de Împărtășanie. După postul care ne curăța pe dinăuntru, mama ne trezea dis de dimineață, ne spăla, ne îmbrăca frumos, cu haine noi, întotdeauna cu haine noi, din cap până-n picioare, ca să fim curați ca lacrima și pe dinafară atunci când Împărtășania avea să desăvârșească spălarea trupului și sufletului de păcate. Cred că pe ale mele le-a spălat atunci de toate păcatele lumii: drumul spre casă a fost unul al Golgotei, lingurița de vin sfințit a scos afară din mine tot, tot, tot. A fost ultima dată când mama ne-a dus să ne împărtășim; de atunci, raportul fiecăruia dintre noi cu biserica și credința a rămas la alegerea noastră. Iar eu am ales acest raport foarte intim, orientat către iubirea responsabilă față de oameni și conversații intime directe cu Dumnezeul prezent în mine, pe care l-a sesizat fosta mea studentă.
Mi-am amintit toate acestea ieri, când nepotul meu de 8 ani mi-a deschis o nouă serie de întrebări cu privire la ritualul de spovedanie – am spus-o de multe ori: copiii ne oferă cele mai bune programe de învățare și dezvoltare personală, cu condiția să știm să le folosim. Dus în fața preotului de bunica lui (nu eu), a mărturisit, fără niciun îndemn exterior, că tocmai se bătuse cu un alt băiat. Cadrul acela l-a ajutat să conștientizeze pe deplin, să-și asume și să recunoască o greșeală pe care, foarte probabil, și-ar fi asumat-o mult mai greu, sau deloc, într-o conversație de educație morală cu un adult.
Ce anume face diferența între cadrul care i-a facilitat acestui copil ”declicul” moral și cadrul care nu trezea în mine (și în atâția alți copii și adulți) decât o senzație neplăcută de obligație și pedeapsă nelegitimă? Nepotul meu a refuzat să stea în genunchi – când mi s-a relatat acest detaliu, am zâmbit ”E nepotul meu”; în momentele în care mă simt cel mai aproape de Dumnezeu, eu am un impuls spontan de îndreptare a corpului și de ridicare a capului; relația cu cele sfinte mă ajută să mă simt mai puternică și să stau mai verticală și, orice mi-ar spune oricine, sunt convinsă că acesta este singurul tip de relație sănătos, în spiritul esenței creștinismului: iubirea pentru oameni înseamnă a-i ajuta să devină mai puternici, mai verticali în fața propriei vieți, iar nu mai slabi, mai îngenuncheați, mai cu capul plecat, mai formal sau disperat umili, mai dependenți și cerșind ajutor. Mărturisirea spontană a venit după ce spovedania – fără îngenunchere – s-a încheiat, când copilul s-a simțit în siguranță, protejat de spectrul vreunei impuneri fără drept de rezistență, ori pedepse dure în numele lui Dumnezeu. S-a întors când tocmai plecau: ”Vreau să vă mai spun ceva. Astăzi am fost cam rău la Mall, m-am bătut cu un copil…”.
Sunt încredințată că un raport sănătos al copiilor și adulților cu biserica – oricare ar fi cultul religios – are un rol educativ și psihoterapeutic real. Cu condiția ca raportul acela să fie într-adevăr centrat pe ideea iubirii responsabile de oameni și eliberat de toate fricile și dogmele care, în loc să ne ajute să devenim mai puternici, mai conștienți de puterile și greșelile noastre, mai responsabili pentru faptele noastre, ne sabotează puterea, autenticitatea, onestitatea, atenția acordată celuilalt și acceptarea celuilalt diferit, responsabilitatea, înlocuindu-le cu o condamnare definitivă și irevocabilă la a ne simți vinovați pentru că ne-am născut și rămânem pur și simplu ființe umane, nu îngeri sau dumnezei. Una e să te străduiești să devii cu fiecare zi și an tot mai bun, și alta e să simți că ești condamnat definitiv să nu ajungi niciodată suficient de bun…
Emoții la prezentările în public?
12 recomandări pentru o comunicare constructivă
Un sociolog despre o nouă formă de inteligenţă: inteligenţa caracterială
DACIAS VIP îți oferă idei, metode și instrumente variate din științe socioumane, dezvoltare personală, coaching, mentorat, consiliere, training, educație, împletite flexibil în cea mai complexă metodă de învățare, dezvoltare și rezolvare a problemelor din afaceri, carieră, cuplu, familie etc. Te familiarizezi cu singurul model sistematic de învățare pentru performanță creat în România. Dacă testezi și adaptezi perseverent recomandările și soluțiile create în timpul unui program, devii – garantat – o variantă mai liberă, mai înțeleaptă, mai puternică și mai performantă a ta.
Ma intereseaza opinia ta, scrie un comentariu