Despre neutralitate şi non-directivitate în coaching şi consiliere

01.31.2010

Fără a intra în analize şi controverse teoretic-epistemologice, textul acesta, care va cuprinde şapte articole foarte scurte, prezintă câteva argumente pentru munca reflexivă şi creativă a coachilor şi consilierilor, respectiv împotriva aplicării mecanice (mimetice) a recomandărilor, oricare ar fi autoritatea care le emite.

Ideile principale susţinute vor fi:

1. cele mai multe intervenţii ale coachului / consilierului direcţionează;
2. tăcerea şi prezenţa charismatică pot direcţiona mai mult decât întrebările;
3. adesea, implicarea subiectivă e preferabilă posturii obiective (neutre), ori e inevitabilă;
4. direcţionarea (către a alege schimbarea în locul status quo-ului) face parte din natura coachingului şi consilierii, reprezintă însăşi raţiunea lor de a fi;
5. în loc să clamăm o neutralitate şi o non-directivitate iluzorii, pare mai realist şi mai corect etic să lucrăm la conştientizarea implicării şi directivităţii, pe care să le supunem continuu reflecţiei proprii, pe de o parte, şi alegerilor conştiente ale subiectului, pe de altă parte; în final, sunt prezentate câteva soluţii practice;
6. pentru ilustrare, două extrase din dialoguri cu clienţii.

„Argumente” şi „pledoarie” nu înseamnă vreo pretenţie de a formula adevăruri absolute: aş dori ca orice idee formulată de mine să fie interpretată doar ca o alternativă posibilă la ceea ce se învaţă în multe cursuri în vederea acreditărilor profesionale.

Eu tratez împreună coachingul şi consilierea, pentru că există deja de multă vreme forme de consiliere centrate pe beneficiar (client), care, cu foarte puţine excepţii, respectă aceleaşi principii şi folosesc aceleaşi tehnici ca şi coachingul.

Aşa cum există pedagogii noi, numite „active”, „constructiviste” etc., care sunt centrate nu pe profesor şi predare, cum suntem obişnuiţi, ci pe elev / student şi pe învăţarea prin explorare, descoperire, elaborare personală, experimentare şi feed-forward şi care fac din educaţie un proces foarte similar coachingului – şi merită ştiut că unele cursuri universitare din facultăţile de asistenţă socială şi de ştiinţe ale educaţiei din România abordează sistematic aceste forme de consiliere şi educaţie.

În accepţiunea cea mai cunoscută în toate ştiinţele socio-umane şi în toate practicile pe care acestea se presupune că le fundamentează, noţiunea neutralitate exprimă exigenţa ca profesionistul să nu lase propriile ataşamente de valoare, propriile opinii, credinţe, convingeri, stereotipuri etc. să influenţeze alegerile partenerului de dialog. Raţiunile care stau la baza acestei exigenţe vin din faptul că, dezvăluind propria subiectivitate, putem direcţiona subiectivitatea celuilalt, limitându-i astfel libertatea de alegere şi responsabilitatea.

Non-directivitatea este văzută ca o consecinţă a neutralităţii şi se referă la exigenţa ca, în timpul dialogului profesional, beneficiarul să fie liber să-şi aleagă: temele de lucru, viziunea, valorile, obiectivele, acţiunile pe care doreşte să le întreprindă pentru atingerea obiectivelor, criteriile după care îşi judecă reuşita, limbajele în care se exprimă etc., iar coachul sau consilierul să adopte numai acele întrebări şi comportamente para- şi non-verbale care să permită şi să încurajeze această libertate.

Orice coach bine antrenat şi orice consilier profesionist ştiu că trebuie să evite reţetele furnizate de-a gata, imperativele („trebuie să”), sfaturile şi îndemnurile paternaliste („e bine / rău să faci cutare”), judecăţile explicite sau implicite („eşti / nu eşti vinovat”), enunţarea propriilor opinii înainte ca subiectul să le fi explorat suficient pe ale sale, întrebările închise (de tip „da/nu”, ori cu variante de răspuns) etc.

Prea puţini ştiu însă că parti-pris-urile neconştientizate sunt mai periculoase decât tipurile de intervenţii „interzise” explicit, pentru că, în timp ce intervenţiile sensibil directive le lasă subiecţilor (clienţilor) posibilitatea să se apere, prin reacţiile de rezistenţă, cele neconştientizat directive evită rezistenţa şi pot manipula alegerile.

Cele mai multe intervenţii ale coachului / consilierului direcţionează

Directionarea, ori chiar manipularea, se poate ascunde sub măşti foarte variate, de la retoric-politicosul „Pot să te întrerup?” (când spunem aceasta, deja am întrerupt!) şi simplele repetări ale unor fraze sau termeni, ori impulsionări sau provocări de tipul „Si?”, la zâmbetul cel mai inocent, gluma cea mai suculentă, ori metafora cea mai inspirată.

La o analiză mai profundă, constatăm că orice coach / consilier selectează şi accentuează o idee, un termen sau o expresie, o interpretare etc. din ansamblul spuselor beneficiarului / ‘clientului’, iar prin selecţia şi accentuarea respective îl dirijează într-o direcţie în detrimentul altora posibile.

Privind lucrurile la nivelul bunului simţ, un proces de coaching exhaustiv, în care ar fi tatonate în mod egal toate direcţiile, toate interpretările posibile deschise de spusele subiectului, e teoretic imaginabil, dar practic imposibil, iar primul şi cel mai simplu motiv e acela că ar dura prea mult.

Selecţia e determinată, cel mai adesea inconştient, de cunoştinţele şi structurile de gândire ale coachului, de abordările cu care e familiarizat prin educaţie sau prin simpla experienţă socială, de structurile lingvistice cu care operează, de valorile, convingerile, credinţele, stereotipurile, prejudecăţile etc. sale – care îl conduc la a percepe anumiţi stimuli în timp ce îi ignoră pe alţii, la a le atribui unora o anumită semnificaţie (dintre mai multele posibile) în timp ce altora nu le atribuie niciuna.

Problema e de multă vreme şi pe larg dezbătută în ştiinţele socio-umane: printre iniţiatorii de marcă, a se vedea Max Weber, cu un ansamblu de studii traduse şi în limba română sub titlul Teorie şi metodă în ştiinţele culturii (2001, Editura Polirom, Iaşi); dar orice manual recent şi serios de epistemologie socioumană e suficient pentru o familiarizare cu dezbaterile pe această temă (v., de exemplu, postmodernism şi constructivism versus pozitivism).

Tăcerea şi prezenţa charismatică pot direcţiona mai mult decât întrebările

S-ar putea argumenta că, tocmai de aceea, unul dintre criteriile de calitate a prestaţiei coachului e tăcerea sa, faptul de a se poziţiona ca simplă prezenţă care stimulează lucrul cu sine al subiectului. Dar este tăcerea cu adevărat non-directivă?

Dimpotrivă! Limbajele non-verbale pot direcţiona chiar mai mult decât limbajul verbal, dacă ţinem seama că au ponderea cea mai masivă în procesul de comunicare şi că pot fi controlate mult mai greu decât cuvintele.

Coachul ar trebui să funcţioneze ca un robot, cu un număr extrem de limitat de alternative de reacţie facială şi corporală, pentru a le controla integral.

Tot mai mulţi coachi par să caute soluţia într-o poziţionare spirituală cu rădăcini în filosofiile orientale ce cultivă abilităţile de autocontrol, iar stimularea beneficiarului e pusă pe seama unor capacităţi speciale, care tind să ia locul clasicelor competenţe de specialitate ale consilierilor, consultanţilor sau psihoterapeuţilor.

Nimic contestabil în ideea că există persoane care îşi dezvoltă unele capacităţi mai puţin obişnuite, cu excepţia faptului că direcţia elaborărilor interioare şi acţiunilor exterioare ale interlocutorului pot fi manipulate prin comunicarea verbală, paraverbală şi non-verbală legate de aceste capacităţi.

Chiar admiţând in extremis că un coach performant şi-ar putea controla cvasi-complet propriile manifestări, cum ar putea el controla interpretările pe care le atribuie acestei „simple prezenţe” ‘clienţii’ săi, atât de diferiţi între ei?

Fiecare va fi direcţionat inconştient către interpretări şi reacţii în funcţie de propriile experienţe anterioare, iar dacă pentru clienţii familiarizaţi cu o astfel de poziţionare spirituală abordarea respectivă ar putea fi non-directivă, pentru alţii aceeaşi abordare ar putea genera dezorientare şi inhibare – vezi, de ex., primul caz relatat în ultimul din această serie de articole.

Când interacţionăm cu fiinţe umane, nicio soluţie unică nu e universal valabilă, totul trebuie pus sub semnul întrebării şi adaptat, de multe ori re-creat, de la o situaţie la alta.

Uneori, implicarea subiectivă e preferabilă posturii obiective (neutre), ori e inevitabilă

Primul argument : autenticitatea

Autenticitatea beneficiarului (clientului) din coaching / consiliere constituie o condiţie sine qua non a progresului său în direcţia unor obiective în care se regăsesc valorile sale fundamentale şi structurile sale specifice de personalitate.

Or, din practica antropologilor este ştiut deja de multă vreme că autenticitatea intervievatorului stimulează autenticitatea celui intervievat, iar cazurile în care cel dintâi merge până la a-şi asuma deschis un rol de participant direct în lumea trăită de cel de-al doilea, ori adoptă o postură flexibilă, sunt numeroase şi au dat naştere la best-seller-uri în domeniu – vezi Clifford Geertz, Jeanne Favret Saada ş.a.

Al doilea argument: motivaţia

În consiliere, William R. Miller şi Stephen Rollnick argumentează nevoia de directivitate controlată în interviul motivaţional cu persoane având diferite forme şi grade de dependenţă: pe de o parte, atunci când subiectul e ambivalent, tatonarea egală îl poate conduce la o confuzie şi mai mare decât aceea cu care a venit, împiedicându-l să progreseze; pe de altă parte, direcţia acţiunii dezirabile e aici clară, iar interviul urmăreşte explicit creşterea motivaţiei intrinseci, prin tehnici cooperative / non-confruntaţionale (2002, Motivational interviewing : preparing people for change. 2nd ed. New York, London: The Guilford Press).

‘După ce a fost depăşită etapa formulării obiectivului, atunci când un coach îi adresează clientului aşa-zisele “întrebări puternice”, în măsură să-i zdruncine patternurile şi să conducă la depăşirea blocajelor interioare, nu îmbraţişează el aceeaşi directivitate controlată prin stimularea motivaţiei pentru schimbare despre care vorbesc Miller şi Rollnick?

Direcţionarea face parte din natura coachingului şi consilierii

Aş risca să duc raţionamentul din articolele anterioare până la a afirma că direcţionarea controlată face parte din esenţa coachingului şi consilierii, reprezintă rostul, sensul lor: vorbesc aici despre direcţionarea către a alege schimbarea în locul status quo-ului.

Atunci când un coach e angajat de o organizaţie-client, e plătit tocmai ca să stimuleze o schimbare în indivizi şi în relaţiile lor şi, oricâtă retorică ar curge pe tema neutralităţii, niciun coach nu poate evita realitatea că ceea ce se aşteaptă de la el e o schimbare convenabilă organizaţiei. Conştient sau nu, îşi va pune întotdeauna întrebarea: “Ce şanse am să mai fiu solicitat altădată, dacă mă focalizez prioritar pe agenda fiecărui individ, iar majoritatea aleg să continue să acţioneze potrivit schemelor actuale?” şi va proceda – conştient sau inconştient – la a selecta, accentua, întreba, provoca, tăcea etc. în consecinţă.

Acelaşi lucru se întâmplă atunci când clientul-plătitor (beneficiarul) e o persoană fizică: indiferent dacă e conştient sau nu, şi oricâtă literatură s-ar scrie pe teme etice, întreaga noastră muncă stă sub semnul nevoii şi interesului nostru de a-l vedea pe ‘client’ mulţumit şi de a beneficia în viitor de recomandările lui; or, câţi ‘clienţi’ sunt mulţumiţi dacă nu constată un progres în situaţia lor? Principiul stimulării responsabilităţii beneficiarului funcţionează ca instrument de creştere a angajării sale pe parcursul procesului, dar nu va funcţiona decât în rare cazuri ca explicaţie acceptabilă (de ‘client’) pentru absenţa progresului.

‘Atâta vreme cât prezenţa noastră îl stimulează pe interlocutor să ajungă la alegeri la care nu ar fi ajuns de unul singur sau în compania altor persoane, înseamnă că această prezenţă este întotdeauna, într-o măsură mai mică sau mai mare, directivă.

O practică profesională reflexivă şi flexibilă e singura cu adevărat etică

Pentru a conchide, după cele cinci articole precedente: în loc să clamăm o neutralitate şi non-directivitate iluzorii, e mai realist şi mai corect etic să lucrăm sistematic la o conştientizare a implicării umane şi directivităţii, pe care să le supunem continuu reflecţiei proprii, pe de o parte, şi alegerilor conştiente ale clientului, pe de altă parte.

Această alternativă a unei practici de coaching / consiliere bazat/e pe conştientizarea implicării umane şi directivităţii e posibilă, în viziunea mea, prin:

1. comunicarea explicită, în chiar etapa contractării, a formaţiei coachului / consilierului (studiilor, calificărilor, competenţelor sale), precum şi a valorilor şi principiilor sale fundamentale, cu atenţionarea explicită că acestea pot influenţa, manipula chiar, pe parcurs alegerile; clientul / beneficiarul are astfel posibilitatea să aleagă în cunoştinţă de cauză dacă va intra în proces sau nu;

2. atitudinea flexibilă a profesionistului, cu alte cuvinte trecerea, după caz, de la o postură voit neutră la o postură conştient implicată, care presupune:

(a) auto-analiza şi, după caz, exteriorizarea dialogului interior al coachului / consilierului pe parcursul procesului, atenţionându-l astfel pe interlocutor că există riscul să fie supus unei direcţionări involuntare; rămâne la latitudinea beneficiarului dacă alege să continue sau nu!

(b) furnizarea unor informaţii despre eventualele alegeri pe care coachul / consilierul le-a făcut în situaţii similare acelora în care se află clientul, atenţionându-l astfel că acestea ar putea influenţa insidios întrebările formulate şi mesajele non-verbale; totodată, procesul rămâne focalizat pe obiectivul urmărit şi pe beneficiar / client; din nou, acesta din urmă va alege dacă va continua sau nu!

3. formularea repetată a unei întrebări de tipul: „Ce alegi TU, ce ţi se potriveşte ŢIE?”;

4. formularea repetată a unor întrebări legate de valorile şi interesele fundamentale, pe termen lung, ale beneficiarului.

Un avantaj suplimentar, deloc neglijabil, al acestei posturi de coach reflexiv şi flexibil, autentic uman, care conştietizează şi comunică implicarea şi directivitatea este acela că permite un raport mai echilibrat şi mai onest între coach şi beneficiar. Altminteri, despre ce „poziţie joasă”, non-expertă, a coachului – ori mai curând despre ce falsă modestie, chiar ipocrizie – vorbim atunci când clientul se dezvăluie pe sine în faţa unui interlocutor despre care nu ştie nimic altceva decât că ar fi posesorul unei capacităţi miraculoase de a-l „debloca” prin numai câteva întrebări?

În ultimă analiză, criteriul fundamental în evaluarea calităţii procesului de coaching / consiliere îmi pare a fi răspunsul la întrebarea: în ce măsură i-am oferit interlocutorului contextul conversaţional necesar pentru ca el să aleagă întotdeauna în cunoştinţă de cauză pe ce drum merge, ajutându-l să conştientizeze posibilele interferenţe exterioare (surse de directivitate) ?

Citește și acest articol, unde vei găsi două exemple, ca să înțelegi mai bine ce vreau să spun: Două studii de caz: coach/consilier reflexiv şi flexibil versus coach/consilier aparent neutru.