Psihanaliza repusă în discuţie: părinţii nu mai au niciun rol în dezvoltarea copiilor?

10.11.2012

Iată o temă care ar trebui abordată în orice blog serios de parenting : psihanaliza repusa in discutie. În ce constă, de fapt, contribuția părinților la dezvoltarea personalității copiilor?

• Publicat în Catchy.

Cineva mă întreabă ce cred despre un articol care prezintă, pe un site românesc de psihologie, o carte foarte controversată în lumea bună a psihologiei mondiale: The Nurture Assumption: Why Children Turn Out the Way They Do, scrisă de Judith Rich Harris (poate fi descărcată gratuit de pe internet).

Articolul respectiv uită să spună că opiniile experţilor sunt împărţite: în vreme ce unii îi neagă autoarei competenţele de specialitate (nu şi-a terminat studiile universitare), alţii acceptă că argumentele ei sunt demne de luat foarte în serios. Însă în România suntem obişnuiţi să vedem lucrurile în alb şi negru şi să interpretăm orice fie la o extremă, fie la cealaltă. Aşa că citim în articolul în cauză:

„dacă stai să îi citești cartea The nurture assumption, o să te convingă și pe tine că paradigma influenței părinților asupra dezvoltării personalității copiilor (denumirea din engleză, nurture assumption, este mai scurta așa că o să o folosesc în continuare) este greșită.”

Eu aş interpreta cele scrise de Judith Rich Harris mult mai nuanţat.

Întreaga ei argumentaţie ţinteşte limitele psihanalizei:

„Aşa cum o demonstrează povestea respingerii behavioriste a psihologiei freudiene (spusă aici în Capitolul 1), respingerea asumpţiilor acesteia nu a mers niciodată suficient de departe (…). Oamenii au putut accepta cu un oftat că ideea influenţei părinţilor asupra copiilor a fost oarecum supraestimată, însă ceea ce propuneam eu era mult mai eretic: că părinţii nu influenţează durabil personalitatea copiilor, ori comportamentul lor în afara casei. Aceasta nu înseamnă că părinţii nu sunt importanţi – ei au alte roluri de jucat în vieţile copiilor” (sublinierile îmi aparţin).

blog serios de parenting : psihanaliza repusa in discutie

Aceasta nu înseamnă, aş completa eu, că părinţii nu influenţează deloc personalitatea copiilor şi comportamentul lor în afara casei.

De la începutul secolului XX încoace, rolul familiei a fost mult exagerat sub influenţa psihanalizei, care s-a dezvoltat – şi îşi menţine popularitatea şi clienţii / câştigurile financiare – tocmai pe ideea că traumele din copilărie ne marchează fundamental întreaga viaţă. Și, în experiența mea cu clienții înscriși în programe de dezvoltare personală și profesională, văd cum oameni educați se autoblocheză, risipind mult timp și multă energie ca să descopere în trecutul lor ”cauzele” pentru care nu au reușit sau nu reușesc în unele proiecte și cum se deblochează, prin aripi, în momentul în care înțeleg că focalizarea pe ce au făcut sau n-au făcut părinții e neproductivă, neconstructivă și nesănătoasă, iar adesea chiar lipsită de onestitate (dacă ești foarte onest/ă cu tine, sigur vei descoperi că, în multe situații, tu ai ales nepotrivit, împotriva îndemnurilor și modelelor pe care ți le-au oferit părinții).

Însă a trece în extrema cealaltă şi a afirma că familia nu are niciun rol semnificativ în dezvoltarea copilului şi în relaţiile lui cu lumea în care trăieşte constituie o exagerare la fel de mare şi înseamnă să negi evidenţele.

Pentru mine, ca profesionist care a lucrat şapte ani la un doctorat pe tema educaţiei familiale, studiind literatura mondială din domeniu şi cercetând eu însămi „pe teren”, adică stând de vorbă mult timp cu destui părinţi şi copii, e surprinzător să constat că există printre psihologi unii care abia acum par a descoperi rolul foarte mare al grupurilor de egali (peer groups), rolul alegerilor pe care le face copilul însuşi etc.; în sociologie-antropologie, acestea sunt cunoscute de foarte multă vreme, inclusiv în România în perioada interbelică – am evidenţiat aceste contribuţii ale Şcolii Sociologice de la Bucureşti într-un articol publicat în Current Sociology, una dintre cele mai reputate reviste de sociologie din lume.

La finalul tezei de doctorat, semnalam că niciun copil şi niciun adult nu e produsul unui singur grup social şi nu reproduce niciodată aidoma comportamente învăţate într-un grup sau în altul; fiecare acumulează în relaţiile cu diferite grupuri (familie, grupuri de joacă, de distracţie sau de studiu, şcoală, grup de muncă etc.) un ansamblu foarte complex de resurse, pe care le activează apoi, în diferite contexte, selectiv, în funcţie de cum defineşte situaţia şi de alegerile personale. De aceea şi este recomandat ca, mai ales după vârsta de 5 ani, fiecare copil să interacţioneze cu medii cât mai multe şi mai variate: cu cât sunt mai variate, cu atât cel în cauză are şanse să acumuleze resurse mai numeroase. Rolul părinţilor constă nu în a-l proteja pe copil de orice influenţă considerată „nocivă”, ci în a-i facilita accesul la resurse cât mai variate, a-l ajuta să înveţe să interpreteze valoarea fiecărei resurse, să aleagă și să valorifice fiecare resursă în contextele potrivite și în proporțiile potrivite. Pentru că viața nu e o combinație de bine și rău predefinite; și binele și răul rezultă din adecvarea la context și proporțiile în care valorificăm o resursă sau alta.

Scriind Sociologia educaţiei familiale. Vol II. Familie şi educaţie în societatea românească (apărută la Editura Polirom în 1998; ediţia a doua 2002), am descoperit că instrumentul de analiză cel mai realist în dezvoltarea personalității este cuplul de concepte identificare – diferențiere. Orice proces de dezvoltare a personalității se produce printr-un ”joc” al acestor două procese: copilul (și, mai târziu, adultul) se identifică spontan cu unele grupuri și persoane semnificative, pe care le ia – conștient sau nonconștient – ca modele, preluând valori, credințe, opinii, comportamente ale lor; și se diferențiază – conștient sau nonconștient – de alte grupuri și persoane (”Nu vreau să fiu ca…”). De la caz la caz, părinții pot constitui repere de identificare, ori, dimpotrivă, repede de diferențiere; iar în acest proces cel care se află la pupitrul de comandă (evaluează, alege și decide – conștient sau nonconștient – cu cine se identifică și de cine se diferențiază) este copilul, nu părintele.

Puteţi citi, dacă vă interesează, toată argumentaţia la această adresă: https://elisabetastanciulescu.ro/sociologie/sociologie-carti-articole/   Cineva îmi spunea că se recunoaște atât de mult în cele scrise în această carte, încât o citeşte ca pe „un alt fel de Amintiri din copilărie”.

blog serios de parenting : psihanaliza repusa in discutie blog serios de parenting : psihanaliza repusa in discutie

Ce aş vrea eu să reţineţi din cele scrise aici ?

• Nu vă învinuiţi părinţii pentru toate neputinţele voastre.
• Nu vă învinuiţi, ca părinţi, pentru toate greşelile, insuccesele şi suferinţele copiilor voştri.
• Nu acordaţi credit nelimitat psihanalizei.
• Nu luaţi drept bune toate cele pe care le citiţi pe site-uri sau auziţi de la diferiţi posesori de diplome şi certificări profesionale. Orice aţi citi sau auzi, căutaţi şi alte perspective, inclusiv critici, şi cântăriţi bine argumentele de o parte şi de cealaltă.
• Întrebaţi-vă întotdeauna și Ce beneficii obţin dacă dau crezare spuselor lui X ? şi Ce pierd dacă îi ascult şi pe criticii lui/ei?.  Așa, veți descoperi că, dincolo de nevoia de a afla adevărul, se poate afla o eventuală instalare a voastră în postura de victimă, ori nevoia de a gestiona un sentiment de vinovăție sau un sindrom al impostorului, ori alte nevoi umane profunde pe care nu știți să le gestionați.

*

Iată mai multe idei relevante din cartea lui Judith Rich Harris, The Nurture Assumption: Why Children Turn Out the Way They Do, 2009, Free Press

Introducere la ediţia a doua

Apără o “ipoteza nulă” :

• “modul în care părinţii îşi cresc copiii nu are efecte importante asupra a ceea ce devin ei”, altfel spus nu există o relaţie statistic semnificativă între strategiile părinţilor şi ceea ce devin copiii la vârste adulte sau comportamentul lor în afara casei. Adepţii teoriei tradiţionale au nevoie să găsească probe serioase să o falsifice.

Respinge tezele psihanalizei:

• “Aşa cum o demonstrează povestea respingerii behavioriste a psihologiei freudiene (spusă aici în Capitolul 1), respingerea asumpţiilor acesteia nu a mers niciodată suficient de departe. (…) Oamenii au putut accepta cu un oftat că ideea influenţei părinţilor asupra copiilor a fost oarecum supraestimată, însă ceea ce propuneam eu era mult mai eretic: că părinţii nu influenţează durabil personalitatea copiilor ori comportamentul lor în afara casei. Aceasta nu înseamnă că părinţii nu sunt importanţi – ei au alte roluri de jucat în vieţile copiilor. “
• Nu se referă doar la adolescenţi, ci la toţi copiii, din momentul în care ies din spaţiul domestic.
• Nu se referă doar la societăţile actuale, ci la copii în general : în orice societate, copiii doresc să fie împreună, iar ceea ce fac atunci când sunt împreună e aproape la fel, indiferent de spaţiu şi timpul istoric.

Rolul grupurilor de copii (peer group):

“… eu înţeleg prin ‘grup’ o ‘categorie socială’. O categorie socială – de pildă ‘fete’ – poate fi un grup real, dar nu e musai să fie. Identificându-se cu categoria socială ‘fete’, o fiinţă umană tânără e socializată ca un copil de gen feminin. Învaţă cum e de aşteptat să se comporte un copil (nu exact ca un matur). Învaţă cum e de aşteptat să se comporte o fată (nu ca un băiat). Se poate identifica cu categoria ‘fete’ chiar dacă nu a văzut niciodată mai mult de două-trei fete împreună în acelaşi loc. Se poate categoriza pe ea însăşi ca ‘fată’ chiar dacă celelalte nu o plac şi nu vor să se joace cu ea. Chiar dacă ea nu le place pe ele. “