Răspunsul la corupția din școală e în tine !

09.07.2018

E mamă a unui copil care intră în clasa pregătitoare. Începe sesiunea noastră plângând: ”Am fost la școală…”, spune și nu poate continua din cauza lacrimilor. Cu efort, îmi povestește că a căutat mult o învățătoare de care să se atașeze copilul și a mers cu el la întâlniri până a găsit acea învățătoare. A vorbit cu ea și a primit promisiunea că băiatul va fi înscris în clasa respectivă. Acum, nu găsește numele copilul ei pe lista celor înscriși. Pe o axă de la cea mai simplă la cea mai complicată și grea situație pe care am abordat-o noi, unde se află situația de acum? – o întreb. Lucrăm împreună de un an. Am abordat, pe parcurs, teme mult mai grele, foarte complicate, cu mize foarte mari, unele foarte dureroase, unele incluzându-l și pe copil. Nu am văzut-o niciodată plângând așa. Durerea pe care o simte acum e mult mai puternică. Ce anume provoacă această durere? De ce e ea mai intensă, deși situația în sine nu pare atât de complicată și grea în comparație cu altele? Concluzia conversației noastre? Răspunsul la corupția din școală e în tine! S-a liniștit. A încheiat sesiunea cu o expresie de încredere pe față, în corp, în tonul vocii. Îți explic imediat de ce.

Suferința ei venea nu din faptul că învățătoarea nu s-a ținut de cuvânt, că a fost dezamăgită, că n-ar avea alternative poate chiar mai bune, așa cum ar fi tentați să gândească și să spună 99% dintre oameni, ci dintr-un conflict interior foarte profund.

Marea majoritate a suferințelor umane vin din conflicte interioare: cu cât sunt mai mari durerea, revolta, furia, cu atât mai profund e conflictul interior pe care ele îl semnalează.

Ce este un conflict interior?

O nepotrivire, un dezechilibru, o ceartă, o luptă între diferitele componente ale eu-lui.

Spunem zilnic de sute, poate de mii de ori ”Eu…”, ”Mie…”, ”Îmi…”, ”Pe mine mă…”, cu iluzia că vorbim despre un tot unitar sau măcar coerent. Ignorăm că ”eu, mie, îmi, pe mine mă” sunt rezultatul unui parcurs de N ani, în care genele cu care am venit în lumea umană, pe planeta Pământ, sunt activate sau inhibate de experiențe de viață variate și succesive, uneori contradictorii: mama îți spune că e bine să faci ceva, bunica îți spune altceva, prietenii de joacă/distracție îți spun altceva, învățătoarea îți spune altceva, profesorul X îți spune ceva, profesorul Z îți spune altceva ș.a.m.d. Rezultă un ”eu, mie, îmi, pe mine mă” foarte complex, foarte variat și profund contradictoriu.

Uneori, contextul în care acționezi e de așa natură încât poți acționa fără dificultate potrivit uneia dintre componentele acestui ”eu, mie, îmi, pe mine mă”. De regulă, acestea sunt situațiile în care spunem ”Mă simt bine”, ”Îmi place”; mintea noastră  găsește rapid soluții în ”bagajul” pe care l-a încorporat în trecut, iar creierul consumă puțină energie.

Alteori – de cele mai multe ori, în lumea actuală -, contextul activează simultan mai multe componente ale sinelui, care nu se potrivesc între ele, ori se află în contradicție. O parte din tine vrea să fie un profesionist excepțional; o altă parte din tine vrea să fie părinte bun; o altă parte vrea să fie prieten de nădejde… ; iar contextul îți poate cere să fii toate acestea simultan. O parte din tine știe că obții rezultate mai bune dacă lucrezi organizat, disciplinat, respectând reguli; însă altă parte din tine crede că organizarea, disciplina, regulile blochează creativitatea; o altă parte apreciază și caută libertatea, spontaneitatea…; iar contextul îți poate cere să obții rezultate foarte bune și, în același timp, să nu respecți regulile. O parte din tine apreciază foarte mult integritatea, corectitudinea, verticalitatea și vrea să acționeze integru, corect, vertical; însă o altă parte din tine e foarte atașată de ceea ce ți-ai propus și vrea musai să reușești ce ți-ai propus; o altă parte din tine știe că foarte mulți reușesc ”uitând” de integritate, corectitudine, verticalitate…; iar contextul îți arată că, acționând integru, corect, vertical, te-ai blocat într-un obstacol. Dacă privești atent viața ta de fiecare zi, vei descoperi zeci de exemple, alte exemple, de conflict interior.

Cel mai greu de soluționat și cele mai dureroase sunt conflictele interioare care implică nevoile tale umane profunde și valorile prin care îți definești identitatea.

Iar acțiunile tale finale nu vor fi determinate nici de una sau alta dintre valorile tale, nici de una sau alta dintre nevoile tale profunde, ci fie de impulsuri și emoții de moment, fie de alianțele între diferitele părți ale eului tău: cu cât lași non-conștient să se alieze mai multe într-o direcție, cu atât vei acționa mai mult în direcția respectivă, acumulând frustrarea că treci peste nevoi-valori profunde ale tale și ascunzându-te de responsabilitate-vinovăție în spatele obișnuitului ”Sunt obligat/ă să…”.

Relația cu școala implică multe dintre nevoile tale profunde și valorile prin care îți definești identitatea

De aceea e atât de solicitantă, obositoare, de multe ori stresantă, frustrantă, dureroasă.

Clienta mea era prinsă într-un astfel de conflict interior profund – pe care, știu sigur, îl trăiesc foarte mulți părinți cu copii școlari:

• o parte din ea e profund atașată de valori precum integritatea, corectitudinea, verticalitatea; își definește prin ele identitatea;
• o altă parte din ea e hotărâtă să-i asigure copilului un start școlar foarte bun; din nou, își definește identitatea prin componenta maternă și vrea să fie o mamă bună;
• o altă parte știe că atașamentul între copil și învățătoare e una dintre condițiile cruciale pentru reușita procesului educativ; a vrut să găsească o învățătoare de care să se atașeze copilul și vrea, în același timp, să poată conta pe cooperarea învățătoarei;
• o altă parte știe că mulți părinți stimulează cooperarea învățătoarelor ”bune”, ”căutate”, prin flori și alte daruri, în ultima vreme mai ales bani;
• o altă parte e atașată de familia de origine, iar acolo are două cadre didactice care o ”împing” să meargă la învățătoare cu ”un buchet de flori”, pentru că ”așa e frumos” (?!), și îi spun că a refuza să facă aceasta e un semn de orgoliu – iar o parte din ea nu vrea să fie orgolioasă;
• o altă parte are o nevoie foarte puternică (supradimensionată!) de control asupra lucrurilor …

Dacă acceptă ca băiatul să fie repartizat la altă învățătoare, nevoile ei umane profunde de self-efficacy (reușită a proiectului propriu) și control nu sunt satisfăcute. În plus, timpul rămas până la începerea anului școlar e foarte scurt și o sperie riscul de a nu descoperi până atunci o altă învățătoare ”bună” de care să se atașeze copilul; identitatea ei de mamă bună e în joc, iar jocul e riscant. Dacă acceptă să meargă ”cu un buchet de flori” la învățătoare, acționează împotriva valorilor ei cele mai profunde, prin care își definește identitatea, ar însemna să renunțe la însuși nucleul ei identitar.

Multe am discutat în timpul sesiunii respective:

• despre cât de important e să plece pe drumul școlarității copilului conștientă că, oricare ar fi învățătoarea, diferența o va face modul în care familia cooperează cu ea și îi asigură copilului un cadru (atitudini, timp, spațiu, suport) care stimulează învățarea ;
• despre cât de ”frumos” (?) e obiceiul ”un buchet de flori pentru doamna învățătoare / profesoară”; după aceeași logică, pentru domnul învățător / profesor, ”frumos” e să mergi cu ”un buchet de…???” ;
• despre cât de ”bună” e o învățătoare doar pentru faptul că e ”cunoscută” și își alege elevii ”pe sprânceană” – și pe compromisurile cu integritatea pe care acceptă să le facă părinții!
• despre cât de demni de încredere sunt unii învățători nu atât de ”cunoscuți”, pentru că sunt mai tineri, unii foarte tineri, și nu au avut timpul necesar să devină cunoscuți, ori nu mai au loc de învățătorii ”cunoscuți” care au un drept (?) nescris de monopol asupra copiilor ”din familie bună” (= cu șanse mai mari de reușită școlară);
• despre cum să identifice și să gestioneze conversația interioară între diferitele părți ale eului;
• despre cum să gestioneze nevoia de control asupra lucrurilor, începând cu o pauză pentru calmarea minții, continuând cu un proces de conștientizare a diferitelor părți ale eului implicate în situație, iar apoi cu o conversație lucidă între respectivele părți și o decizie lucidă.

Nu știu care a fost decizia ei, aștept să-mi spună la următoarea conversație – nu-i las niciodată pe clienți să ia decizii în timpul conversației noastre, pentru că simpla mea prezență le poate influența decizia; iar o decizie trebuie luată atunci când ești doar tu cu tine sau cu cei pe care decizia îi vizează direct, doar atunci îți vei / vă veți asuma întreaga responsabilitate pentru decizia ta / a voastră.

Ce știu este că, la finalul conversației noastre, fața ei, corpul ei, tonul vocii ei, mesajul verbal pe care l-a formulat au exprimat încrederea că, în ultimă instanță, ea deține controlul și nu e doar o victimă neputincioasă în fața unor practici sociale incorecte.

Avem foarte mare nevoie de reguli foarte ferme care să pună capăt practicilor ”frumoase” din învățământul românesc, care transformă relația părinților cu școala într-o relație obositoare, de multe ori stresantă, frustrantă, dureroasă.

Însă răspunsul la corupția din școli se află în tine!

Îi rog pe toți învățătorii și profesorii care gândesc că practicile descrise mai sus sunt ”normale”, și care sigur s-au supărat pe mine citind acest articol, să mă ierte.

Am lucrat ca învățătoare, profesoară de liceu și profesor universitar. Nu am considerat niciodată că e ”normal” ca elevii/studenții și părinții să-mi aducă vreun cadou.

Îmi amintesc cât de tare s-au supărat pe mine colegele de cancelarie când, la 19 ani, în primul an de învățământ, i-am trimis pe copii acasă cu darurile pe care le aduseseră de 8 Martie.  Îmi amintesc ”argumentul” cel mai puternic cu care încercau să mă convingă: nu mă gândesc cum s-au simțit copiii și părinții când i-am refuzat? Tipul acesta de ”argumente”, care folosește șantajul emoțional (conștient? non-conștient naiv?), e cel mai greu de contracarat în sistemul nostru educativ. Se dăruiau atunci, în 1977-78,  flori, cutii cu bomboane de ciocolată, bibelouri de porțelan (foarte scumpe), vaze și seturi de pahare de cristal (foarte scumpe), chiar stofă și mătase pentru rochii / costume. Dacă intrai într-o casă de învățătoare/profesoară ”bună”, vedeai nelipsita vitrină plină cu porțelanuri și cristaluri.

Îmi amintesc cum, la 20+ ani, când predam într-un liceu, elevii și părinții povesteau că aș refuza darurile din cauză că, vezi Doamne, nimic din ce încercau ei să-mi dea nu reușea să mă mulțumească. Alt tip de povești greu de dus pentru un profesor de bună credință: dacă nu ești coruptibil cu mijloacele obișnuite, înseamnă că ești ”neînțelegător”, ”exagerat”, ”rău”, mai corupt decât ceilalți. Produsele dăruite erau atunci altele, adecvate timpului istoric: carne, ulei, zahăr, cafea naturală…, care deveniseră foarte greu de procurat.

Îmi amintesc câtă surprindere, la unii, și relaxare, la alții, am văzut pe fețele studenților cărora le-am spus să nu-mi mai aducă flori. Pe de o parte, florile deveniseră foarte scumpe și știam cât de puțini bani au unii. Pe de altă parte, a fost un prilej să le explic o teorie sociologică, a darului și contra-darului: cel care face un dar așteaptă ceva în schimb, iar cel care primește un dar se simte obligat să dăruiască la rându-i ceva de valoare cel puțin egală sau, pentru a marca un raport de putere, de valoare mai mare.

Îmi amintesc în ce dilemă enormă m-am aflat ca părinte atunci când copilul meu a venit acasă și mi-a spus că doamna învățătoare îmi transmite că în ziua de… trebuie să duc la școală o prăjitură (!), pentru că au cerc pedagogic (!), iar eu nu am dus niciodată. Coceam prăjituri, pregăteam sandvișuri, cumpăram fructe și sucuri pentru Ziua Copilului și alte evenimente de același tip, adresate direct copiilor. Dar să alimentez, ca părinte, cercul pedagogic?! I-am explicat copilului cum văd eu lucrurile și l-am sfătuit ca, în cazul în care doamna învățătoare repetă mesajul, să o roage politicos să stea direct de vorbă cu mine. Nu a repetat, iar eu m-am purtat ca și cum mesajul acela nu ar fi existat.

Și îmi amintesc cât de scandalizați au fost, prin anii 1990+, profesorii cu care lucram într-un program de formare continuă, atunci când le-am recomandat să nu mai primească nici cadouri, nici flori. ”Atâta lucru merităm și noi!”, propoziția aceasta, venită de la ei, mi s-a ”înfipt” în creier.

Da, învățătorii și profesorii merită foarte mult!

Atenție, respect, recunoaștere, recunoștință, iubire. Condiții de muncă mai bune. Protecție mai multă în fața abuzurilor elevilor/studenților și părinților. Protecție mai bună în fața coalițiilor incorecte din cancelarii, care îi presează pe dascălii cei mai serioși și corecți să devină mai ”flexibili” (?). Salarii mai mari.

Dar nu merită să primească niciun fel de dar material de la elevi/studenți și părinți, decât după ce elevii/studenții au plecat din școala respectivă, după ce învățătorul/profesorul nu mai are poziția care să-i permită să ofere contra-daruri în măsură să crească inegalitatea șanselor copiilor la reușită școlară: atitudine mai afectuoasă, atenție mai multă, note, calificative etc.

Eu nu am prea auzit de foști elevi/studenți care să meargă cu un cadou consistent sau cu un plic cu bani la fostul lor învățător/profesor, care are salariu mic, pensie mică, probleme de sănătate… Și totuși, abia atunci darurile către învățători și profesori vor fi cu adevărat expresii ale aprecierii, recunoștinței, respectului, iubirii și vor contribui cu adevărat la o calitate mai bună a vieților lor.

Drag cadru didactic care te respecți și vrei să fii respectat, nu te mai lăsa înșelat de măștile ”frumoase” (?) și ”normale” (?) ale corupției din școli.

Și drag părinte bun care vrei să fii și integru, răspunsul la corupția din școli – și din afara lor – se află în tine. Învață să-ți gestionezi conflictele interioare și vei lua deciziile corecte.

Învățați-i pe copii că orice dar – mic sau mare – pe care îl oferă unei persoane cu care se află într-o relație instituțională înseamnă mită, corupție. Învățați-i să-și exprime aprecierea, respectul, recunoștința, iubirea față de învățători și profesori  prin atenția pe care o acordă lecțiilor și prin efortul pe care îl depun pentru a învăța. Doar așa avem șanse să ieșim din fundătura în care au intrat și educația, și societatea românească.