Învăţare continuă, cunoaştere de sine şi încredere în sine

03.18.2010

Pentru mine, a învăţa continuu înseamnă a răspunde în fiecare seară la întrebarea: Ce limite ţi-ai depăşit astăzi ? Şi în ziua următoare: Ce poţi aplica astăzi din ce ai învăţat ieri? Întrebările vizează şi progresul meu în ansamblu, dar se focalizează pe obiectivul, pe proiectul meu prioritar în acel moment.

Nu e necesar să răstorn munţii sau să fiu ‘cea mai…’. Şi cel mai mic progres contează: visurile mari şi progresele cele mai sigure se construiesc cu paşi mici !
Într-o zi, răspunsul poate fi: am aflat şi reţinut corect o informaţie nouă sau mi-am corectat o informaţie pe care o interpretasem grăbit şi o reţinusem distorsionat. În altă zi: am făcut un lucru, oricât de neînsemnat, pe care nu l-am mai făcut niciodată singură, sau l-am făcut mai bine decât până atunci; sau m-am abţinut de la un lucru rău. Altădată: am descoperit o calitate la unul dintre oamenii cu care am venit în contact sau am descoperit cum pot să ajut pe cineva. Lista poate fi, pentru oricine, foarte lungă, cu condiţia să se observe atent, în detaliu, şi să nu aştepte de la el însuşi / ea însăşi să avanseze în fiecare zi cu paşi de uriaş, ori să atingă nivelul nec plus ultra… De multe ori, noi înşine facem ca fericirea să nu fie posibilă, pentru că aşteptăm prea mult, de la noi sau de la ceilalţi, şi /sau pentru că nu ştim să observăm, să vedem detaliile semnificative.

Răspunsurile acestea mă ajută să mă cunosc mai bine – cu limitele, dar şi cu calităţile mele, acelea pe care mi le-am dovedit, pe care sunt sigură că pot conta. Auto-observaţia zilnică, cu metodă, e calea cea mai bună către cunoaşterea de sine. Nu avem nevoie de teste psihologice pentru acest scop – aş îndrăzni chiar să-i supăr şi mai tare pe adepţii testelor, avansând ideea că ele servesc mai mult interesele instituţiilor şi mult mai puţin interesele persoanelor ca atare: sunt, de fapt, instrumente de care instituţiile diverse se folosesc pentru a obţine un control mai puternic asupra indivizilor cu care lucrează.

Aceleaşi răspunsuri mă ajută să-mi dezvolt respectul de sine şi încrederea în mine însămi. Mecanismul e simplu: văd, observ, conştientizez în fiecare zi ce pot, de ce sunt capabilă. Iar cu fiecare zi care trece, devin tot mai convinsă că pot şi sunt capabilă – şi mă eliberez tot mai mult de nevoia de a fi încurajată, ‘confirmată’ de alţii. Calităţile pe care ne spun ceilalţi că le avem nu sunt niciodată certe şi, de cele mai multe ori, ne acutizează temerea că, de fapt, noi nu le avem, dar celălalt fie vrea să ne încurajeze, fie urmăreşte un interes personal. Cel mai bine e să te observi atent şi onest cu tine, să vezi tu însuţi / însăţi de ce eşti în stare şi să ‘contabilizezi’ orice reuşită ! Vei observa că ai şi ‘defecte’, limite. Dar întreabă-te: cine, în afară de Dumnezeu, nu are? Şi păstrează în minte că subconştientul uman e ‘setat’ să vadă şi să reţină mai uşor greşelile decât reuşitele – e necesar să facem eforturi mai mari ca să descoperim şi să reţinem lucrurile care ne-au ieşit astăzi mai bine decât ieri. Ai o problemă doar atunci când te mulţumeşti să faci lucrurile la fel zi după zi şi nu te preocupă zilnic progresul personal, oricât de mic !

Privite din această perspectivă, a întrebării ‘Ce limite mi-am depăşit?’, toate eşecurile – care, de obicei, ne erodează încrederea în noi – devin paşi înainte, surse de învăţare şi, în consecinţă, surse de întărire a încrederii. E un mod de a gândi pozitiv – cu condiţia să nu te limitezi la abordarea retorică şi să treci la fapte !

• Tu când începi să cauţi zilnic răspunsuri la întrebarea: Ce limite mi-am depăşit eu astăzi ? 
• Şi: Ce pot aplica astăzi din ce am învăţat ieri ?