Învățarea din experiență și caii troieni din tine


02.06.2020

Motto : ”Mie însumi îmi sunt un cal troian.
(…)
Viața mea nu mai poate trăi
din pricina vieții mele.
(Nichita Stănescu)

Mulți oameni spun că nu pot merge la programe de dezvoltare pentru că nu au timp. Las la o parte că însuși faptul de a gândi astfel e indiciul cel mai clar că ai mare nevoie de un program de dezvoltare, întâi ca să-ți identifici mai corect nevoile umane profunde, pe care e limpede că nu le conștientizezi suficient de bine, iar apoi ca să te antrenezi să-ți gestionezi mai bine timpul-energia. Un program de dezvoltare integrată realizat după metoda pe care ți-o propun eu nu presupune să mai adaugi la multele lucruri pe care le ai deja în to do list (lista cu lucruri de făcut) altele care să te obosească și mai mult; dimpotrivă, vei fi surprins/ă să descoperi că, dacă respecți tot ce îți recomand și faci lucrurile exact așa cum îți recomand, în scurt timp vei reuși să faci mai multe în aceleași 24 ore ale fiecărei zile și te vei simți mai puțin obosit/ă. Pentru metoda de lucru pe care ți-o propun se bazează pe un principiu al integrării procesului de autodescoperire și învățare-dezvoltare în viața ta de fiecare zi: pleci de la acțiunile pe care oricum vrei sau trebuie să le faci și cauți soluții ca să le faci mai plăcute (sau cel puțin nu atât de neplăcute), mai sănătoase (pentru tine și pentru alții), mai productive (cu rezultate) și mai constructive (cu deschideri de dorit către viitor).

Tu înveți oricum din experiență, îmi vei spune, așa că ce nevoie ai de un program de dezvoltare în care să faci ce deja faci singur/ă? Poate că e așa și chiar nu ai nevoie de un program de dezvoltare. Dar poate că nu e chiar așa, poate că, după ce citești cele ce urmează, îți vei pune niște întrebări utile în legătură cu ce și cât înveți cu adevărat din experiență.

Învățare din experiență și învățare prin experiență.
Reflecția asupra experienței

 Motto : „Nu învățăm din experiență. Învățăm din reflecția asupra experienței.” (John Dewey)

„Orice educație adevărată vine prin experiență”, scria un psiholog și pedagog celebru, John Dewey. Ai observat? Prin experiență, nu din experiență. Simți diferența? „Nu învățăm din experiență”, spune el mai departe, „Învățăm din reflecția asupra experienței”. Prima etapă în procesul de învățare prin experiență e, desigur, acțiunea propriu-zisă: dacă nu faci nimic, nu înveți nimic. Reflecția e etapa care urmează în mod natural, atunci când e vorba despre o acțiune umană; așa suntem „programați” să funcționăm; nu știu dacă asta e ceva ce ne deosebește de alte specii animale, nu exclud ca unele dintre ele să proceseze într-un mod similar informația după ce au acționat, altfel nu-mi pot explica cum anume învață soluții noi atunci când schimbările din mediu le lasă fără hrană sau le pun în fața unor pericole noi.

Dar ce înseamnă reflecția asupra experienței în lumea umană? Practic vorbind, e o conversație despre ce s-a întâmplat, pe care o ai tu cu tine sau/și tu cu alții. Conversația aceea în care revezi mental ce s-a întâmplat, reauzi ce s-a spus și cum s-a spus, retrăiești subiectiv momentele respective, cu toată încărcătura lor emoțională. Conversațiile de acest fel se produc în mod natural, după fiecare experiență care are un oarecare impact emoțional asupra ta; în timpul ei spui „am primit o lecție”, „mi-am învățat lecția”, „trebuie să…” sau „trebuie să nu mai…”. Însă cât de onestă, de sănătoasă, de productivă și de constructivă e conversația aceea? De cele mai multe ori, ceea ce te determină să revezi mental ceva ce s-a petrecut deja și să povestești e o trăire, o emoție, „pozitivă” sau „negativă” , mai ales „negativă”, și o dorință. Explicit sau implicit, linia de start e întotdeauna un „Îmi place” sau „Nu-mi place”, „Sunt supărat/ă” sau „Sunt fericit/ă”, ori o altă propoziție care definește o stare emoțională relativ intensă, urmată de un „Vreau …”; apoi, nonconștient, alegi doar detalii care susțin acea stare emoțională; nonconștient, încerci să te convingi și să convingi persoana cu care stai de vorbă că ai motive suficiente și suficient de întemeiate ca să-ți placă sau să nu-ți placă, să fii supărat/ă sau să fii fericit/ă, să dorești ce îți dorești; îți angajezi memoria și gândirea în serviciul stării tale emoționale și construiești raționalizări (justificări) pentru ea; dacă e cazul, treci intenționat peste detalii care te-ar pune într-o lumină foarte defavorabilă sau le „retușezi”, ca să-ți aperi imaginea, de sine și publică, ori, la popul opus, te focalizezi doar pe ce ai greșit tu și îți alimentezi sentimentele de vinovăție, neputință, inferioritate. De multe ori, înveți în acest fel și lucruri foarte utile. De cele mai multe ori, însă, înveți mult mai puțin decât ai putea învăța pornind de la experiențele tale, iar adesea tragi concluzii și învățăminte exact ca într-o cunoscută anecdotă: un om căruia îi place să bea șpriț (vin amestecat cu apă) se îmbată; când se trezește din beție, își spune „Gata, mi-am învățat lecția, de acum încolo nu mai pun niciodată apă în vin”.

Socrate și Phidias:
înțelepciunea din tine și „caii troieni” din tine

Motto : „Primum non nocere. / Prima grijă e să nu(-ți) faci rău.” (dicton latin)

„(…) să ne păzim să creștem în direcții care sunt dezavantajoase
pentru noi, cum ar trebui să ne păzim de ciumă.”
(William James)

Când învățăm ceva, orice, prima noastră grijă ar trebui să fie aceasta: ”să ne păzim să creștem în direcții care sunt dezavantajoase pentru noi, cum ar trebui să ne păzim de ciumă”; așa ne sfătuia William James, considerat „părintele” psihologiei americane. Or, exact asta faci de foarte multe ori atunci când spui că tu înveți „din experiență”: crești în direcții care sunt dezavantajoase pentru tine și pentru cei din jur. Ai cunoscut vreodată oameni care au învățat „din experiență” să mănânce nesănătos, să fumeze, să bea alcool, să facă prea puțină mișcare fizică, să petreacă timp nesănătos, neproductiv și alienant cu televizorul, computerul, telefonul, tableta, să certe, să jignească, să lovească etc.? Ori lucruri precum „Să nu mai spun ce gândesc”, „Să nu mai am încredere în X / în nimeni”, „Să nu mai ajut pe nimeni”, „Toți oamenii sunt egoiști și răi”, „Nu sunt bun/ă de nimic” etc. ? Obișnuințele nesănătoase, dependențele, „defectele”, „păcatele”, neîncrederea, închiderea în sine și multe altele de același fel se nasc și se întrețin prin învățarea „din experiență”, iar nu altfel. Poate chiar tu ai învățat astfel de lucruri? Gândește-te la toate obișnuințele tale nesănătoase sau/și neproductive. De câte ori ai verificat ce anume ai învățat „din experiență”, cât din ce ai învățat în acest fel chiar merita să fie învățat și cât a fost mai curând ceva de tipul „ca să nu mă mai îmbăt, nu mai pun niciodată apă în vin”?

Acesta e avantajul pe care ți-l oferă un program de dezvoltare de bună calitate: te ajută să verifici dacă ce ești tu tentat/ă să înveți chiar merită învățat și te ajută să înveți lucrurile care chiar merită învățate, care îți satisfac nu doar emoții, impulsuri și dorințe de moment, trecătoare, ci nevoi umane profunde, care rămân cu tine continuu, și te ajută să avansezi în cele mai sănătoase, mai productive și mai constructive proiecte ale tale.

Aproape sigur ai auzit de Socrate, filosof atenian, care a trăit între anii 469 și 399 î.e.n. Înțelepciunea se află ascunsă în fiecare și nu e nevoie decât de o conversație meșteșugit condusă ca să fie scoasă la lumină, credea el. Metoda socratică de conversație e cunoscută sub numele de maieutică și te poți familiariza cu ea citind celebrele Dialoguri ale lui Platon, un discipol al lui Socrate, care a făcut din acesta „personajul” principal al scrierilor sale[1]. Aproximativ în același timp cu el, tot în Atena, a trăit Phidias (aprox. 490-430 î.e.n.), scuptorul care a creat statuia lui Zeus din Olimp, considerată una dintre cele 7 minuni ale lumii antice. Sculptura se află închisă în materialul brut însuși, gândea Phidias, în acord cu Socrate; însă, ca să o scoți la lumină, trebuie să dai la o parte materialul de prisos care o acoperă și te împiedică să o vezi în toată splendoarea ei.

Maieutica socratică are, în fapt, aceste două fețe: una care activează și sporește resursele din fiecare ființă umană și alta care dă la o parte „materialul de prisos”. Pe de o parte, fiecare om are, la vedere sau ascunse, foarte multe resurse care pot fi provocate, stimulate să iasă la lumină, să crească și să dea roade printr-o conversație bine condusă precedată și urmată de acțiune practică; dacă nu se raportează la acțiune și nu e urmată de acțiune, conversația, oricât de bine condusă, nu are substanță și nu dă roade, e sterilă; așa cum, fără o conversație cu sine sau cu altul condusă cu metodă, acțiunea practică poate fi și ea sterilă, ori poate da roade otrăvite. Pe de altă parte, fiecare om are mult „material de prisos”, pe care l-a acumulat prin așa-numita „învățare din experiență” și pe care are nevoie să-l dea deoparte pentru ca opera de artă din el însuși să devină vizibilă, să poată fi curățată, modelată, șlefuită și să aducă beneficii. Acest „material de prisos” e format din reacții emoționale încorporate, care pornesc automat, împotriva intențiilor și proiectelor tale, din informații incorecte, opinii și judecăți insuficient verificate, din obișnuințe greșite de a gândi și a trage concluzii, obișnuințe conflictuale sau evitante de a comunica etc. Că unele sunt „material de prisos” și ar fi benefic să le dai deoparte vezi și tu, lovindu-te de pragurile experienței, însă nu știi cum să le dai deoparte, iar dacă știi (sau crezi că știi), nu reușești să și faci ce știi. Însă pe cele mai multe nu le vezi și ai nevoie de o „oglindă” de calitate, de cineva care să te ajute să le vezi. În această ultimă categorie intră și cele mai periculoase „materiale de prisos”: acelea pe care nu doar că nu le vezi ca „materiale de prisos”, ci le privești, ai învățat „din experiență” să le privești, ca pe lucruri de mare valoare și te-ai atașat foarte puternic de ele, ai făcut din ele părți din însăși identitatea ta,  spui „așa sunt eu” și crezi că a da la o parte acel „material” ar conduce la a-ți pierde identitatea;  pe acestea din urmă eu le numesc cai troieni.

Expresia „cal troian” e folosită de obicei pentru a denumi ceva pe care, luându-te după aparențe, îl consideri bun, de folos, un noroc, o șansă, un semn de la Dumnezeu etc., dar care, în fapt, îți face foarte mult rău.  Originile ei se găsesc în Eneida, poem epic latin scris de Vergilius (sec. I î.e.n.), care, la rândul său, s-a inspirat din poemul grec Odiseea, atribuit lui Homer și considerat a fi fost scris undeva în secolele VIII-VII î.e.n. Probabil că ai citit sau ai auzit despre iubirea dintre Paris și Elena din Troia, care a dat naștere unui război. Povestește Homer că, după 10 ani de asediu fără succes asupra cetății Troia, grecii atacatori au recurs la un șiretlic: au construit un cal gigantic pe roți, au ascuns în el luptători de elită, l-au lăsat în fața porții cetății și s-au prefăcut că pleacă; dimineața, troienii au descoperit calul și, crezând că atacatorii au abandonat lupta, l-au considerat un dar al zeilor, l-au introdus în cetate și au sărbătorit victoria; noaptea, luptătorii ascunși în cal au ieșit și au deschis porțile cetății pentru atacatori, iar în acest fel Troia a fost cucerită[2]. Exact așa ai procedat tu cu cele mai periculoase „materiale de prisos” din tine: le-ai considerat lucruri bune (pentru că au fost plăcute sau ți-au adus niște beneficii într-o etapă a vieții tale sau ți s-au părut „logice”, ai „rezonat” cu ele), le-ai primit cu entuziasm în „cetatea” sinelui tău, iar de atunci ele deschid porțile pentru tot felul de atacatori.

calul troian al sinelui si invatare din experienta

Eu folosesc expresia cai troieni ai sinelui pentru a numi acele stări emoționale, moduri de a gândi, moduri de a face, învățături pe care le-ai lăsat și le lași să intre în tine pentru că așa spune X (persoană semnificativă, „inspirațională”, „motivațională”) sau așa fac prietenii tăi, ori pentru că „rezonezi” spontan cu ele și ți se par corecte, adevărate, bune, dar care, la o analiză atentă, se dovedesc nu atât de corecte, nu atât de adevărate, nu atât de bune pe cât credeai și te împiedică, practic, să avansezi în direcția celor mai sănătoase și productive proiecte ale tale. Experiența de fiecare zi, dar și programele și literatura din educație, dezvoltare personală, coaching, consiliere îți oferă foarte mulți astfel de „cai troieni”, lucruri repetate atât de mult și cu atâta convingere, încât e foarte greu să reziști tentației de a le primi ca pe adevărate „daruri divine”, dacă nu ai suficient exercițiu de gândire critică și cunoștințe științifice suficiente; uneori e greu chiar și atunci când le ai.

Fă chiar acum legătura între ce citești aici și viața ta de fiecare zi !

Amintește-ți 3 situații din viața ta în care ai spus „Mi-am învățat lecția” sau ”Sunt de acord” sau „Rezonez cu…”, iar ulterior, poate chiar acum, după ce ai citit cele de mai sus, ai descoperit că, de fapt, învățăturile pe care le-ai primit atunci nu au fost cele mai bune; că, altfel spus, ai lăsat să intre în tine un „cal troian” și ai mai adăugat „material de prisos” sau l-ai întărit pe cel existent, în loc să-l înlături.

Citește în continuare, DOAR DUPĂ ce îți oferi timp să faci această legătură cu viața ta, doar așa înveți cu adevărat.

Desigur, niciun om sănătos la minte nu vrea să învețe lucruri care sunt în dezavantajul lui și/sau al persoanelor dragi lui. De ce, atunci, în pofida bunelor noastre intenții, învățăm din experiență atâtea lucruri care sunt în dezavantajul nostru?

Ai auzit, poate, despre distorsiuni cognitive (cognitive bias); aici se află secretul, iar dacă înțelegi măcar câteva dintre ele vei înțelege și cum te lași înșelat/ă de „caii troieni”; îți ofer aici câteva repere și îți recomand să aprofundezi prin studiu autonom. Cercetarea științifică a dovedit că, dacă ceva, oricât de neadevărat, e repetat de multe ori, de mulți oameni, în diferite contexte, familiaritatea cu acel ceva creează în mintea ta o iluzie a adevărului (illusion of truth). Dacă ceea ce e repetat pare logic (fluency illusion), e simplu de înțeles și ușor de ținut minte (cognitive ease bias) sau/și confirmă emoții și preconcepții ale tale (confirmation bias) sau/și îți aduc un serviciu oarecare (self-serving bias), cazi și mai repede în capcana iluziei. De fiecare dată când te lași rapid în voia trăirilor și gândurilor care îți spun „sunt de acord / nu sunt de acord”, „rezonez / nu rezonez”, nu gândești critic, cum ești, poate, obișnuit/ă să crezi, ci gândești necritic și foarte probabil distorsionat, pentru că mintea umană e înclinată să fie spontan de acord sau să „rezoneze” cu ideile care confirmă sau întăresc emoțiile și preconcepțiile (ideile sau „intuițiile” pe care le aveai dinainte și pe care nu le mai supui gândirii critice) și să respingă spontan ideile care nu se potrivesc cu emoțiile și preconcepțiile; experții au numit confirmation bias / disconfirmation bias această înclinație a minții umane. Cazi în acestă capcană nu pentru că nu ai dori să afli adevărul, ori nu ai fi suficient de inteligent/ă, ci pentru că în acest fel îți satisfaci cel puțin două nevoi umane profunde: nevoia creierului de a economisi energie (e natural programat să caute economia imediată de energie) și nevoia ego-ului de a primi confirmare pentru o imagine pozitivă de sine (care îți dă curajul și încrederea necesare să acționezi, esențiale pentru supraviețuire și pentru orice reușită), plus o imagine publică pozitivă (care îți aduce aliați, și ei foarte importanți pentru supraviețuire și pentru orice reușită). În afară de distorsiunile legate de familiaritate, confirmare și ușurință de a înțelege, psihologii au pus în evidență un număr foarte mare de alte distorsiuni pe care, fără să avem vreo intenție și fără să fim conștienți, mintea noastră le produce: în 2002, Daniel Kahneman și Amos Tversky au fost recompensați cu premiul Nobel pentru descoperirile lor în acest domeniu [3].

De aici vin riscurile învățării obișnuite „din experiență”, aceea pe care o practică toți oamenii, și tot de aici vine valoarea reflecției cu metodă asupra experienței, pe care o practica Socrate și pe care au teoretizat-o și rafinat-o John Dewey și alții: prima, învățarea „din experiență” pe care o practică toți oamenii, se bazează pe o „gândire rapidă”, cum au numit-o Kahneman și Tversky, care e afectată de multe distorsiuni cognitive pe care nu le conștientizezi și, din cauză că nu le conștientizezi, nu le poți corecta; cea de-a doua se bazează pe „gândirea lentă”, cum au numit-o Kahneman și Tversky, care îți oferă șansa să descoperi distorsiunile și să le corectezi la timp, înainte ca ele să facă și mai mare și mai puternică armata de „cai troieni” din tine și te ajută să înveți lucruri pe care chiar merită să le înveți pornind de la experiențele tale.

Fă chiar acum legătura între ce citești aici și viața ta de fiecare zi !

  1. Întoarce-te la cele 3 situații în care ai lăsat să intre în tine „cai troieni” și, în felul acesta, ai întărit sau adăugat „material de prisos”, în loc să-l înlături pe cel existent. Sau ia alte situații, dacă, între timp, ți-au venit în minte și îți par mai importante pentru tine, ori mai interesante.
  2. Descoperă distorsiunile cognitive care te-au condus la a lua drept bune învățături care, de fapt, nu erau atât de bune. Ajută-te de informația din referințele pe care ți le-am oferit în nota de „subsol” de mai sus.
  3. Ce ești hotărât/ă să faci diferit de acum încolo, ca să nu te mai lași înșelat/ă de distorsiunile cognitive pe care tocmai le-ai descoperit și să eviți să introduci în „cetatea” sinelui tău alți „cai troieni”?

Citește în continuare, DOAR DUPĂ ce îți oferi timp să faci această legătură cu viața ta, doar așa înveți cu adevărat.

„E extraordinar cum puteți construi și capitaliza plecând de la cele mai banale situații”, s-a mirat una dintre participantele la un program de grup. Da, acestea sunt primele competențe pe care ai nevoie să le antrenezi ca să poți învăța prin experiență:

(1) cum să construiești o reflecție cu metodă asupra oricărei experiențe;

(2) cum să capitalizezi ce merită cu adevărat să fie învățat plecând de la experiența respectivă (îți explic în altă parte ce înțeleg prin „a capitaliza” în acest context, al proceselor de învățare prin experiență);

(3) cum să „reinvestești profitul” pe care l-ai capitalizat, cum să faci ca, în experiențele viitoare, să-ți folosești mai bine resursele și să nu mai lași materialul de prisos („caii troieni”) să le facă greu vizibile, ori să le împiedice să lucreze în favoarea proiectelor tale.

În cartea aceasta, pe care tu ai ales să o citești, mă străduiesc să-ți arăt unde și cum să-ți cauți resursele, cum să le dezvolți și cum să le valorifici mai bine în beneficiul proiectelor pe care le-ai formulat atunci când ai citit capitolul anterior; îți voi arăta, totodată, unde și cum să cauți „materialul de prisos” și cum să procedezi ca să dai la o parte acele lucruri care te împiedică să avansezi în proiectele tale, cu rezultatele dorite, sănătos, legal și moral.

Caută-ți aliații potriviți :
un Socrate sau un prieten diferit de tine

 Motto: Un coach e cineva care îți spune ce nu vrei să auzi,
ca să vezi ce nu vrei să vezi,
pentru ca apoi să poți fi ce ți-ai dorit întotdeauna să fii.
(Thomas Wade Landry)

 Aș fi fericită să-ți ofer aici tot ce ofer în timpul programelor față în față. Însă, oricât m-aș strădui, unele lucruri sunt posibile doar în interacțiunea și comunicarea directă. Acolo, procedăm de obicei așa: fie îmi povestești situații din viața ta reală, iar eu conduc o conversație maieutică pentru ca, împreună, să descoperim și resursele și „materialul de prisos”/„caii troieni” și să vedem cum poți înlătura acel „material de prisos” și cum poți dezvolta acele resurse sau cum le poți valorifica mai bine; fie creez cadre variate de acțiune care să semene cât mai mult cu cadrele de acțiune din viața reală, sub aspectul reacțiilor spontane în timpul interacțiunilor și comunicării, observ reacțiile fiecăruia, începând cu reacțiile mele (aici mă ajută foarte mult și ce am luat eu din ce mi-a oferit o facultate de filosofie, și competențele și experiența de cercetător în sociologie calitativă, e diferența pe piață pe care o aduc programele mele) și aleg o reacție – a ta, a mea, ori a altei persoane, în cazul programelor de grup – pe care construim un model de analiză și capitalizare a experienței, din care fiecare ia ce și cât se deschide să ia.

„Un coach e cineva care îți spune ce nu vrei să auzi, ca să vezi ce nu vrei să vezi, pentru ca apoi să poți fi ce ți-ai dorit întotdeauna să fii”. Eu nu mă feresc deloc să joc un rol de persoană care spune și lucruri care nu-ți plac, chiar dacă am și eu, ca toți oamenii, o nevoie umană profundă de acceptare și iubire; o conștientizez și nu o las să interfereze cu rolul meu de profesionist: scopul pentru care tu vii într-un program de dezvoltare nu e să mă iubești pe mine (e să înveți să te iubești sănătos și productiv pe tine și să-i iubești sănătos și productiv pe oamenii din viața ta de fiecare zi), nici să petrecem împreună câteva ore plăcute (pentru asta e mai ieftin să mergi în parc, la un spectacol sau la o petrecere). Astfel de pervertiri ale scopului sunt cauzele principale pentru care multe programe de dezvoltare pe care participanții le apreciază ca „interesante”, „inspiraționale”, „motivaționale” și „foarte plăcute” aduc prea puține schimbări semnificative și benefice în viețile lor reale, de fiecare zi. Nimeni nu învață să gestioneze sănătos și productiv situațiile dificile și inconfortabile din viața reală atâta timp cât vrea să învețe într-o „bulă” care protejează de tot ce provoacă neplăcere și suferință în viața reală. A asculta un discurs „inspirațional” și „motivațional”, a povesti ce îți amintești și ce îți convine – vezi self-serving bias – despre o situație, a căuta împreună cu alții soluții pentru o situație imaginată, toate în condiții care te lasă să spui „îmi place”, e cu totul altceva decât a trăi „pe viu”, în condiții reale, adesea foarte neplăcute și chiar dure, o situație de tipul acela. La începutul activității mele, când lucram într-un „cabinet” și mă străduiam să fiu cât mai „plăcută” în interacțiunea cu clienții, după modelul altor profesioniști din breaslă, o clientă mi-a spus: „Elisabeta, aici, cu tine, reușesc să fac asta, dar la birou, când toți ochii sunt pe mine și îi văd pe unii cum mă urmăresc și parcă abia așteaptă să greșesc, ba îmi mai și spun una sau alta, nu-mi mai iese, sunt tentată să fac tot ce făceam înainte”. Credința că te poți antrena să faci față unor situații foarte grele și foarte neplăcute de viață în contextul unui program în care vrei să te simți tot timpul foarte bine e pură utopie. Dacă fugi de programele de dezvoltare în care trăiești și emoții „negative”, nu-ți dai nicio șansă să vezi „materialul de prisos”/„caii troieni” care te împiedică să gestionezi sănătos și productiv situații grele, cu încărcătură emoțională „negativă”,  din viața reală, și să înveți cum să-i dai la o parte. Înțelegi, sper, că nu pledez aici pentru programe care ar creea situații de abuz (verbal, psihic, fizic sau material) și violență pentru ca cineva să antreneze capacitatea de a evita și ieși din relații abuzive și violente. Pledez pentru programe în care nu ne străduim să facem „plăcut” totul și nici să evităm situațiile dificile și inconfortabile, care apar natural oriunde interacționează oameni; iar atunci când astfel de situații apar în mod natural, nu ne străduim să le readucem repede la „plăcut”; dimpotrivă, le accentuăm până lăsăm toate măștile să cadă și reacționăm exact așa cum o facem în situații dificile și inconfortabile din viețile noastre de fiecare zi, pentru că doar așa aducem la vedere și resursele reale, și „materialul de prisos” real și profund; apoi, reflectăm cu metodă asupra experienței pe care tocmai am trăit-o împreună, ca să descoperim împreună resursele și „materialele de prisos”/„caii troieni”; iar la final generăm soluții care ne ajută pe fiecare să avansăm în proiectele noastre.

Nu mă feresc nici să mă expun eu însămi ca ființă umană reală; cu cât e mai performant un profesionist, cu atât e mai onest cu sine și cu alții și cu atât acceptă mai ușor că e o ființă umană, nu un robot programat să execute niște operațiuni după reguli de la care nu se abate niciodată, nici un Dumnezeu al profesiei respective, care știe tot ce s-a scris sau spus vreodată în profesia lui și nu greșește niciodată. Iar a fi profesionist în domeniul dezvoltării umane are, sub acest aspect, un avantaj mare în comparație cu alte domenii: până la un punct, poți greși fără ca greșeala ta să omoare pe cineva sau să facă un rău ireparabil sau foarte greu reparabil cuiva; mai mult, poți face din greșeala ta o resursă foarte puternică pentru beneficiarii muncii tale. Din păcate, puțini profesioniști și puțini beneficiari înțeleg valoarea acestei resurse, pentru că istoria pedagogiei și andragogiei (știința și practica educației adulților) a transferat dincolo de copilăria foarte mică principii care se justifică doar în lucrul cu copiii foarte mici: foarte dependenți de adulți, aceștia au nevoie să creadă că adultul care îi îngrijește și îi educă e atotștiutor și atotputernic, pentru a se simți în siguranță; însă ce e o resursă la vârstele foarte mici, se transformă în „material de prisos”/„cal troian” la vârstele mai mari; ca să avansăm în procesul de autonomizare și maturizare, avem nevoie să învățăm și că orice ființă umană știe unele lucruri și nu știe altele, poate unele lucruri și nu poate altele, greșește și învață prin greșeli etc.; și de la cine să învățăm acestea, dacă nu de la aceia care au exact acest rol, să ne ajute să devenim autonomi și maturi, adică de la părinți, profesori, traineri, consilieri, mentori, facilitatori, coachi? Or, în zilele noastre aceștia nu doar că nu se simt liberi să greșească și să facă din greșelile lor resurse în procesul de dezvoltare a celor pentru care lucrează, dar se simt, dimpotrivă, stresați, terorizați doar la gândul că ar putea greși și, greșind, și-ar putea pierde credibilitatea, autoritatea, statutul. Pentru că nu lucrez cu copii mici, ci lucrez cu adulți, aflați în diferite stadii mai avansate ale procesului de maturizare, eu îmi dau voie să fiu un profesionist-ființă-umană, îmi dau voie să reacționez, să vorbesc, să mă mișc foarte autentic, fără obsesii de tipul „dacă antrenăm gestiunea defensivei, eu nu trebuie să arăt că intru în defensivă, pentru că îmi pierd credibilitatea”, „dacă antrenăm comunicarea, eu nu am voie să întrerup sau să pun întrebări neinspirate” etc.; mi-a luat foarte mult ca să dau la o parte „caii troieni”, întrebările pe care le credeam de bun simț, normale și necesare „ce cred ei despre mine?”, „dacă mă cred incompetentă?”, „dacă îmi pierd clienții?”. Acum, pur și simplu îmi observ emoțiile, gândurile și acțiunile și fac din ele „material didactic”, adică obiect pentru analiză și resursă pentru capitalizarea experienței. Chiar dacă am, ca orice altă ființă umană și orice alt profesionist, o nevoie profundă de imagine publică favorabilă, îmi dau voie să greșesc și nu încerc să ascund că am greșit, dimpotrivă, pun greșeala „pe masă” și o supun reflecției, pentru ca, prin ea, să învățăm toți. Iar faptul că eu însămi mă expun în felul acesta le inspiră multor beneficiari încrederea, curajul, puterea să o facă ei înșiși; cu atât mai mult cu cât e un cadru sigur, reglat printr-un contract scris, prin care fiecare dintre noi a acceptat o clauză de respect reciproc și una de confidențialitate.

Există un proverb pe care eu îl parafrazez așa: cel cu mintea deschisă învață prin experiența altuia, cel cu mintea închisă nu învață nici prin experiența lui. Depinde de fiecare ce și cât ia din acest mod de lucru. Dacă vii cu (pre)judecățile că un program de dezvoltare trebuie musai să fie tot timpul plăcut, să-ți ofere doar lucruri cu care „rezonezi”, să nu te pună „în situații penibile” în fața celorlalți, ori că, dacă profesionistul greșește, e normal ca tu să-ți pierzi încrederea în el, eu îți voi spune că toate acestea sunt „cai troieni” (ți-am explicat mai sus ce mă determină să privesc lucrurile în acest fel) pe care ar fi benefic pentru tine să-i cercetezi foarte atent; iar tu vei alege dacă îmi acozi credit în continuare și accepți să îi cercetezi foarte atent, ori păstrezi necritic în tine acel „cal troian” și cauți un alt program care să-l alimenteze, să-ți confirme (pre)judecățile și să ți le întărească, pentru că e și aceasta o direcție posibilă de creștere și dezvoltare (există mai multe tipuri de învățare-dezvoltare, despre care îți spun mai multe într-un alt capitol).

În cazul în care te interesează un program de dezvoltare „pe bune”, vino aici:

2020-Dezvoltare integrata

Note

[1] Îți recomand să începi cu Charmides (sau despre înțelepciune), unde vei găsi și acest fragment despre medicina tracilor, populație care a trăit și pe teritoriul României actuale: ” Tot aşa stau lucrurile, Carmide, şi cu acest descântec. Eu l-am învăţat acolo în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se spune că îi fac pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că [medicii] greci aveau dreptate să cuvânteze aşa cum v-am arătat adineauri. Dar Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seamă de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul şi iată de ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: [anume] pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele – pentru corp şi pentru om în întregul său – vin de la suflet şi de acolo curg [ca dintr-un izvor] ca de la cap la ochi; Trebuie deci – mai ales şi în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase, care fac să se nască în suflete înţelepciunea. Odată ivită aceasta şi dacă stăruie, este uşor să se bucure de sănătate şi capul şi trupul. Când mă învăţa leacul şi descântecele, spunea: Să nu te înduplece nimeni să-i tămăduieşti capul cu acest leac, dacă nu-ţi încredinţează mai întâi sufletul, ca să i-l tămăduieşti cu ajutorul descântecului. Iar acum – zicea el – aceasta e cea mai mare greşeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă [a sufletului şi a trupului]. Şi mă povăţuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni – oricât de bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi – să fac altfel. Deci eu, pentru că i-am jurat şi sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da într-adevăr ascultare, şi dacă vrei – potrivit poveţelor străinului – să-mi  încredinţezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu descântecele tracului, îţi voi da şi leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ţi pot ajuta cu nimic, scumpe Carmide.”

[2] Recent, un arheolog a avansat ipoteza potrivit căreia calul ar fi fost de fapt o navă feniciană, iar confuzia s-ar datora unei traduceri greșite în latină a termenului grecesc; însă nicio controversă științifică nu schimbă utilizarea metaforică a expresiei „cal troian”.

[3]  Ca să înțelegi mai bine cum te lași manipulat/ă de propriile distorsiuni cognitive, oferă-ți timp să vizionezi atent aceste filme scurte:

Ma intereseaza opinia ta, scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.