‘Străini în noapte’ sau ‘Montagne russe’

03.13.2010

Străini în noapte e titlul românesc al unei piese de teatru – Les montagnes russes de Eric Assous – pe care aş califica-o drept psiho-antropologică. Descoperită în Franţa, iar apoi tradusă şi regizată de Radu Beligan, care ar fi spus, chiar în timp ce viziona reprezentaţia franţuzească: ‘Asta e pentru Florin Piersic’. Li s-a alăturat Emilia Popescu.

Dacă nu aţi văzut-o încă, nu ezitaţi să mergeţi, dacă aţi văzut-o deja, nu ezitaţi să o revedeţi !
Povestea în sine nu are nimic excepţional, privită superficial ar putea părea siropoasă, în cel mai bun caz o ‘comedie romantică’. Dar întregul intră în definiţia însăşi a artei: transformă un material banal într-o bijuterie fină. Detaliile de scenariu, regie şi joc al actorilor oferă continuu prilej de reflecţie şi emoţie profundă, împletite cu umor – multe resurse pentru un pas înainte către înţelepciune…

Ca ‘introducere’ (nedorită), Florin Piersic vă va explica, în stilul său, de ce e mai bine să închideţi telefoanele în timpul unui act artistic (în timpul oricărei prestaţii profesionale, aş adăuga eu). Orice artist, spune el – orice profesionist, aş spune eu, orice medic, profesor, consilier, coach, contabil ş.a.m.d. -, are nevoie de concentrare, iar orice stimul extern neplanificat reduce din calitatea prestaţiei. Străini în noapte / Montagne russe e teatru psihologic, iar o psihologie rafinată şi de adâncime solicită concentrare maximă. Eu aş adăuga că, dincolo de respectul pentru profesionişti şi pentru ceilalţi participanţi, vă serviţi propriul interes, acela de a fi beneficiari ai unei prestaţii profesionale de bună calitate.

Mesajul care dă consistenţă şi originalitate piesei e o metaforă: viaţa noastră obişnuită e un montagne russe mai ameţitor decât orice maşinărie din parcurile de distracţii ! E ceea ce trăiesc cele două personaje / caractere. Pierre (Florin Piersic) urcă şi coboară în propriile-i greşeli, minciuni, întrebări, sentimente de vinovăţie şi încercări de împăcare cu sine, tipice pentru un bărbat care are mare nevoie să-şi confirme şi puterea de seducţie, dar şi câteva repere morale şi imaginea de soţ fidel şi tată bun. ‘E om şi el !’, gândeşte în cele din urmă Juliette. O tânără care joacă rol după rol, creând astfel un montagne russe tulburător pentru Pierre şi pentru ea însăşi. Cinci roluri diferite acoperă Emilia Popescu în pielea acestui personaj ! Patru ipostaze umane diferite trăieşte şi încearcă să ‘împace’ Florin Piersic ! Şi totul în numai două ore ! – mai mult sau mai puţin, cine mai ştie exact, cine se mai uită la ceas? La final, Emilia Popescu nu reuşeşte minute bune să iasă din rol. Răspunde aplauzelor, trăind ceea ce aş numi ‘efectul montagne russe’. Florin Piersic are flexibilitatea-i cunoscută (aparentă?), dar şi pe el l-a consumat vizibil traseul personajului…

Observând evoluţia personajelor, vă veţi reaminti că fiecare dintre noi e plural, are mai multe feţe, unele mai albe, altele pline de cenuşă, iar altele în griul cel mai închis. Şi cât de greu munceşte fiecare dintre noi să le împace ! Soluţia pe care ne-o propune Pierre e onestitatea cu sine şi cu cei apropiaţi. Dar cât de greu ajungem la ea – uneori biciuiţi dur de un copil căruia nu i-am oferit siguranţa, fericirea de a ne simţi aproape în montagne russe-ul copilăriei…

Vă veţi convinge că interpretarea a ceea ce vedem şi auzim (sau citim) e ‘cheia’ a tot ce gândim şi facem. Relaţia cu celălalt şi cu tine însuţi e întotdeauna un dialog, cel mai adesea un duel, al interpretărilor – pe care trebuie să le împaci sau cu care eşti nevoit să te împaci.
Fiecare dintre personaje / caractere (aparent două, în realitate nouă, poate chiar mai multe) vine cu o altă perspectivă şi cu o interpretare diferită a situaţiei trăite.
Pe de altă parte, ca spectator, eşti tentat să interpretezi rapid ideile, replicile, gesturile în contextul lor imediat, hic et nunc. Când Juliette spune ‘eu nu am relaţii cu bărbaţi căsătoriţi, plec’, dar în loc să plece se apropie de Pierre părând că ar vrea mai degrabă să-l îmbrăţişeze, prima tentaţie e să crezi că ai în faţa ta fie o tânără prea visătoare, prinsă în vraja maturităţii pe care nu o găseşte la bărbaţii de vârsta ei, fie una care joacă tertipul ‘mai nu vrea şi mai se lasă’ cu un bărbat cu o situaţie materială convenabilă: la ce altceva să te aştepţi de la o femeie care ‘agaţă’ un bărbat într-un bar şi acceptă imediat să meargă în casa necunoscutului? (Sigur, aici sunt interpretările mele – un alt spectator poate vedea lucrurile cu totul altfel.) Când Pierre, ameţit de alcool şi adrenalina din montagne russe-ul creat de Juliette, se întinde pe canapea şi îşi încrucişează mâinile pe piept, iar ea insistă să i le deschidă larg lateral, ca pentru îmbrăţişare, total inconfortabil, îţi spui că probabil simte nevoia să continue ‘duelul’ anterior sau că e cam ‘dusă cu pluta’. Iar când, apoi, îl priveşte tandru, îl mângâie stângaci şi, în fine, îl îmbrăţişează într-un abandon de sine total pe bărbatul adormit, revii la interpretarea cu tânăra visătoare… Abia la final, spusele şi gesturile ei îşi dezvăluie semnificaţiile. Textul şi regia spectacolului îl atrag pe spectatorul însuşi într-un montagne russe (al interpretărilor) provocator, atrăgător, spectaculos.
De aceea spun că piesa aceasta trebuie fie urmărită cu toate canalele memoriei deschise, fie revăzută: e un spectacol care nu se încheie după căderea cortinei şi stingerea luminilor, ai nevoie să refaci ‘filmul’ şi să reiei procesele de interpretare, pentru a-i pătrunde înţelesurile şi a trăi deplin plăcerea intelectuală şi estetică oferită de bogăţia de detali.

• Pentru tinerii studioşi şi pentru oricine ar dori să aprofundeze, iată o referinţă ştiinţifică-filosofică ce se aplică foarte bine aici: Aaron Cicourel, Cognitive Sociology. Language and Meaning in Social Interaction, New York, Free Press, 1974 (se spune că autorul, american, ar avea rădăcini prin România). Viaţa socială, ne spune Cicourel, e posibilă datorită competenţei interacţionale împărtăşite de cei care intră în relaţie, iar competenţa interacţională e dependentă de capacitatea de a utiliza câteva procedee interpretative fundamentale. De două dintre acestea avem absolută  nevoie pentru a pătrunde sensul piesei ‘Străini în noapte’: clauza ‘et caetera’ şi sensul retrospectiv-prospectiv … Găsiţi o prezentare succintă în limba română la http://www.torrentz.com/advanced?q=%22Elisabeta+Stanciulescu+-+Teorii+sociologice+ale+educatiei.pdf%22+896618, pp. 149-156. 
• (Puteţi vedea acolo şi cum pot fi piratate ‘la vedere’ produsele intelectuale. Ar fi inutil să cer ştergerea cărţii de pe site: românii sunt oricum foarte inventivi în a obţine ceea ce doresc fără să plătească nimic. Dar nu-mi pot reprima gândul că, dacă fiecare cititor ar fi plătit doar câte un euro / descărcare pe toate site-urile – eu am descoperit trei sau patru numai pentru această carte, cu un total de descărcări undeva în jurul a 40.000 -, aş fi fost mai liniştită în ce priveşte ziua de mâine … Gândire pozitivă: heeei, ai satisfacţia de a vedea că produsele muncii tale sunt ‘consumate’, deci recunoscute ca folosind la ceva! Şi haz de necaz: iar cei care ‘piratează’ ştiu că mulţi autori gândesc astfel şi contează pe gândirea ta pozitivă…)
  

Străini în noapte / Les montagnes russes vă va convinge că înaintarea în vârstă nu e un handicap decât dacă lăsăm noi înşine lucrurile să curgă într-acolo (sau, Doamne fereşte, suntem marcaţi de o boală complet invalidantă). Florin Piersic are 74 de ani, Radu Beligan a trecut de 90, şi am îndoieli că nu-i doare niciodată nimic, dar de câtă forţă de creaţie, de câtă prospeţime a spiritului dau dovadă ! Ne învaţă simplu că, până spunem ‘Asta a fost !’, stă în puterea noastră să trăim performanţi şi generoşi intelectual, emoţional, profesional…

Căutaţi modele? Nu în cer sau în imaginaţie, ci printre muritorii întotdeauna imperfecţi? Găsiţi în acest spectacol cel puţin trei (cinci, dacă adăugăm şi cele două personaje). Nu sunt îngeri, nu sunt modele în ansamblul personalităţilor şi caracterelor lor – nici sfinţii din calendar nu au fost, toţi muritorii au limite umane, toţi am făcut şi vom mai face şi lucruri pentru care am putea fi judecaţi şi condamnaţi; din fericire, cei mai mulţi dintre noi facem şi lucruri care ne pot poziţiona ca modele. Aici, regizorul şi actorii sunt modele de mare anvergură prin dăruirea ca profesionişti şi prin efortul de a rămâne stăpâni pe vigoarea spiritului lor până la capăt. 
Chapeau! Sau, în stil autohton: Omagiile mele!

• După ce ai plecat din sală, e profitabil să te întrebi în ce montagne russe trăieşti tu însuţi… cât şi cum mai rezişti, când şi cum poţi coborî…
• Ceea ce învăţăm din orice întâmplare a vieţii noastre şi de la orice om depinde înainte de toate de cum ştim noi să o / îl valorificăm ca resursă!