‘De gustibus…’ . Violenţa simbolică prin reinterpretări locale ale înţelepciunii universale

06.12.2010

Pe mulţi români şcolarizarea / culturalizarea nu i-a făcut mai deschişi la opinii diferite, la gusturi diferite, la comportamente diferite. Le-a oferit doar ‘arme’ noi – mai subtile – pentru bătăliile verbale care definesc acel modus vivendi fără de care rişti să nu fii considerat ‘român adevărat’. Idei şi limbaje acumulate mecanic, superficial, fără analiză (gândire) critică, sunt folosite ca rezervor de resurse pentru a legitima identităţi şi ierarhii socio-culturale artificial create prin posesia diplomelor ‘de masă’, pentru a comunica atitudini de desconsiderare-respingere şi pentru a înnoi relaţiile şi practicile sociale cu noi forme de violenţă.

De câte ori aţi auzit, aţi citit, aţi pronunţat, aţi scris propoziţia Gusturile nu se discută ? Ce intenţii se puteau ghici din context sau din tonul cu care era spusă?

Eu am auzit-o şi am citit-o de nenumărate ori. Utilizatorii erau, după toate aparenţele, persoane cu studii medii sau superioare. Persoane care dezvăluiau, involuntar, o dorinţă evidentă de a se autoidentifica în categoria ‘oameni cultivaţi’, ‘elită’. Uneori, propoziţia era lansată cu intenţia clară de a dezamorsa un nivel oarecare de tensiune într-o discuţie în care interlocutorii apărau, poate cu prea multă patimă, opinii diferite. În majoritatea covârşitoare a cazurilor însă, tonul sau contextul indicau o poziţionare ‘superioară’, o ironie, un punct, un cuvânt ultim în conversaţie. Interlocutorului i se comunica astfel că opinia sa ar fi, de fapt, discutabilă, pasibilă de critici, dar nu merita atâta atenţie.

Gusturile nu se discută este, pentru foarte mulţi utilizatori români, echivalentul codificat intelectual al lui ‘Nu merită să-mi pierd vremea / bat capul cu tine’, ‘Mă laşi? / Lasă-mă-n pace! / Du-te-n altă parte!’.

O formulă lingvistică care, în varianta ei exactă, exprimă acceptarea şi respectul diferenţei a fost distorsionată prin traducere-interpretare şi este adesea utilizată pentru a comunica – voit ‘subtil’, ‘intelectual’ – atitudini de desconsiderare-respingere.

Expresia latină De gustibus non est disputandum se traduce mai exact prin Gusturile nu se DISPUTĂ. Ori, mai explicit, prin Gusturile diferite nu sunt motiv de ceartă sau Nu avem de dat nimănui socoteală pentru gusturile noastre. Traducerile englezeşti sunt foarte atente la aceste nuanţe : There’s no arguing about tastes şi There’s no accounting for taste.

În opinia mea, traducerea românească e neinspirată şi lasă loc pentru confuzii. În limba română, ‘discuţie’ are atât sensul de ‘ceartă / dispută’, cât şi pe acela de ‘schimb de opinii / conversaţie / comunicare’. Iar ‘a discuta’ nu mai păstrează conotaţia belicoasă decât în expresia ‘a avea discuţii’. Şi spunem ‘X nu se discută’ cu sensul de ‘X e definitiv, trebuie luat ca atare’; doar prin extensie într-o anume direcţie, putem adăuga ‘nu are sens să disputăm X / să avem discuţii pe tema X, pentru că X e la fel de valabil ca şi Y’; o altă extensie posibilă ne conduce la ‘X reprezintă adevărul absolut’, care este exact opusul sensului originar (latin). Dar, cum se întâmplă adesea la noi, utilizatorii fie ignoră nuanţele, distincţiile necesare, fie profită de polisemie şi lunecări de limbaj pentru a arăta cât de ‘superiori’, de ‘deshteptzi’ sunt.

De discutat, în sensul de a schimba opinii, putem discuta despre orice, inclusiv despre gusturi. Şi e profitabil să discutăm, pentru că în acest fel ne îmbogăţim cultural. Cu condiţia ca, în discuţie, să evităm disputele şi să depăşim nivelul simplelor etichete, calificative, note. Să întrebăm care sunt criteriile de valoare ale celorlalţi şi să ne întrebăm care sunt propriile noastre criterii de valoare.

Nu există criterii de valoare absolute când e vorba de gusturi (frumos/urât, cu gust/fără gust, îmi place/nu-mi place), dar explicitarea criteriilor ne ajută să înţelegem alegerile celorlalţi şi să conştientizăm subiectivismul, relativismul propriilor noastre gusturi sau opinii.

După ce criterii afirmi, de pildă, că X cantautor sau interpret e ‘cel mai…’, în timp ce altul nu? Ori că manelele sau hip-hop-ul ar fi produse de proastă calitate, în timp ce muzica pop sau rock sau folk sau lăutărească etc. ar fi de bună calitate?

Din perspectiva tehnicii muzicale, poţi veni cu criterii care ţin de armonie, de complexitate, de noutate/originalitate, de acurateţea şi originalitatea interpretării etc.
Din perspectiva textelor, poţi veni cu argumente legate de mesaj, de expresivitatea şi originalitatea metaforelor, comparaţiilor, epitetelor …
Dar atunci când vii doar cu ‘foarte bun’, ‘cel mai tare’, ‘extraordinar’, ‘de nota 10’ etc., altfel spus doar cu etichete, calificative, note, e înţelept să rămâi conştient că vorbeşti – cum ar spune o cunoştinţă a mea, medic – împins de hormonii tăi, nu de creierul sau de inima ta. Dai glas trăirilor care se declanşează în tine atunci când asculţi respectiva muzică – sau când priveşti un tablou, o sculptură ori o lucrare de arhitectură, sau citeşti o poezie ori un roman etc. Într-o altă structură de personalitate, se pot declanşa alte trăiri la auzul aceleiaşi muzici şi la vederea aceluiaşi tablou. Iar faptul că un număr oarecare de persoane trăiesc stări interne similare şi ‘decretează’ că un produs cultural e ‘de calitate’, ‘excepţional’ etc. nu este, în sine, un criteriu de valoare absolut, indiferent de numărul, nivelul de educaţie sau statutul social al celor în cauză.

Din perspectivă antropologică, fiecare gen de muzică, pictură, literatură etc. e considerat un produs cultural-istoric al unui subgrup social specific, mai mult sau mai puţin numeros. Iar asocierea cu un subgrup specific face din fiecare un produs şi un element al unei subculturi specifice. În sens antropologic, noţiunea subcultură nu are nicio conotaţie axiologică pejorativă, ci una pur analitică, ca atunci când vorbim despre un sistem / întreg şi subsistemele / părţile în care îl putem descompune. Sub acest aspect (antropologic), muzica lui Mozart este o formă de subcultură în acelaşi fel în care manelele sunt o altă formă de subcultură: fiecare exprimă un raport cu lumea, cu viaţa, al unor grupuri sociale specifice. A le ierarhiza doar pe considerentul că le asociem cu grupuri (sau persoane) pe care le apreciem sau nu ne face rude bune cu adepţii fascismului.

…