Prezentări în public, interviuri de angajare, examene, concursuri: cum gestionăm emoţiile negative?

Emoțiile unui artist – acum celebru

Ce găsești în acest articol:

• O veste bună pentru aceia care se bazează pe mintea, pe voinţa şi pe răbdarea lor, nu pe reţete şi tehnici primite de-a gata: chiar şi hiperemotivii pot reuşi să-şi gestioneze emoţiile şi să obţină performanţe înalte!
• Nu există nicio tehnică-minune, universal aplicabilă. Ce funcţionează pentru o persoană poate să nu funcţioneze pentru o alta; iar în cazul aceleiaşi persoane, ce merge într-o situaţie poate să nu mai fie valabil în alta şi ce dă rezultate astăzi poate să dea greş peste un an.
• Secretele reuşitei

1. O bună cunoaştere de sine, acceptarea şi asumarea calităţilor şi slăbiciunilor.
2. Definirea clară şi stimulativă a scopurilor, obiectivelor urmărite.
3. Pregătirea foarte bună – reală, nu ‘crezută’ sau doar declarată; ne păcălim sau chiar minţim adesea pe noi înşine.
4. Experimentarea cu răbdare a mai multor soluţii, până le găsim pe acelea care funcţionează pentru noi într-o situaţie sau alta.

• Un exerciţiu, pentru aceia care doresc …

Cu mulţi ani în urmă, destul de aproape de începutul carierei de sociolog – deci foarte nesigură de mine -, eram invitată la o conferinţă internaţională. M-am văzut dintr-o dată între doi ‘monştri sacri’ europeni ai domeniului, cunoscuţi pentru exigenţa şi duritatea cu care îşi comunicau judecăţile de valoare: unul prezida sesiunea, iar celălalt avea sarcina să facă un prim comentariu de expert pe marginea conferinţelor, pentru a provoca sala la discuţii. De prisos să încerc să descriu ce era în corpul meu – pentru că în mintea mea nu prea mai era nimic. Eram, literalmente, paralizată. Şi a venit întrebarea salvatoare: ce caut eu aici, ce fac eu aici, cine, în ce calitate sunt eu aici, ce aşteaptă oamenii aceştia de la mine? Eram un cercetător – român, tânăr, fără renume -, care fusese invitat să prezinte o parte din preocupările şi rezultatele sale pe o temă în care alţii erau experţi. Ceea ce aşteptau ceilalţi de la mine era în primul rând o atitudine de cercetător, iar aceasta presupune interogaţie continuă şi onestitate. Apoi, o contribuţie la atingerea scopului comun, prin prezentarea onestă a unei cercetări pe o populaţie specifică (românească), cu o metodologie specifică. Pe de altă parte, interesul meu era să profit de şansa de a întâlni experţi de primă mână şi să învăţ cât mai mult. Nu să fac impresie. Nu să arăt ce ‘deşteaptă’ eram. Nici ce supradotaţi sunt românii. Mi-am mărturisit de la început dublul complex (ştiinţific şi lingvistic) şi interesul de a învăţa de la experţi, după care am prezentat materialul – pe care îl muncisem serios! -, insistând asupra întrebărilor încă fără răspuns, incertitudinilor, căutărilor. Rezultatul a depăşit şi cel mai frumos vis (dacă aş mai fi avut atunci energie să visez): mi s-a permis depăşirea timpului pentru… originalitatea ideilor; am primit feedback-ul de care aveam nevoie ca să fiu sigură că metoda mea de lucru e validă (iar doctoranzii ştiu câtă nevoie ai, în România, de o astfel de confirmare); au urmat alte invitaţii…
(NB. Ideile din conferinţa respectivă sunt integrate în Elisabeta Stănciulescu, 1998/2002, Sociologia educaţiei familiale. Vol II. Familie şi educaţie în societatea românească. O istorie critică a intervenţionismului utopic. Polirom: Iaşi.)

Aşa a luat naştere una dintre regulile mele ‘de aur’: evit emoţiile inhibante dacă îmi informez onest interlocutorii asupra slăbiciunilor de care mă tem cel mai mult şi le solicit să fie îngăduitori sub acest aspect; apoi compensez slăbiciunile străduindu-mă ca ceea ce spun şi fac să contribuie la un progres către realizarea unui scop comun, să întâlnească unele valori comune, unele interese ale celorlalţi participanţi. Cine crede că simpla urmărire a scopului personal e profitabilă pentru a reuşi se înşală!

Am susţinut, de atunci, ani în şir, multe cursuri şi conferinţe, iar emotivitatea nu m-a părăsit. Cei care mă ştiu fără să mă şi cunoască bine vor fi surprinşi să afle că sunt, structural, o persoană extrem de emotivă. Fiecare examen pe care l-am dat, fiecare curs pe care l-am susţinut, fiecare conferinţă, fiecare invitaţie la vreo televiziune etc. au debutat întotdeauna cu senzaţia de ‘gol’ intelectual, voce nesigură, palme transpirate, corp tremurând etc. şi s-au încheiat întotdeauna cu o stare de epuizare emoţională şi fizică. Acum, am bucuria să constat că experienţa aceasta de persoană care a reuşit niveluri ridicate de performanţă în pofida hiperemotivităţii îmi oferă multe resurse pentru a-i ajuta pe alţii să-şi depăşească emoţiile inhibante.

Aud adesea de la clienţii mei, îndeosebi de la tinerii cu aspiraţii înalte, o frază pe care toţi profesorii, antrenorii / coachii, consilierii, psihoterapeuţii o cunosc: ‘M-am pregătit / am învăţat / m-am antrenat mult, dar am pierdut pentru că am avut emoţii’. Mulţi apelează la ajutor cu obiectivul explicit de a învăţa vreo tehnică-minune care să-i elibereze de acele emoţii care îi împiedică să aibă succesul dorit.

Unii sunt dezamăgiţi că nu le ‘servesc’ rapid, ‘pe tavă’, câteva tehnici ‘acreditate’ de autocontrol. Eu nu cred în ele: dacă ar fi atât de eficace, n-am mai vedea mari sportivi clacând emoţional în competiţii – la ce ‘armată’ de antrenori, psihologi, medici, maseuri ş.a. îi pregătesc şi îi însoţesc, ar trebui să funcţioneze toţi ca ceasurile elveţiene!

Cei care au răbdare să parcurgă un proces de auto-cunoaştere mai profundă şi să experimenteze efectiv soluţii diferite până le găsesc pe acelea care li se potrivesc obţin însă rezultate remarcabile.

Ce au în comun prezentările în public, interviurile de angajare, examenele, concursurile ?

Emoţia, de multe ori frica, resimţită de persoana care le susţine.

Publicul. Prestaţia ta are loc sub ‘privirile’ altor persoane.Chiar în faţa unei foi de hârtie sau a unui computer, simţi povara unui public – nevăzut, dar prezent -: părinţii, prietenii, colegii şi ceilalţi semnificativi, cu aşteptările, speranţele, iluziile lor.

Situaţia de tip şcolar. Eşti sau te simţi supus unui test, în urma căruia urmează să ţi se atribuie o ‘etichetă’: pregătit – nepregătit, competent – incompetent, capabil – incapabil etc.

Miza socială. Asociezi eticheta care îţi va fi atribuită cu imaginea ta în ochii altora semnificativi şi cu un număr de interese, scopuri, obiective proprii. Eticheta îţi va facilita sau, dimpotrivă, îţi va bloca imaginea pe care o doreşti şi realizarea propriilor interese.

Raportul cu sine. Asociezi reuşita sau nereuşita cu o dovadă a propriei capacităţi de performanţă. Şi alimentezi astfel o imagine de sine pozitivă sau negativă, încrederea sau neîncrederea în sine.

Stressul, frica, emoţiile negative vin, aşadar, din aceste două surse principale.

Prima este miza socială pe care o ataşezi situaţiei respective şi formularea ei în termeni negativi : te raportezi la ce poţi pierde, îţi spui, de exemplu, ‘Dacă greşesc, şeful meu mă va considera incapabil’; ‘Dacă greşesc, pierd examenul’; ‘Dacă nu ies primul, îmi dezamăgesc (sau nu reuşesc să-mi impresionez) tatăl ‘.
De aici, o recomandare imediată: e mult mai profitabil să formulezi miza socială în termeni pozitivi şi să te concentrezi pe ce poţi câştiga, atât în cazul unei reuşite, cât şi în cazul unui eşec! Oricât ar părea de paradoxal, putem câştiga destule lucruri chiar şi atunci când nu ne atingem scopurile; avem însă nevoie să reflectăm la ele.

Cea de-a doua sursă a emoţiilor negative este mai subtilă, mai puţin evidentă : raportul cu sine. De cele mai multe ori inconştient, te temi de eşec (sau de succes) pentru că te temi să te confrunţi cu propria capacitate – reală – de performanţă şi cu consecinţele ei. Îţi place, şi ai nevoie, să-ţi spui ‘Sunt bun(ă) / competent(ă) / inteligent(ă) etc.’, dar nu eşti sigur(ă) că lucrurile stau cu adevărat astfel şi te temi că ‘testul’ la care eşti supus(ă) îţi va infirma imaginea de sine. Ori te temi de necunoscutul care va urma după un posibil succes: cum va fi? ce aşteptări noi vor avea ceilalţi de la tine? îţi va plăcea ce urmează să faci şi să fii? vei face faţă? Adesea, această sursă de stress – pe care o numim de obicei orgoliu, în primul caz, sau zonă de confort şi frică de necunoscut, în cel de-al doilea – e mai puternică decât miza socială: ţi-e mai uşor să pierzi o competiţie dacă ţi se spune că, de fapt, tu ai fost cel mai bun, dar…

Primele mele recomandări sunt:

• întreabă-te ce poţi câştiga dacă ai succes şi ce poţi câştiga dacă ratezi!
• întreabă-te ce poţi TU controla şi lucrează asupra acelor lucruri! Cel mai uşor poţi controla ce gândeşti şi ce faci tu însuţi / însăţi. Nu poţi controla ce gândesc sau ce fac alţii – publicul, membrii unei comisii. Sigur, poţi ‘stimula’ o atitudine binevoitoare apelând la tot felul de strategii ale ‘descurcăreţului’, dar acestea te pot ajuta cel mult pe moment. Pe termen lung, sunt dezastruoase: fiecare ‘reuşită’ obţinută astfel îţi va adânci neîncrederea în capacitatea ta reală de performanţă şi te va face tot mai ‘emotiv’ în încercările viitoare!
• observă-te cu atenţie, pentru a-ţi cunoaşte slăbiciunile de care te temi cel mai mult şi calităţile prin care le poţi compensa!
• învaţă să te accepţi aşa cum eşti hic et nunc! Mâine vei putea fi mai bun(ă), dar aici şi acum ai slăbiciunea x şi calitatea y şi e mai profitabil să te accepţi ca atare; calitatea y, puterea de a te accepta şi munca de a te perfecţiona continuu sunt suficiente pentru a-ţi alimenta respectul de sine.
• învaţă să te asumi, să te dezvălui celorlalţi cu calităţile relevante pentru contextul dat şi cu limitele pe care te temi că le vor descoperi! Din nou: calităţile pe care le poţi proba, puterea de a-ţi asuma slăbiciunile şi munca de a te autodepăşi sunt suficiente pentru a alimenta respectul celorlalţi pentru tine.

Gândeşte-te la o împrejurare concretă (o prezentare în public, un interviu, un examen, un concurs) pe care tu însuţi / însăţi ai trăit-o şi încearcă să o retrăieşti ca şi cum te-ai afla în situaţia respectivă. Răspunde la următoarele întrebări:

• Ce ai simţit înainte de … ? Ce emoţii, pozitive şi negative, ai trăit ?
• Ce ai gândit ? Străduieşte-te să deosebeşti între emoţii şi gânduri, iar apoi să le corelezi : când simţeai emoţia cutare, ce gânduri îţi veneau spontan în minte?
• Ce ai simţit şi ce ai gândit în timpul desfăşurării efective? Cum s-au schimbat emoţiile şi gândurile tale pe parcurs? Cum îţi explici schimbările?
• Ce consecinţe apreciezi că au avut diferitele emoţii, gânduri şi schimbări asupra prestaţiei, performanţei tale? Care au fost emoţiile şi gândurile cu efecte dorite şi care dintre ele au avut efecte nedorite?
• Care au fost sursele principale de teamă, de inhibiţie? Cum le-ai gestionat?

Ar fi putut fi miza socială, teama că cineva anume din public (comisie) sau cineva anume dintre persoanele semnificative pentru tine ar putea fi dezamăgit, şi-ar putea face o impresie proastă, te-ar putea judeca, ori chiar sancţiona? Ar fi putut fi raportul cu sine (‘orgoliul’) sau teama de ce va urma după un posibil succes?
Dacă lucrurile stau astfel, răspunde în continuare la următoarele întrebări:

• Ce anume, cât se poate de precis, din ceea ce urma să faci sau să nu faci TU ţi s-ar fi putut reproşa? Fii cât mai specific, cât mai concret! (De exemplu, ştiai din experienţele anterioare sau simţeaică vocabularul tău nu era suficient de bogat pentru a-ţi permite să te exprimi cu precizie, nuanţat; sau că tonul şi ritmul cu care eşti obişnuit(ă) să vorbeşti nu erau adecvate; sau că nu stăpâneai foarte bine conceptele, ideile de specialitate; etc. etc.)
• Dacă ai repeta acum experienţa, ce anume din ceea ce te temeai că ţi s-ar putea reproşa stă în puterea ta să schimbi (poţi controla)? Fii cât se poate mai concret, mai specific! Cum poţi schimba acele lucruri, ce ar fi util să faci? (De exemplu, dacă ideile nu au fost suficient de bine documentate, înseamnă că te-ar ajuta dacă te-ai documenta, ai citi, ai căuta experţi etc.; dacă vocabularul e sărac, stă în puterea ta să ţi-l îmbogăţeşti, să citeşti, să exersezi; etc.)
• Cât timp ai la dispoziţie sau îţi acorzi pentru a schimba ceea ce stă în puterea ta să schimbi la tine?
• Ce anume din ceea ce te temi că ţi s-ar putea reproşa NU stă în puterea ta să schimbi sau necesită mai mult timp decât ai tu la dispoziţie? Ce poţi să faci pentru a-ţi recunoaşte aceste limite, a te accepta aşa cum eşti (cel puţin pentru moment) şi a te arăta celorlalţi aşa cum eşti (pentru moment)?

Nimic nu este mai obositor, mai stressant şi mai perdant în viaţă, pe termen lung, decât efortul de a încerca să pari altceva decât eşti. Şi nimic nu-ţi dă mai multă libertate de acţiune decât a te accepta şi a te dezvălui celorlalţi aşa cum eşti, cu calităţile tale reale, dar şi cu limitele pe care, cel puţin pentru moment, nu stă în puterea ta să le depăşeşti!
(Atenţie: făcând totodată eforturi ca limitele tale să nu devină un pericol pentru ceilalţi!)

Nu vă încurajez să vă ‘puneţi pe tapet’ toate păcatele şi în faţa oricui.

Despre scopuri şi pregătire vorbim în alte articole.

Emoţii şi raţiune : nu ne transformăm în roboţi dacă devenim mai calculaţi. Despre focalizarea pe rezultate în viaţa cotidiană (Cu aplicare la prezentările în public, interviurile de angajare, examene şi concursuri)

Interviurile de angajare : despre iluzia meritocratică şi recrutori )

• Care sunt slăbiciunile de care te temi cel mai tare?
• Ce stă în puterea ta să schimbi? Cum procedezi?
• Ce nu stă în puterea ta sau nu mai ai timp să schimbi? Cum procedezi pentru a accepta aceste slăbiciuni şi a le asuma deschis în faţa celorlalţi semnificativi?
• Cu ce calităţi, cu ce valori împărtăşite cu ceilalţi semnificativi, cu ce contribuţii la un scop comun îţi compensezi slăbiciunile pe care nu le poţi controla?
• Ce poţi să spui despre emoţiile tale după ce ţi-ai acceptat şi recunoscut slăbiciunile şi ai identificat moduri de a le compensa?

…

…