Copiii: creativitate şi gândire critică naturale. Creşteţi împreună cu ei !

07.03.2010

• Nu le spuneţi niciodată copiilor: ‘Ţi-am răspuns o dată la întrebarea asta!‘
• Întrebaţi-i ce au reţinut ei din răspunsul anterior şi ce îi face să repete întrebarea. Poate caută răspunsuri multiple acolo unde dumneavoastră vă mulţumiţi cu unul singur? Sau poate simt că răspunsul nu e suficient, nu acoperă toate dimensiunile întrebării?  
• Automotivaţi-vă să căutaţi împreună cu ei şi alte răspunsuri, la care nu v-aţi gândit până atunci! În acest fel, vă veţi dezvolta, veţi creşte odată şi împreună cu ei!
• Răspundeţi la întrebările lor cu alte întrebări  – de clarificare, de aprofundare, de verificare – pe înţelesul lor: îi veţi stimula astfel să caute ei înşişi şi îi veţi ajuta să crească intelectual viguros şi durabil!
• Nu le spuneţi niciodată: ‘Asta e un non-sens, o prostie!‘ sau ‘Nu are nicio legătură!‘.
• Stimulaţi-i să vă explice ce legătură văd ei acolo unde dumneavoastră nu vedeţi niciuna. Cu argumente şi contra-argumente.
• Iar dacă ei nu ştiu să explice, căutaţi dumneavoastră sau măcar păstraţi ideea: e posibil ca, la un moment dat, să vedeţi o legătură, un sens! 
• Şi spuneţi-le aceasta: că e posibil să existe o legătură, un sens, chiar dacă, pentru moment, nu le vedeţi clar; şi că rămâne să mai cercetaţi, şi dumneavoastră şi ei!

Am citit cândva că, în evoluţia creierului copiilor, numărul conexiunilor (sinapselor) creşte până în jurul vârstei de 6-7 ani, după care începe să scadă. La vârstele adulte, conexiunile dintre neuroni sunt mult mai puţine decât în copilărie.

Primele idei care mi-au venit în minte citind au fost că, în acest caz, copiii au cea mai mare capacitate de prelucrare ‘deschisă’ a informaţiei (prima etapă, cea mai productivă, a prelucrării) şi cel mai mare potenţial creativ, şi că ar fi profitabil ca fiecare echipă de cercetători să integreze câţiva. Vârsta exactă a copiilor şi modurile concrete de lucru cu ei ar depinde, desigur, de natura cercetărilor şi … de alte cercetări cu privire la posibilele efecte nedorite asupra copiilor şi la modalităţile concrete de a-i proteja.

Ieri, o fostă studentă, aflată acum pe un alt meridian, mi-a scris despre întrebările fără număr pe care i le adresează fiul ei. A observat – extrem de puţini părinţi observă aceasta – o nevoie a copilului de a obţine răspunsuri diferite la aceeaşi întrebare! După lectura unor articole de pe blogul meu, crede că întrebările puştiului sunt forme ale gândirii critice.
Nu pot să spun decât: ‘Felicitări pentru conexiune!’. Găsesc în interpretarea ei o provocare intelectuală cu multe beneficii practice.

Ca şi creativitatea, gândirea critică pare a fi o înclinaţie naturală a fiinţei umane. O înclinaţie naturală pe care, în cursul vieţii, procesele de socializare spontană şi educaţie o pot încuraja şi canaliza în direcţii productive, ori, dimpotrivă, o pot inhiba, bloca.

S-a întâmplat că un context cultural-istoric specific i-a obişnuit pe cei mai mulţi părinţi şi profesori – şi, în general, pe cei mai mulţi adulţi – români actuali să nu aibă suficientă deschidere intelectuală către întrebările copiilor. Ne găsim justificări în ‘Nu am timp’, ‘Nu am răbdare’ etc. Simple justificări pentru o limită intelectuală adultă. Uneori e vorba şi de o limită emoţională: prea mulţi părinţi îşi iubesc copiii doar atâta vreme cât nu li se cere să ofere decât ce şi când aleg ei, părinţii, să ofere. Cel mai grav este însă atunci când ne găsim justificări în: ‘Nu am timp pentru prostiile lui‘.

Dacă ‘nu am timp / răbdare’ îi poate genera copilului frustrări emoţionale – cu consecinţele corespunzătoare, grave şi pe termen lung!!! -, eticheta ‘prostie’ adaugă la acestea şi un blocaj intelectual pe care îl construim în copil. În familie, la şcoală, în relaţiile cu cei de vârsta lui, copilul învaţă progresiv să renunţe la a-şi mai pune întrebări, la a mai cere şi căuta răspunsuri multiple la aceeaşi întrebare, la a mai cere şi căuta argumente şi contra-argumente, dovezi pro şi contra pentru un răspuns. Devine treptat ‘mare’, un pui de om care ‘înţelege’, care ‘ascultă’ – de alţii, poate, dar nu de propria raţiune! Va deveni apoi un adult care ar putea fi harnic în diferite alte tipuri de acţiuni, dar va fi leneş mental: hărnicia mentală şi hărnicia în acţiunile exterioare (de execuţie) sunt două lucruri diferite, care doar uneori se întâlnesc.

Citim adesea când că românii sunt harnici, când că sunt leneşi. Lăsând la o parte faptul că orice generalizare e o greşeală (cunosc şi români harnici şi români leneşi, sub ambele aspecte, mental şi în acţiuni exterioare, şi nu ştiu nicio metodă de cercetare care ar putea măsura cu un grad acceptabil de certitudine câţi români numără fiecare dintre aceste două categorii), cred că principala noastră problemă e lenea mentală, economia de efort de gândire şi imaginaţie constructivă, economia de efort când e vorba să legăm ‘teoria’ (produsele efortului mental) cu ‘practica’ (acţiunea asupra obiectelor exterioare). Aceasta este, în opinia mea, una dintre sursele socio-antropologice ale incapacităţii noastre de a depăşi stadiul de ‘ţară în curs de dezvoltare’. Dacă este adevărat că teoria fără practică este un exerciţiu intelectual care, oricât de frumos şi pasionant pentru unii, nu aduce profit economic, este la fel de adevărat că nici practica fără o bună teorie nu e cu mult mai profitabilă – şi se poate dovedi chiar periculoasă!

Nu încercaţi să faceţi din copiii dumneavoastră oameni care ‘înţeleg’ şi ‘ascultă’ (de alţii) înainte de a-şi fi pus întrebări şi de a fi căutat (ei înşişi) atent răspunsuri! În lumea contemporană, dacă procedaţi astfel aveţi toate ‘şansele’ (citiţi: riscurile) să creşteţi tineri care ajung să nu înţeleagă şi să nu asculte de nimeni şi de nimic! Pentru că nimeni nu mai este astăzi 100% legitim şi credibil, iar faptul de a nu fi obişnuiţi să gândească lucrurile în complexitatea lor îi privează de singura grilă de evaluare acceptabilă şi de singura sursă eficace de auto-control: propria capacitate de a judeca adânc şi drept. Primele lor victime veţi fi chiar dumneavoastră, iar apoi vor fi ei înşişi!
Dacă nu găsiţi ‘timp şi răbdare’ pentru ‘prostiile’ lor în copilărie şi adolescenţă, pregătiţi-vă să suferiţi atunci când, mai în vârstă fiind, veţi simţi cel mai acut nevoia unei vieţi liniştite.

Ca părinţi, avem de ales între: (1) a face eforturi să creştem odată cu copiii noştri, să ne depăşim limitele stimulaţi de întrebările şi provocările lor fără sfârşit şi (2) a trăi la vârsta a treia şi a patra nelinişti şi suferinţe generate de copiii pe care am vrut să-i creştem ‘înţelegători’ şi ‘ascultători’.

N.B. Citiţi, în acest blog, şi alte articole din categoriile ‘copii’ şi ‘gândire critică / reflexivitate’.
.