Când nu sunteţi de acord, acordaţi-vă credit unul altuia: în viaţă, orice decizie e un experiment!

05.09.2011

„- Ştiu că eu am dreptate şi nu pot să fac experimente pe viaţa mea / a copilului meu.
– De unde ştii?
– Aproape întotdeauna când am spus ceva, s-a dovedit că am avut dreptate.
– Aproape întotdeauna: înţeleg că uneori ai mai şi greşit…
– Da, dar el / ea a greşit mai mult.
– De unde ştii, ai numărat?
– Păi, dacă mă iei aşa… Nu, n-am numărat.”

O conversaţie care se repetă: soţul vorbeşte despre soţie, soţia vorbeşte despre soţ, părinţii vorbesc despre copii… Nimeni nu stă să numere, dar fiecare are sentimentul că are dreptate mai frecvent, iar celălalt greşeşte mai des.  În consecinţă, deciziile sunt luate haotic, când de unul, când de altul, în funcţie de conjuncturi şi cu frustrări de ambele părţi. Orice abatere a rezultatului de la proiectul iniţial, oricât de mică, devine apoi motiv de ceartă…

Lucraţi la stilul familial de luare a deciziilor!

Modelul aşa-zis tradiţional sau paternalist, în care bărbatul ia toate deciziile fundamentale, NU mai este funcţional. Nu discut aici dacă e „normal” sau „anormal”, „bun” sau „rău”, „just” sau „injust”. Spun că nu e funcţional: cu alte cuvinte, nu dă rezultate de dorit, nu contribuie la sănătatea familiei, conduce la conflicte în spirală şi adesea la separare / divorţ.

În cele mai multe cupluri, pentru că femeile nu acceptă să fie tratate ca subordonate – iarăşi: nu discut aici dacă e „normal / anormal” sau „bine / rău”; e un fapt, o realitate care generează consecinţe şi pe care nu o putem ignora.

În multe cazuri însă, bărbatul însuşi practică o „delegare” extinsă a autorităţii – sau o eliberare de responsabilitate? -, acţionând doar atunci când decizia femeii nu a adus beneficiile sperate: în aceste cazuri, puterea masculină e exercitată pe dimensiunea „control şi sancţiune”, nu pe dimensiunea „decizie”.

• În fapt, acesta din urmă pare a fi fost – cel puţin în spaţiul nostru cultural – modelul tradiţional de autoritate. Am scris mai multe despre aceasta în Sociologia educaţiei familiale. Vol II. Familie şi educaţie în societatea românească. O istorie critică a intervenţionismului utopic. Iaşi : Polirom. 1998 (ediţia a doua : 2002). Pag. 77-81 (Accesibilă integral şi gratuit la  http://elisabetastanciulescu.ro/biblioteca/)

Modelele funcţionale sunt multiple, nu există o „reţetă” infailibilă aplicabilă în toate cuplurile şi în toate situaţiile.

Unii stabilesc reguli clare, o distribuţie a autorităţii, asociată distribuţiei rolurilor: soţul decide asupra unor acţiuni, soţia asupra altora. Acest model funcţionează însă doar dacă partenerii îşi asumă integral, amândoi, responsabilitatea pentru consecinţe: dacă am acceptat că tu decizi în ce ne investim banii, atunci îmi asum alături de tine şi riscurile şi nu te „cicălesc” că nu ştii să investeşti; dacă am acceptat că tu iei deciziile cu privire la copii, îmi asum alături de tine şi riscurile şi nu îţi spun că tu eşti vinovat(ă) că aceştia nu iau note suficient de mari, nu se îmbracă adecvat, ori „ne fac de râs”. Dacă decizia unuia nu a condus la rezultatele aşteptate – ceea ce NU înseamnă neapărat că a fost „greşită”, pentru că rezultatele depind, în viaţa socială, de un număr foarte mare de factori, adesea imprevizibili -, e profitabil ca celălalt să-i ofere suportul de care este nevoie pentru căutarea şi identificarea unor soluţii alternative. Îndeosebi suport emoţional: „Suntem împreună, te înţeleg, te susţin, la ce soluţii te gândeşi în continuare, putem face un brainstorming…”

Alţii construiesc un stil conversaţional: toate deciziile importante sunt luate împreună, pe bază de argumente şi contraargumente. Din nou, însă, stilul acesta este funcţional dacă atât reuşitele, cât şi eşecurile sunt asumate de amândoi. Dacă, în cazul unei reuşite, spui sau gândeşti „A fost ideea mea, dacă nu eram eu…”, iar în cazul unui eşec vii cu „Vezi? Ţi-am spus eu…”, relaţia se transformă în competiţie pentru „cine are dreptate”, generează frustrări, uzură emoţională şi intelectuală, insatisfacţie…

Atunci când este vorba despre copii, deciziile au mai multe şanse de reuşită dacă şi ei sunt antrenaţi în conversaţie şi dacă se ţine seama de opiniile lor. Însă, atenţie: a ţine seama de o opinie, a oricui, NU înseamnă a face ce doreşte cel / cea care emite opinia! Orice opinie este o informaţie care se procesează împreună cu celelalte informaţii.

Alţii adoptă un stil laissez-faire: fiecare ia orice decizie, conjunctural, atunci când situaţia cere o decizie, iar el / ea se află acolo. Este stilul cu cel mai mare potenţial de conflict – şi, din nefericire, pare cel mai răspândit în familiile româneşti din categoriile mijlociu-superioare. Dacă îl adoptaţi, asiguraţi-vă că nu anulaţi o decizie a partenerului şi nu i-o reproşaţi (mai ales în prezenţa altor persoane). Dacă, de pildă, o decizie cu privire la copil trebuie schimbată, cel / cea care a luat-o este cel care trebuie să-i anunţe copilului schimbarea. Altfel, vă veţi eroda reciproc autoritatea, iar copilul va prelua o putere de manipulare pe care nu va şti să o folosească întotdeauna în interesul său pe termen lung.

• Căutaţi stilul decizional (stilul de autoritate familială) care vi se potriveşte. Experimentaţi, observaţi dacă funcţionează sau nu, adaptaţi… Când aţi descoperit un stil care funcţionează, asiguraţi-vă că îl ÎNVĂŢAŢI: exersaţi, repetaţi conştient, reflectaţi, cereţi feedback şi amelioraţi…

• Când nu sunteţi de acord, acordaţi-vă credit unul altuia: în viaţă, orice decizie e un experiment, nu avem niciodată garanţii că vom obţine rezultatele scontate!

• Şi rămâneţi alături de celălalt şi atunci când o decizie a eşuat în rezultate nedorite, ori chiar dezastruoase: reproşurile şi sentimentele de vinovăţie nu rezolvă niciodată o problemă, ascultarea activă şi empatică, înţelegerea şi cooperarea însă, da!