Despre corupţia în educaţie / şcoală

05.09.2011

S-a comentat mult pe marginea declaraţiilor Ministrului Educaţiei: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8593108-daniel-funeriu-niciun-elev-nu-putea-copia-anul-acesta-bacalaureat-controalele-din-vami-pot-intampla-educatie.htm.

Intru în joc printr-o „poveste”. Relativ recent, un părinte din categoriile privilegiate mi-a povestit că fiul său şi prietenii lui au făcut un pariu cu ei înşişi: să promoveze bacalaureatul corect şi cu medii foarte mari. Au reuşit şi erau foarte mândri. A fost ceea ce sociologii numesc o „strategie de distincţie / a fi diferit”.

După părerea mea, aici se află soluţia cea mai eficace a problemei: a-i stimula pe tineri să aleagă ei înşişi această cale, a iniţia şi cultiva o cultură a tinerilor în care reuşita prin forţe proprii şi corectitudine să devină o valoare, o strategie de distincţie – e o provocare pentru ONG-uri, cine iniţiază primul proiect?

În spatele celor spuse de Ministrul Educaţiei, eu citesc o idee pe care o împărtăşesc: toate compromisurile din sistemul nostru de evaluare (corupţia este doar una dintre strategii, iar celelalte nu sunt deloc mai puţin incorecte şi antieducative) trebuie diminuate, dacă dorim calitate reală, nu doar în cataloage.

Reproduc în continuare un pasaj din memoriul pe care l-am scris atunci când mi-am dat demisia (2008), pentru că se referă la această temă.

„Nu e aici locul pentru multe discutii; as dori totusi sa comunic cateva opinii.
Convingerea mea e ca reforma sistemului educativ romanesc va ramane retorica gratuita
atata vreme cat nu vom schimba radical sistemul de testare-notare. Oricat ar parea de
atipic si ilogic, aceasta ar trebui sa constituie prima prioritate in Romania, din cauza ca
elevii / studentii / parintii romani identifica prin traditie invatamantul cu notele si
diplomele si sunt obisnuiti sa astepte ca la scoala sa se invete in primul rand, daca nu chiar
exclusiv, lucrurile care sunt testate la examenele cruciale ; la randul lor, cei mai apreciati
profesori se orienteaza in organizarea proceselor de predare-invatare dupa aceleasi repere
(examenele) ; totodata, aici se afla sursa compromisurilor, coruptiei si complicitatilor care
submineaza toate incercarile de instituire a unei culturi a calitatii.
In acelasi timp, ar trebui sa popularizam larg, insistent, pe toate canalele, ideea
importantei pe care o are in invatare exercitiul personal, repetat de cate ori este nevoie, in functie de particularitatile individuale. Majoritatea studentilor se prezinta astazi la examene fara a fi exersat ei insisi, autonom, alta capacitate sau competenta decat aceea de a memora rapid, in cateva zile sau ore, simplificat, trunchiat, deformat, informatia rezumata in suporturile de curs. Si promoveaza in acest fel, adesea cu note mari (fie-mi iertata
comparatia, dar examenele de la Scoala de soferi necesita mai mult efort personal de
invatare si mai mult exercitiu decat majoritatea examenelor din invatamantul superior
romanesc actual)!
(…)  Chiar genial sa fie, niciun educator nu-i poate aduce la un nivel
satisfacator de performanta (reala, nu exprimata in notele pe care el insusi le « da ») pe
elevii / studentii care nu atribuie scolii decat o functie formala si / sau nu desfasoara ei
insisi o munca de invatare continua, cu metodele de lucru si disciplina specifice
domeniului de activitate respectiv ; in pofida stereotipurilor larg impartasite, motorul
performantei in invatare nu e placerea, ci munca organizata, o poate confirma orice
performer, din orice domeniu.
Poate ca solutia cea mai eficace ar fi ca rolurile de testare-notare sa fie separate de
rolurile de predare-invatare, eventual prin infiintarea unei structuri autonome specializate
(departament / agentie / autoritate nationala). Avantajele acestei solutii ar fi acelea ca :

(1) ar ajuta la perceperea corecta a scolii – ca furnizor de contexte si resurse de invatare – de
catre elevi / studenti / parinti / cadre didactice ;

(2) ar contribui la dezvoltarea unei culturi a calitatii in scoli (prin eliminarea mizei esentiale a compromisurilor, coruptiei si complicitatii – daca se doreste, intr-adevar aceasta !) ;

(3) ar ajuta la diminuarea semnificativa a atmosferei agresive din institutiile de invatamant si ar contribui la cresterea caracterului educativ al relatiilor dintre elevi / studenti si dintre acestia si profesori (prin diminuarea competitiei interne si incurajarea cooperarii, diminuarea stressului, a presiunilor etc.) ;

(4) ar permite elaborarea si evaluarea profesionista a testelor ;

(5) ar evita distorsiunile generate de faptul ca profesorul care le « da » note propriilor elevi stie ca notele vor fi interpretate ca indicator al propriei competente.
Ar fi de asemenea util sa se renunte la testarea-notarea pe discipline si sa se instituie
testari de sinteza, pe arii curriculare (teste semestriale sau anuale si teste finale care
solicita rezolvarea unor probleme de viata reala, utilizand cunoasterea si modurile de
gandire specifice respectivei arii curriculare). Testele ar fi mai relevante, studentii ar fi
expusi unui numar mai mic de examene, evaluarea ar putea fi realizata efectiv de mai multi
corectori, iar timpul pe care l-ar putea acestia aloca efectiv unei lucrari ar fi mai mare.
In orice caz, se impune generalizarea anonimatului in testare, fie dupa modelul
american (teste computerizate), fie dupa modelul englezesc (combinand secretizarea
numelui cu recorectarea unui esantion aleator stratificat din lucrarile la toate disciplinele /
ariile curriculare, inclusiv optionale). Anonimatul cadrelor care (re)corecteaza ar aduce un
plus de corectitudine.”