„Plan de plecat de acasă” și „o să-mi trăiesc viaţa” – la 7 ani!

05.25.2011

Fiica de 7 ani a uneia dintre clientele mele a scris un „Plan de plecat de acasă”: periuţa de dinţi, tricouri etc. etc., „să vorbesc cu mama Alinei să mă primească la ea”… Şi… „o să-mi trăiesc viaţa”!!!

(Mărturisesc că această ultimă propoziţie mi-a provocat un hohot de râs, pe care n-am putut – şi nici n-am vrut – să mi-l reprim: clişeele din limbajul adulţilor au atâta umor când sunt reproduse de copii…)

Prima reacţie a mamei: panică.

Pasul următor: consultare cu soţul / tatăl.

Apoi: „Să ştii că şi eu am vrut să plec de acasă când stăteam cu părinţii”.

Fiica (uimită, neîncrezătoare, amuzată): „Chiar?!” – altfel spus: „Uită-te la tine, la cât eşti de serioasă şi la câtă morală îmi faci toată ziua, vrei să spui ca TU ai vrut să fugi de-acasă?!”

Mama: „Chiar am vrut să fug de acasă! Da’ tu de ce mă copiezi? De ce faci aceleaşi lucruri pe care le-am făcut eu?”

Fiica s-a amuzat grozav.

I-am recomandat mamei să se aşeze pe covor / canapea cu fetiţa şi să refacă împreună planul: „Uite, eu aş fi luat şi cutare, şi cutare, şi… „. Apoi: „Hai să ne imaginăm cum ar fi viaţa ta la familia Alinei. La ce oră te-ai trezi? Ce ai face după aceea? Şi în continuare? … Ce ai avea din ce nu ai acasă? Ce ţi-ar lipsi?”. I-am recomandat să aştepte cu răbdare răspunsurile copilului – NU să dea ea, mama, răspunsurile. Apoi, dacă mai e nevoie, să discute cu părinţii Alinei în ce condiţii ar putea să o găzduiască o săptămână pe fiica lor, fără să schimbe nimic în stilul de viaţă al familiei, adică respectând aceleaşi rutine şi reguli pe care le respectă când nu au „musafiri”, mâncând aceleaşi lucruri etc. Se întâmplă frecvent ca un copil să aibă sentimentul că părinţii prietenilor sau colegilor sunt „mai buni şi mai înţelegători” decât părinţii lor…

Oricât de interesaţi am fi de copiii noştri, oricât de atenţi şi iubitori am fi, nu putem evita ca ei să aibă sentimentul că le cerem prea mult: ce poate fi mai insuportabil decât să-şi spele dinţii de trei ori pe zi, să-şi spele mâinile de şi mai multe ori, să-şi facă patul, să-şi facă lecţiile – mai ales să-şi facă lecţiile… ? Nu putem evita nici ca ei să-şi dorească pur şi simplu experienţe noi: oricât şi oricâte ar avea acasă, e în natura umană să-şi dorească şi „altceva”. Şi nu putem controla tot ce fac nici măcar dacă angajăm gărzi de corp care să-i păzească 24 ore din 24. E mai înţelept să-i ajutăm să înveţe să gândească. Dacă, vreodată, le va trece prin minte să ducă la capăt vreo idee nedorită de noi şi riscantă, măcar să ştie cum să ia în calcul cât mai multe detalii şi consecinţe, astfel încât să se protejeze singuri la nevoie.

Tentativele copiilor de a ieşi din cadrele trasate de adulţi fac parte din normalitatea procesului de maturizare. Copiii au nevoie să construiască proiecte de încălcare a regulilor, să încalce reguli şi să gestioneze consecinţele, pentru că numai astfel învaţă să devină adulţi autonomi şi responsabili.

Dacă doriţi să creşteţi copii care să fie şi la 30 sau 50 ani tot copii (dependenţi de dumneavoastră sau de alte persoane), fără încredere în ei înşişi şi cu un potenţial mare de agresivitate, alegeţi una dintre aceste două alternative: (1) controlaţi-le fiecare pas, spuneţi-le la fiecare pas ce să facă şi ce să nu facă, certaţi-i şi pedepsiţi-i după cum aveţi „nervi”, chef etc. atunci când nu fac ceea ce li s-a spus sau când nu s-au ridicat la nivelul ambiţiilor dumneavoastră; (2) ori, la polul opus, lăsaţi-i „liberi”, fără nicio regulă, întrebaţi-i de fiecare dată dacă le place sau nu să facă una sau alta, oferiţi-le necondiţionat tot ce îşi doresc, faceţi în locul lor lucrurile „grele” sau pe care ei le „uită” sau le refuză, „reparaţi” dumneavoastră greşelile lor… Ori, cel mai confortabil, alternaţi aceste două modele după cum „vă vine” – din nefericire, această alternanţă constituie normalitatea în familiile româneşti: o îmbrăţişaţi pentru că aşa au făcut părinţii dumneavoastră (şi n-aţi murit, nu-i aşa?), ori pentru că „aşa face toată lumea” sau aşa fac prietenii dumneavoastră…

Dacă, dimpotrivă, doriţi să creşteţi copii care să devină adulţi stăpâni pe viaţa lor, atunci:

• stabiliti un număr rezonabil de lucruri importante, datorii şi reguli – pe care le respectaţi şi dumneavoastră!!!
• stabiliţi câteva sancţiuni, dimensionate în funcţie de gravitatea consecinţelor faptei şi de existenţa sau inexistenţa unei intenţii rele;
• urmăriţi consecvent şi ferm respectarea regulilor şi aplicaţi consecvent şi ferm sancţiunile – în funcţie de gravitatea consecinţelor faptei şi de existenţa sau inexistenţa intenţiei!
• nu intraţi în panică atunci când ei încearcă să iasă din cadrele trasate de adulţi; abordaţi situaţia cu calm:  aceste încercări fac parte din procesul de maturizare!

Ajutaţi-i să înţeleagă consecinţele cele mai probabile ale acţiunilor lor.

Dacă, ştiind consecinţele, aleg totuşi să facă ceva nedorit, ajutaţi-i să gestioneze responsabil situaţia: NU dându-le „pe tavă” soluţiile, NU rezolvând problemele în locul lor, ci oferindu-le suport emoţional şi sugestii.

Nu-i spuneţi niciodată unui copil: „Dacă faci cutare, să nu vii la mine să-mi spui … / să nu mai vii acasă”.

Spuneţi-i: „Dacă faci cutare, se poate întâmpla cutare. Ce vei face în această situaţie?”. Şi: „Dacă ţii cu tot dinadinsul să faci asta şi va ieşi rău, aş vrea să vii să discuţi cu mine soluţiile. Nu voi rezolva eu problemele în locul tău, trebuie să înveţi să fii responsabil(ă), dar îţi voi fi alături orice s-ar întâmpla”.

NU putem evita greşelile copiilor (nu le putem evita nici pe ale noastre, deşi ne considerăm „oameni mari”). Însă putem evita ca ei să se simtă singuri şi „pierduţi” dacă lucrurile nu ies aşa cum au sperat. Putem evita să caute soluţii în greşeli şi mai mari. Şi îi putem ajuta să înveţe să aibă încredere în ei şi să caute ajutor la oamenii pe care pot conta.

*