Când coachingul nu funcţionează fără consiliere şi mentorat

06.08.2011

„- Ce altceva ai mai putea face? / Ce alternativă alegi?

– (Ton slab şi mimică de jenă, neputinţă, suferinţă) Nu ştiu… E greu… Spune-mi tu…”

(Sau, dimpotrivă, ton şi mimică agresiv-defensive) Nu ştiu. Dacă aş şti, n-aş fi aici. Spune-mi tu (subînţeles: că de aceea te plătesc).”

Nu cred că există furnizor de servicii de coaching, indiferent care ar fi „şcoala” din care se inspiră, care să nu fi primit aceste tipuri de răspuns. Unii beneficiari avansează după stimulări suplimentare ale autonomiei şi responsabilităţii; alţii percep aceleaşi stimulări ca pe adevărate acte de presiune, constrângere, limitare a libertăţii…

Ambivalenţa atitudinală: vreau să fiu liber(ă), dar nu-mi cere să aleg, nici să-mi pun în practică alegerile!

Teoretic, coachingul se adresează unor persoane capabile să imagineze, să creeze, să caute, să descopere, să aleagă autonom şi responsabil. Se bazează pe presupoziţia că oamenii au aceste capacităţi, că şi le doresc şi că e bine să şi le dezvolte (aceeaşi presupoziţie care fundamentează întreaga ideologie liberală, pe care, în pofida declaraţiilor de neutralitate axiologică, coachingul o exprimă şi o susţine, dar nu despre aceasta vreau să vorbesc aici).

Câţi oameni îşi doresc însă în fapt să facă propriile alegeri? Câţi se simt confortabil în faţa provocării practice de a alege complet liber?

Trei studii foarte recente* ne avertizează că preferinţa pentru alegeri libere este specifică claselor mijlocii americane şi NU se regăseşte în categoriile care desfăşoară munci de execuţie (working-class), unde acţiunea de a alege nu este asociată cu libertatea, iar obligaţia de a alege generează mai degrabă afecte negative – vezi, la finalul acestui articol, rezumatul celor trei studii şi referinţa bibliografică.

Dacă lucrurile stau astfel într-o societate organizată acum două secole pe principiile  autonomiei individuale şi alegerilor libere, ce putem aştepta de la oamenii socializaţi într-o cultură ortodoxă şi regimuri politice totalitare sau post-totalitare, cu alte cuvinte de la beneficiarii / clienţii noştri?

Experienţa profesională mă determină să afirm că beneficiarul / clientul tipic cu care lucrăm aici vine cu atitudini ambivalente. Pe de o parte, este foarte ataşat de o ideologie a libertăţii individuale absolute, construită ca remediu la frustrările din biografia comunistă şi, pentru cei foarte tineri, prin  imersia în utopiile postcomuniste. De multe ori, chiar şi întrebările obişnuite, de tipul „Când faci… (ceea ce tu ai decis să faci)?”, sunt resimţite ca o presiune care limitează libertatea, iar repetarea acestor întrebări poate genera reacţii defensive şi rezistenţă.  Pe de altă parte însă, acelaşi om nu se simte deloc confortabil sau se simte chiar pus într-o situaţie jenantă, umilitoare când e „constrâns” să-şi exercite dreptul la libertate, să caute şi să descopere el însuşi ce nu ştie, să aleagă soluţii pentru care nu are nici vreo garanţie a reuşitei rapide – pentru că are nevoie să le experimenteze, testeze, adapteze el însuşi -,  nici vreun „ţap ispăşitor” în caz de eşec.

Dacă, în cursul sesiunilor de coaching, insişti prea mult ca el să „stoarcă” resursele pe care unii teoreticieni pretind că le-ar avea, în totalitate, în el însuşi, îl poţi vedea cum îşi activează toată neîncrederea în sine: de vreme ce nu e capabil să găsească alternative când tu îl întrebi cu atâta insistenţă, înseamnă că… nu e capabil pur şi simplu! Respectând scrupulos recomandările din unele cursuri şi manuale de coaching, poţi să-l conduci pe omul din faţa ta la exact opusul interesului său.

„Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”

Dincolo de orice altă notă definitorie, un coaching reuşit înseamnă zbor amplu dincolo de orice  obişnuinţă, familiaritate, zonă de confort. Revoluţie în modurile de a gândi, a simţi şi a face. Dislocări interioare. Şocuri biografice.  Nu simple înlocuiri ale unor „piese” uzate. Nu schimbări de suprafaţă şi conjunctură. Nu spectacol. Nu măşti noi care să cosmetizeze aceleaşi riduri. Nu şmecherii care să te ajute să pari, să faci impresie, să treci puntea hic et nunc.

O clientă mi-a trimis cândva un material în care eu găsesc cea mai sugestivă metaforă a procesului de coaching: povestea vulturului din Anzi – cea mai longevivă specie, se pare. La 40 ani, are nevoie să se retragă 150 zile, să-şi rupă ciocul prea încovoiat şi să-şi smulgă ghearele şi penele îmbătrânite, una câte una, pentru a lăsa să-i crească altele noi, care îi oferă încă 30 ani de viaţă-zbor.

Însă câţi oameni care apelează la coaching aleg liber să susţină efortul prelungit şi să suporte suferinţa rupturilor cu ceea ce fiecare credea până atunci că ar fi normal, bine, just, ori natura sa, firea sa, autenticitatea sa?

Când vezi câţi oameni devorează literatura psihologică de masă („de dezvoltare personală”, „motivaţională” etc.) care simplifică până la deformare rezultatele de cercetare, când vezi câţi cred în promisiunile de marketing ale unor guru şi par convinşi că ar exista într-adevăr formule magice, tehnici, trucuri, „vrăjitori” care te ajută să devii performant peste noapte, fără efort sau cu efort minim, răspunsul vine de la sine: prea puţini.

Am avut clienţi care mi-au spus din start: „Nu am de gând să mă schimb, vreau să învăţ să salvez aparenţele”. Sau, pe parcurs: „Aşa sunt eu şi nu pot să mă schimb. Dar ştiu că există tehnici ca să…”. Sau: „Eu nu sunt aşa, nu pot…”. Sau: „E greu, nu pot”.

Ce alternative avem?

Nu am un răspuns universal valabil.

Însă, dacă ne încurajăm beneficiarii / clienţii să se deschidă către alternative multiple, de ce am rămâne noi „înţepeniţi” într-o postură care se dovedeşte inadecvată pentru mediul socio-cultural în care lucrăm?

Putem folosi acest mediu ca o oportunitate pentru a experimenta şi dezvolta paradigme teoretice şi modele de lucru multi- şi inter- disciplinare.

Vrând-nevrând, nu poţi merge mai departe decât trecând printr-o etapă de consiliere: măcar pentru a-i explica celui care caută ajutor că NU există tehnici-minune, că mediul în care s-a format personalitatea lui şi piaţa literaturii / serviciilor de dezvoltare personală i-au inoculat „sabotori” interiori (informare) şi că este în folosul lui să înveţe să conteze pe el însuşi, să-şi asume responsabilitatea pentru propria viaţă şi să exerseze perseverent noi moduri de abordare a problemelor (sfat). – Ceea ce coachingul obişnuit ia ca asumpţie de plecare este, în realitate, un ansamblu de valori-atitudini-competenţe pe care beneficiarul nostru are nevoie să le înveţe pe parcursul procesului!

Sau / şi de mentorat: împărtăşindu-i că ai trecut prin aceleaşi etape şi că le-ai depăşit căutând – tu însuţi – soluţii, experimentând, greşind, învăţând din greşeli, experimentând din nou…; împărtăşindu-i, cu titlul de simple alternative posibile, ori de idei într-o secvenţă brainstorming, alegerile tale şi consecinţele lor; povestindu-i despre alegerile altora şi consecinţele respectivelor alegeri…

În marea majoritate a cazurilor, combinaţia nondirectivă (cu alternative multiple şi dreptul absolut de a alege) coaching – consiliere – mentorat funcţionează pentru beneficiarii mei. Uneori, schimbările sunt spectaculoase. Alteori, nu sunt atât de profunde şi durabile cât ar fi util pentru cel / cea în cauză. Pentru unii, disconfortul confruntării cu propriile patternuri devine prea mare şi îmi solicită o întrerupere de program – pe care, de regulă, nu o recomand, însă respect alegerea fiecăruia: înţeleg suferinţa prin care trec, însă nu cred o iotă din poveştile celor care promit schimbări de profunzime fără efort şi durere; în cel mai bun caz, poţi să înveţi să strângi din dinţi cu autoironie, umor şi zâmbetul pe buze!

(NB. Renunţările, întreruperile de program, trecerile de la un profesionist la altul sunt fenomene obişnuite în toate serviciile de genul coaching, consiliere, mentorat, psihoterapie…)

***

* Cele trei studii sunt raportate de Nicole M. Stephens, Stephanie A. Fryberg, Hazel Rose Markus, When Choice Does Not Equal Freedom. A Sociocultural Analysis of Agency in Working-Class American Contexts, Social Psychological and Personality Science August 11, 2010 – http://spp.sagepub.com/content/early/2010/08/06/1948550610378757)