„Chimia” în relaţiile profesionale conduce la mediocritate

06.12.2012

Săptămâna trecută m-a contactat cineva care mi-a spus că ar dori să lucreze cu mine, însă nu ştie dacă îşi poate permite să plătească suficient. I-am răspuns (cum le răspund tuturor) că hotărârea de a lucra foarte serios până obţine rezultatele pe care le doreşte e mai importantă decât preţul pe care îl plăteşte, oricare ar fi el. „Păi, eu sunt hotărâtă, dar ştiţi că e vorba şi de «chimie»…”.

Ştiu. Însă aud atât de des acest cuvânt – de la psihologi, coachi, manageri de resurse umane, dar şi de la alte persoane care cochetează cu psihologia populară –, încât am început să-mi pun întrebări serioase în legătură cu ceea ce exprimă (sau ascunde!) el cu adevărat şi cu efectele acestei credinţe în vieţile noastre: ce înţeleg, de fapt, oamenii prin „chimie”? şi în ce măsură ajută ea într-adevăr într-un proces de autocunoaştere, de creştere şi de schimbare interioară şi comportamental-relaţională?

Întrebaţi-i pe aceia care au reuşit performanţe foarte înalte într-un domeniu oarecare: sport, artă, ştiinţă, inovaţie tehnică sau managerială etc. Toţi îşi pot aminti momente, uneori perioade lungi, în care s-au revoltat împotriva părinţilor, profesorilor, antrenorilor. Unii povestesc chiar „Atunci l-am urât / am urât-o, dar după aceea i-am mulţumit”. Unii au plecat de la antrenori, profesori sau mentori (maeştri) reputaţi, au încercat alte variante, iar când au conştientizat că stagnează sau progresează prea lent s-au întors. A existat, oare, o „chimie”? Dacă da, când? Dacă la un moment dat nu a mai funcţionat, înseamnă că ea e dată de fapt NU de caracteristici naturale sau „fixe” ale persoanelor, ci mai curând de interpretări subiective şi contexte?

Din observaţiile mele, de cele mai multe ori invocarea „chimiei” e o manifestare a nesiguranţei noastre în relaţiile cu ceilalţi oameni şi un panaceu la îndemână pentru gestiunea fricii de eşec: dacă lucrurile nu funcţionează şi nu putem să-i reproşăm nimic celuilalt, înseamnă că nu a existat „chimie” suficientă între noi, nu? În absenţa obişnuinţei (ştiinţei, aş spune) de a ne asuma matur responsabilitatea pentru eşec, ea, „chimia”, ne salvează adesea de conflicte, de sentimentele de vinovăţie şi de confruntarea cu limitele noastre şi cu neîncrederea în noi înşine…

În limbajul comun, termenul este utilizat nu în accepţiunea lui primară, ci, prin extensie, pentru a desemna orice atracţie sau respingere spontană, fără vreun motiv aparent, între două persoane. Or, de cele mai multe ori acest fel de atracţie sau respingere se bazează, de fapt, nu pe chimia corporală propriu-zisă, ci pe confortul sau disconfortul psihic generat de similitudini sociale neconştientizate sau / şi de tipare relaţionale neconştientizate, fixate în tine şi în celălalt prin experienţele de viaţă anterioare.

Cel / cea de care te simţi atras(ă) spontan face parte, după un criteriu sau altul, din zona ta de confort: poate aveţi aceeaşi religie sau aceeaşi naţionalitate? poate a copilărit în aceeaşi regiune sau într-un context de viaţă similar cu al tău? poate aveţi relativ aceeaşi vârstă sau acelaşi nivel de educaţie? poate aveţi sau aţi avut ocupaţii asemănătoare? poate are o parte din caracteristicile şi comportamentele tatălui tău, ale mamei tale sau ale foştilor tăi parteneri (iubit/iubită, soţ/soţie)? Prezenţa lui / ei îţi generează un sentiment de confort pentru că te plasează într-un context relaţional cu care eşti familiarizat. Paradoxal, te poţi simţi atras(ă) de o persoană prea puţin competentă, fără cultură, precar educată, cu limbaj vulgar, agresivă chiar; şi, în pofida suferinţei pe care ţi-o produce, spui „Mă atrage, îmi place, mă face să mă simt bine”, pentru că stilul ei relaţional te plasează într-un context pe care l-ai mai trăit şi pe care ai învăţat să-l gestionezi „pe pilot automat”, fără un efort special. Nu vi s-a întâmplat niciodată? Nu cunoaşteţi pe nimeni căruia i s-a întâmplat?

Dimpotrivă, prezenţa cuiva care nu face parte din lumea ta obişnuită îţi poate genera disconfort, chiar dacă cel în cauză e agreabil, politicos, cald, foarte competent, cultivat, stilat, cu un limbaj elevat etc. Pentru că nu ai „programele” interioare care să te ajute să faci faţă fără efort, nu te simţi în largul tău, nu ştii cum să-l iei, ai nevoie să stai tot timpul cu toate „antenele” deschise, să verifici dacă ai înţeles corect, să testezi variante diferite de comportament până le găseşti pe cele adecvate… Uneori te poţi simţi prea descoperit în faţa competenţelor lui; alteori nu înţelegi ce spune, ori poţi gândi că ce spune e exagerat sau greşit, pentru că intră în contradicţie cu ce ştiţi tu şi apropiaţii tăi (intri în disonanţă cognitivă); poţi chiar intra în defensivă, apărându-te prin strategiile obişnuite (fuga, ascunderea sau atacul). Chiar dacă la prima sau primele întâlniri „chimia” a funcţionat foarte bine, pe parcurs conştientizarea diferenţelor o poate dilua până la dispariţia totală.

Întrebarea e care dintre cele două prezenţe te poate ajuta cel mai bine să-ţi descoperi limitele ascunse şi să le depăşeşti: aceea care te plasează în zona ta de confort, ori aceea care te „obligă”, ca simplă prezenţă, să ieşi din zona de confort? Care dintre cei doi „Socrate” care te pot însoţi în procesele de autocunoaştere, creştere şi schimbare îţi poate vedea şi reflecta mai bine limitele, tiparele de gândire şi acţiune care te ţin pe loc: acela care le are şi el, poate fără să le conştientizeze, ori acela care nu le are sau, dacă le-a avut cândva, le-a conştientizat şi le-a depăşit? Cât de departe poţi înainta cu fiecare pe drumul pe care vrei să mergi?

Din experienţa mea, aş spune că, dacă ne alegem modelele, mentorii, profesorii, trainerii, antrenorii, coachii după criteriul „chimiei”, putem avea o relaţie plăcută cu ei, putem avea şi unele progrese, însă e foarte probabil să ne auto-condamnăm să nu depăşim niciodată nivelul mediocrităţii în performanţele pe care le obţinem.

• Dacă doriţi o mică schimbare în viaţa şi în munca dumneavoastră, lucraţi cu oameni care vă sunt asemănători.
• Dacă doriţi schimbări importante sau performanţe înalte, căutaţi printre persoanele diferite de apropiaţii de până acum, persoane a căror simplă prezenţă vă „obligă” să vă depăşiţi limitele.

Nu „chimia” este esenţială când îţi alegi oamenii alături de care vrei să obţii o calitate semnificativ mai bună a vieţii tale sau performanţe foarte înalte, ci potenţialul relaţiei respective de a te provoca şi „obliga” să-ţi depăşeşti continuu limitele – în sensul pozitiv al verbului „a obliga”: de exemplu, atunci când un gest sau o propoziţie naturale ale celuilalt îţi pun în faţă o oglindă în care îţi vezi, vrând-nevrând, limitele; sau când îţi spui „Îl / o respect prea mult ca să mă duc cu temele nefăcute”; ori când el / ea îţi spune „Eu nu mai lucrez cu tine dacă nu te angajezi «pe bune» în atingerea obiectivelor tale şi nu faci eforturi mai mari”.

Iar înaintea acestui potenţial de a stimula depăşirea continuă a limitelor, sunt esenţiale respectul şi grija pentru sănătatea ta şi a relaţiilor tale cu ceilalţi. Uneori e mai înţelept să-ţi accepţi unele limite. Şi e mai benefic să ai antrenori care te ajută să le înţelegi, susţinându-te după aceea să construieşti cel mai frumos proiect de viaţă pe care îl permit calităţile şi limitele tale…

Când invocaţi „chimia” în relaţiile non-intime, dumneavoastră ce doriţi să spuneţi, de fapt? Şi ce doriţi să (vă) ascundeţi?