Din unghiul în care am văzut și văd eu lucrurile, știu sigur că există în România profesori care adoptă o abordare coaching-style. Eu însămi am fost – și sunt – unul dintre ei. Și nu am ajuns încă la acel nivel de paranoia care m-ar face să mă consider unicat absolut.

Acum, după ani, deduc din mesajele pe care le primesc de la foștii studenți că aprecierile lor merg mai ales către ce au învățat de la mine – mai corect ar fi să spun în interacțiunea cu mine – în timpul secvențelor de curs coaching-style sau de tip mentorat și consiliere. Nu lipsesc aceia care îmi mulțumesc pentru cunoștințele acumulate sau competențele practice de cercetare calitativă, însă cei mai mulți vorbesc despre cursurile mele ca despre ”o provocare” – iar unii conștientizează că provocarea respectivă i-a ajutat să-și depășească limitele -, ori ca furnizoare de valori, atitudini, metode de a gândi și a comunica, modele de viață. Postez la finalul articolului câteva comentarii pe care foști studenți le-au scris pe internet; citindu-le, veți putea verifica dacă această concluzie a mea este întemeiată.

Nu am fost ”singura care…”, în pofida insistențelor studenților mei asupra acestei pretinse poziții de excepție (pozitivă), pentru unii, sau marginalitate (negativă), pentru alții. Am cunoscut și alți dascăli care abordau, ca și mine, un stil de lucru similar, sub multe aspecte, cu acela al coachilor; din nefericire, cei mai mulți au ales, ca și mine, să plece din învățământ.

Am repetat acestea în mai multe rânduri: pedagogiile promovate sistematic de experți deja din a doua jumătate a secolului trecut, indiferent de atributul pe care și-l asociază (active, constructiviste, posmoderne, feministe etc.) sunt foarte apropiate de abordările din coaching. Aș îndrăzni chiar să avansez ipoteza că, dacă cineva ar cerceta la modul foarte serios sursele coachingului, aceste pedagogii – îndeosebi acelea recomandate în educația adulților – s-ar afla printre sursele principale.

În același timp însă, e evident că, în pofida numărului impresionant de articole publicate în revistele științifice, aceste pedagogii sunt îmbrășișate de prea puține cadre didactice în activitatea lor curentă. Dascălii, etichetați adesea – și paradoxal – ca ”teoreticieni”, sunt rareori atât de receptivi la teorie încât să citească regulat studii din revistele științifice de prestigiu și să acorde rezultatelor de cercetare suficientă încredere încât să-și modeleze activitățile curente în funcție de recomandările specialiștilor. Nu intru aici în analiza cauzelor și contextelor care fac ca lucrurile să se petreacă astfel: am scris altădată explicit despre cât de rău e croit rolul de cadru didactic în România, cât de multe și cât de contradictorii sunt așteptările sociale de la aceia care și-l asumă.

Pentru mine, modul de lucru pe care l-am adoptat atunci când lucram în universitate a însemnat un capital extrem de util pentru ce fac acum. Am avut și mai am, evident, nevoie să învăț multe lucruri. Însă cele mai multe și mai importante competențe le-am transferat pur și simplu dintr-un spațiu de muncă în altul.

Voi avea în continuare de lucru la vânzarea serviciilor mele. Și la multe alte aspecte…Dar nu este aceasta normalitatea oricărui profesionist?

*

Iată doar câteva dintre comentariile publice primite fie pe site-ul meu, fie pe Facebook, care susțin, ca probe empirice, concluziile avansate mai sus (transfer cu copy-paste, păstrez numele cu care semnează fiecare și asociez numelui link-ul relevant).

Mihai Bogdan Iovu vorbește despre cunoștințe și competențe competitive chiar și într-un spațiu cu standarde foarte înalte, dar și despre un model:

”Particip acum la cursurile doctorale de aici, iar una din materii e Qualitative Research Methods. Ii sunt profund recunoscator pentru ca acum “imi permit” doar sa recapitulez cunostiintele din Patton . Nimic nu mai pare acum greu, nimic nu mai pare acum in zadar sau prea exigent… a meritat totul, mai ales ca acum pot sa compar doua sisteme diferite. Acum inteleg ce inseamna un doctorat in Romania si un doctorat in SUA, sunt mandru ca pot sa am o converstaie pe metode de cercetare calitative tinand fruntea sus, iar asta i se datoreaza intru totul.
D-na Stanciulescu reprezinta un model de profesionalism pentru mine si sper ca si studentii mei sa afirme asta candva despre mine.”

Dan Lungu reține valorile, comunicarea umană și competențele în cercetare calitativă:

”Am avut privilegiul sa colaborez in numeroase ocazii cu dna Stanciulescu. Calitatea profesionala, exigenta stiintifica, capacitatea de comunicare umana si fireasca, precum si valorile morale sunt atuuri incontestabile. Din aceasta colaborare am deprins investigarea nuantata a socialului, problematizarea pertinenta si rigoarea metodologica. Se afla in topul specialistilor cu care am avut ocazia sa lucrez in tara si strainatate.”

Într-un comentariu nu tot atât de entuziast și chiar cu note critice, Alex apreciază mai ales provocarea și suporturile de curs:

”(…) am luat un 7 la materia dumeavoastra de care nu am fost deloc multumit desi a fost printre cele mai mari note de atunci. Si cred ca mi-am si exprimat public, dar civilizat nemultumirea.Mi-a placut intr-un fel modul in care ati tinut cursul pentru ca a fost o provocare (…) Sa stiti ca am ramas si cu suporturile de curs, pe care le-am si parcurs recent pentru a-mi aminti niste lucruri”.

Despre provocare vorbește și Lavinia C. :

”Pentru noi studentii, Doamna Stanciulescu a fost un profesor sever, cu pretentii exagerate consideram noi atunci, dar in sufletul multora a ramas un adevarat mentor care ne-a ambitionat inclusiv prin notele foarte mici la examen. Ii marturiseam intr-un mail ca nota foarte mica prin care am promovat examenul a insemnat mult mai mult decat notele mari luate in general, m-a ambitionat foarte mult si mi-a demonstrat ca pot sa-mi doresc mai mult si mai mult…”

Ștefan Cojocaru a fost marcat mai puternic de modul de lucru coaching-style:

”Am invatat de la dna Stanciulescu sa-mi pun mereu intrebari, sa desfac „firul in patru”, dar sa ma intorc intotdeauna de unde am plecat. Este una dintre persoanele care au participat in mod profund la dezvoltarea mea profesionala si care mi-a deschis ochii pentru a vedea altfel realitatea in care traim.”

Ana și Dorina scot în evidență rolul pe care l-au jucat în viața lor autonomia în gândire și acțiune, responsabilitatea pentru propriile acțiuni, valorile și atitudinile, conștientizarea și autocontrolul:

”Vreau sa va multumesc pentru modul in care ne-ati predat si ne-ati incurajat sa intelegem si sa gandim singuri. (…) Inca mai am cursurile dumneavoastra si recunosc ca m-am intors la ele, nu o data si m-au ajutat de cele mai multe ori.” (Ana)

”La peste 17 de ani de la terminarea facultatii, vreau sa va multumesc din suflet pentru educatia pe care mi-ati dat-o in calitate de profesor. Nu-mi aduc aminte prea multe din cursurile predate de dvs., poate daca ma straduiesc pot spune cateva fraze, dar nimic mai mult. Dar ce mi-a ramas in minte si ceea ce am invatat de la dvs., dincolo de informatiile din cursuri sunt o serie de atitudini/ tipuri de comportament care mi-au folosit si imi folosesc in viata: seriozitatea in tot ceea ce fac, sinceritatea fata de propria persoana, constientizarea propriului comportament in relatiile cu ceilalti, sa nu reactionez dupa primul impuls, fara concesii sau rabat de la propriile principii s.a.
Fiecare avem in viata o persoana care ne-a acordat credit intr-un anumit moment, care ne-a incurajat, ne-a motivat in urmarea carierei, un model de urmat. Pentru mine, dvs. sunteti acea persoana.” (Dorina)

La fel, Mioara Reyne:

”Stimata doamna profesoara, m-ati marcat profund de la momentul in care ne-ati predat Introducere in sociologie si ma marcati si astazi. Va multumesc pentru anii de cursuri in care am invatat sa ma ghidez dupa simtul si cunoasterea mea, chiar daca acest lucru inseamna de multe ori esec, sa nu caut tap ispasitori si sa incerc sa argumentez, atata cat pot. Sa vorbesc la subiect, doar in cunostinta de cauza, chiar daca ador sa vorbesc :). Va multumesc inca o data.”

Este adevărat că deja în primul meu an de învățământ o elevă mi-a spus, foarte supărată: ”De ce nu ascultați ca toată lumea?”. Era vorba despre ”ascultarea” școlară, pe baza căreia se primeau notele. Ea ar fi primit o notă mult mai mare de la un profesor care ar fi lăsat-o ”să spună lecția”, pe care o învăța de fiecare dată foarte bine; însă eu lansam pe tot parcursul orei întrebări, îi provocam pe toți elevii din clasă să pună întrebări și să caute / argumenteze răspunsuri, iar la finalul orei îi notam în funcție de contribuțiile lor la activitatea comună.

Este adevărat că, în toate cele patru universități românești în care am predat, în două ca profesor titular, iar în celelalte două ca profesor asociat, studenții mi-au spus adesea ”Sunteți singura care…”. Unii, apreciativ. Alții, critic: ”pierdeam timpul” cu ”lucruri neimportante” precum conversațiile despre valori, atitudini, consecințe pe multiple planuri ale alegerilor și acțiunilor lor, libertate/autonomie și asumarea responsabilității în procesele de învățare, conștientizarea și depășirea limitelor proprii, ori cu exerciții de descoperire împreună a unor răspunsuri la întrebări – în loc ”să predau materia”, cum făceau profesorii ”iubiți de toți studenții”. Din fericire pentru mine, în evaluările anonime pe care le recolta Rectoratul în fiecare semestru aprecierile celor care frecventau cursurile cu regularitate erau semnificativ mai puternice decât criticile – iar sala era întotdeauna plină, uneori prea plină, fără ca cineva să ”facă prezența” sau ”strige catalogul”.

***