Copiii şi divortul: cele mai recente rezultate de cercetare (2000-2009)

07.25.2010

„The legal divorce itself has few direct effects on children. Instead, the short-term stresses and long-term strains that precede and follow marital disruption increase the risk of a variety of behavioral, emotional, interpersonal, and academic problems among children” (Amato, 2010: 656).

Acest articol prezintă concluzii şi recomandări formulate după lectura unui studiu ştiinţific care sintetizează 9 ani de cercetări recente : Amato, Paul R. (2010) ‘Research on Divorce: Continuing Trends and New Developments’. Journal of Marriage and Family 72 (June 2010): 650 – 666.

*

Uneori, din motive variate şi complexe, nu putem evita o despărţire. Ceea ce trebuie să ne preocupe este nu atât dacă să divorţăm, ci cum să procedăm înainte de proces, în timpul procesului şi după separare, pentru a diminua riscurile.

• Statistic vorbind, copiii ai căror părinţi au divorţat înregistrează mai multe probleme de sănătate, mai multe dezechilibre emoţionale şi comportamentale (consum de alcool şi droguri, dificultăţi de integrare în grupurile de vârstă, experienţe sexuale precoce, copii născuţi în afara căsătoriei, gânduri de sinucidere) şi obţin rezultate şcolare mai slabe decât copiii care cresc alături de ambii părinţi.

• Efectele divorţului se resimt nu doar pe termen scurt şi mediu, ci şi pe termen lung.Când ajung la vârstele adulte, aceşti copii ating un nivel educaţional mai scăzut, se simt mai puţin ataşaţi de părinţii lor, declară că au probleme în propriul mariaj şi sunt mai puţin satisfăcuţi de propria viaţă. Şi, mai ales, sunt mai frecvent marcaţi de suferinţă psihologică (tristeţe, regrete etc., fără a înregistra însă mai frecvent patologii psihice).

• Totuşi, nu toţi copiii care au trăit experienţa unui divorţ sunt afectaţi în aceeaşi măsură: unii se restabilizează relativ repede, alţii înregistrează chiar o îmbunătăţire a calităţii vieţii. Rezultă că problemele nu sunt produse de divorţul ca atare, ci de ansamblul de factori şi condiţii în care are loc despărţirea părinţilor şi în care se reconstruieşte noua configuraţie familială.

• nivelul veniturilor familiei scade semnificativ ;

• părintele cu care locuieşte nu îşi rezolvă propriile suferinţe: sentiment de eşec personal, stimă de sine scăzută, încredere în sine scăzută, tristeţe persistentă, iritabilitate, depresie…; dacă este cazul, apelaţi din timp la ajutor profesional, nu aşteptaţi ca problemele să se complice !

• părintele cu care locuieşte copilul nu are competenţele necesare pentru a-şi asuma rolul de părinte în noile condiţii ; dacă este cazul, apelaţi de la început la un profesionist în educaţie parentală, pentru a învăţa competenţele de care aveţi nevoie !

• unul dintre părinţi, sau amândoi, îşi exprimă în faţa copilului resentimentele şi atitudinea conflictuală faţă de fostul soţ / fosta soţie;

• părintele cu care locuieşte copilul nu îi permite să aibă relaţii consistente cu celălalt părinte; e crucial pentru orice copil să păstreze o relaţie consistentă cu ambii părinţi şi îndeosebi cu părintele de sex opus de care e ataşat !

• ca părinţi, nu vă puneţi de acord cu privire la detaliile legate de creşterea şi educarea lui; – dacă este cazul, apelaţi din timp la un mediator !

• îl puneţi pe copil în faţa unor schimbări / tranziţii repetate : îi schimbaţi repetat condiţiile de locuit, cartierul şi şcoala (prietenii), stilul de viaţă ; vă schimbaţi repetat noii parteneri şi îi aduceţi în contact cu copilul ; vă recăsătoriţi repetat.

Una dintre ipotezele testate de cercetători este aceea că divorţul ar apărea ca efect al unei predispoziţii genetice la agresivitate şi comportamente antisociale a părinţilor, iar problemele copiilor ar putea fi explicate prin aceeaşi predispoziţie genetică, întrucât moştenesc de la fiecare dintre părinţi aprox. 50% din gene.

O parte dintre studii compară familii în care părinţii sunt gemeni monozigoţi cu familii în care părinţii sunt gemeni dizigoţi. În ambele cazuri, unul dintre gemeni şi-a păstrat căsătoria, în timp ce celălalt a divorţat. În cazul gemenilor monozigoţi, copiii (veri primari) au 50% din gene comune; în cazul gemenilor dizigoţi, verii primari au 12,5% gene comune. Raţionamentul este simplu: dacă predispoziţia genetică ar fi cauza problemelor cu care se confruntă copiii, ar trebui ca aceste probleme să apară mai frecvent la copiii gemenilor monozigoţi, indiferent dacă părinţii au divorţat sau nu.

Un alt corpus de studii compară copiii biologici cu cei adoptaţi (fără gene comune cu părinţii care îi cresc): dacă predispoziţia genetică ar fi cauza, ar trebui ca problemele să apară mai frecvent la copiii biologici.

O a treia metodă studiază copiii cu o patologie genetică asociată cu probleme de comportament, comparându-i pe cei care cresc în familii biparentale cu cei crescuţi în familii monoparentale.

Concluziile tuturor acestor studii converg: problemele copiilor nu pot fi explicate integral prin factorii genetici; ele sunt produse de o împletire între aceştia şi factorii de mediu.

O configuraţie familială biparentală este mai benefică pentru copiii cu predispoziţii genetice către comportamente antisociale, în timp ce acestea (predispoziţiile genetice) pot explica în parte de ce unii copii sunt mai marcaţi de divorţul părinţilor decât alţii.

• disputele conjugale care îl preced – şi în care, adesea, copiii sunt folosiţi de părinţi drept confesori, judecători ai celuilalt, martori, complici, „paratrăsnet” pentru descărcarea frustrărilor şi furiei…;

• stressul la care sunt supuşi copiii în timpul divorţului şi după divorţ (divorce-stress-adjustment): sentimente de insecuritate; zdruncinarea încrederii în părinţi (care adesea înrăutăţesc situaţia, când îi dezvăluie copilului toate păcatele celuilalt);  conflicte de loialitate – când este pus să aleagă „cu cine ţine” sau cu cine doreşte să locuiască; sentimente de vinovăţie (întreţinute adesea de părinţi, care au nevoie de un „ţap ispăşitor”); ruşine faţă de prieteni, colegi, vecini, cunoştinţe – îndeosebi în adolescenţă; teama de schimbare / de necunoscut; obligaţia de a-şi asuma roluri de suplinitor al părintelui absent;

• tranziţiile succesive pe care este obligat să le parcurgă: schimbarea locuinţei, cartierului, şcolii, prietenilor, stilului de viaţă, acomodarea cu noii parteneri ai părinţilor şi cu fraţii vitregi etc.

Nivelul actual al cunoaşterii ştiinţifice nu ne permite să spunem, cu un grad satisfăcător de certitudine, dacă fetele sunt mai sensibile la divorţul părinţilor decât băieţii sau invers, ori dacă efectele se resimt mai puternic la o vârstă sau alta.

Studiile sunt, deocamdată, ne-conclusive, uneori contradictorii, şi atunci când se iau în calcul alte variabile, precum: performanţele, comportamentele şi problemele copiilor înainte de divorţ, reglementările legale etc.

Adolescenţii pot fi, categoric, dezechilibraţi mai puternic de un divorţ, dar nu divorţul în sine este cauza, ci întâlnirea între schimbările bio-psiho-sociale specifice vârstei şi contextul separării părinţilor.

Dacă nu vă puteţi menţine căsnicia, e preferabil să divorţaţi fie înainte ca fiul sau fiica voastră să ajungă la această vârstă, fie după ce va fi depăşit-o.

• Dacă te gândeşti la divorţ, alege o cale cât mai non-conflictuală de separare. Legea îţi permite să alegi divorţul prin consimţământ, chiar dacă aveţi copii minori. Foloseşte această oportunitate, îţi vei proteja astfel copiii de o parte importantă din stressul separării.

• Gândeşte nuanţat relaţia ta cu partenerul şi separă rolurile de soţ / soţie de rolurile de părinte (tată / mamă): chiar dacă celălalt nu a fost soţul / soţia pe care ţi-l / ţi-o doreai, poate fi un părinte care acoperă nevoi fundamentale ale copilului; şi chiar dacă nu mai puteţi funcţiona ca un cuplu marital, puteţi – cu înţelepciune – funcţiona ca un cuplu parental!

• Alege o strategie win-win (câştigi-câştig) în negocieri : ai şanse să câştigi mai mult dacă îl laşi şi pe celălalt să câştige şi îţi vei proteja copiii de un stress periculos.

• Comunică cu partenerul / partenera şi găsiţi acele aranjamente familiale care aduc cele mai puţine schimbări în viaţa copiilor şi care ajută la a le întreţine o imagine pozitivă a ambilor părinţi.

• Nu-ţi transforma copiii în „arme” pentru a obţine un partaj mai avantajos, ori pentru a-l pedepsi pe celălalt, şi nici nu-i pune să aleagă între voi. Nu partenerul va suferi cel mai mult, ci copiii – oricât de mari, chiar adulţi fiind!

• Nu separa în niciun caz un copil de părintele de acelaşi sex de care e foarte ataşat.

• Caută suport printre rude şi prieteni, dar NU le permite să vă aţâţe unul împotriva celuilalt. E preferabil să vorbeşti despre problemele voastre cu un număr cât mai mic de persoane, în echilibrul cărora ai încredere.

• Chiar dacă aceasta înseamnă un cost suplimentar, e preferabil să apelezi de la început la profesionişti. Vei economisi multă energie – de care vei avea nevoie – plus banii, mai mul’i, pe care ai putea fi obligat(ă) să îi dai mai târziu pentru remedierea consecinţelor.

• Imediat după ce ai hotărât că divorţul este cea mai bună soluţie, apelează la un profesionist pentru a învăţa cum să-ţi reorganizezi personalitatea şi viaţa în noua situaţie. Inainte de a-ţi duce copiii la un psiholog, echilibrează-te psihologic şi învaţă tu însăţi / însuţi cum să procedezi în noul context. E ca în avion, cu masca de oxigen : mai întâi te asiguri că poţi funcţiona tu bine ca părinte, pentru a fi capabil(ă) să îţi susţii copiii !

Citeşte şi : Consecinţe ale divorţului asupra ADULȚILOR : cele mai recente rezultate de cercetare (2000-2009)

(Citeşte, pe acest blog, şi alte articole din categoriile „Copii” şi „Cuplu / familie”.)

Notă:

Pentru o rigoare mai mare, toate aceste rezultate de cercetare ar trebui discutate mai nuanţat, ţinând cont de teoriile, metodele şi limitele cunoaşterii ştiinţifice actuale. Nu este însă aici locul pentru astfel de rafinamente strict profesionale.

Ce valoare au rezultatele unor cercetări realizate pe populaţie non-românească pentru deciziile tale?

Una orientativă. Nu avem studii suficiente şi la fel de riguroase în România, aşa că, deocamdată, ne orientăm după ce avem. Oricum, rezultatele de cercetare sunt întotdeauna orientative : ce e valabil pentru un procent statistic semnificativ din populaţia cercetată – chiar românească – ar putea să nu fie valabil în cazul tău specific; dar îţi oferă repere utile pentru a te poziţiona şi a lua decizii mai informate.

Dacă simţi nevoia, poţi completa informaţiile citite aici accesând tu însuţi / însăţi sursele de informaţie din ţară, de exemplu Anuarul Statistic al României, ori revistele de demografie, sociologie, psihologie etc.

…