Ce au în comun Platon, spiritualitatea dacilor, coachingul, consilierea şi medicina

12.02.2012

Mulţi coachi, consilieri, psihologi,  terapeuţi şi medici apelează astăzi la spiritualitatea orientală şi / sau la experţi străini pentru a învăţa metoda socratică, abordarea sistemică, holistă sau integratoare, forţa gândirii şi limbajului pozitive, valoarea echilibrului etc.

Să nu mă judecaţi greşit, nu vreau să fac “pe deşteapta”. Eu chiar am învăţat toate cele enunţate mai sus într-o facultate românească. Şi comunistă pe deasupra.

Este adevărat că a fost nevoie de mult studiu individual. Însă autonomia în învăţare şi studiul individual constituie acea parte a procesului care, în orice program de educaţie, formare continuă sau dezvoltare personală, oricât de prestigios sau de “slab”, face diferenţa între performeri şi mediocri.

Am învăţat în facultate multă “teorie”. Mulţi o considerau “inutilă”, aşa cum se întâmplă şi astăzi, din cauză că nu ştiau / nu ştiu cum să o citească şi să o folosească: în loc să o studieze şi să o înveţe efectiv – adică să o integreze în propriile experienţe de fiecare zi -, se mulţumesc să o memoreze şi să o reproducă, cu mai multă sau mai puţină acurateţe. Cred că norocul meu a stat într-un handicap: am avut întotdeauna mari dificultăţi să memorez şi să reproduc, aşa că n-am avut altă soluţie decât să studiez atent şi să integrez ceea ce am înţeles.

Am citit, de exemplu, dialogurile lui Platon, traduse în limba română.

N-aş şti să spun pe de rost titluri sau personaje. Dar am învăţat din ele – folosind modelul lecturii profunde – ce înseamnă metoda socratică. Pe care am folosit-o apoi toată viaţa, cu adaptările necesare, mai întâi ca profesor, apoi ca furnizor de servicii coaching-style.

Studiul atent al acestor dialoguri – ca “teorie” pe care o foloseşti pentru a evalua şi creşte calitatea propriilor practici – i-ar ajuta pe toţi coachii, consilierii, profesorii să-şi lărgească perspectiva şi totodată să-şi dezvolte competenţele de comunicare.

Un alt exemplu: spiritualitatea dacilor.

Tema m-a atras atât de mult, încât a constituit nucleul lucrării mele de licenţă. Încercam, în 1982 (!), să dovedesc că religia creştină a găsit în spaţiul nostru cultural un teren foarte permeabil, pregătit tocmai de această spiritualitate locală şi de credinţele foarte diverse ale imigranţilor aduşi de Traian din întreg Imperiul Roman – “ex toto orbe romano”, cum scria Eutropius. N-a fost vreun gest eroic: abia după foarte mulţi ani am înţeles implicaţiile politice ale acestui demers; atunci, eram pur şi simplu un student de foarte bună credintă care lua în serios ideea de cercetare.

În acest dialog al lui Platon, Socrate îi povesteşte tânărului Charmides că tracii – grup din care făceau parte şi dacii – gândeau sistemic şi holistic (integrator),  apreciau echilibrul între trup şi suflet şi foloseau forţa gândirii şi limbajului pozitive pentru a vindeca simultan şi trupul şi sufletul.

Iată spusele lui Socrate, în relatarea lui Platon.

Folosesc traducerea engleză pentru a evita un posibil scepticism de tipul “românii l-au tradus pe Platon aşa cum le-a convenit”. Traducerea în limba română, realizată de Constantin Noica, o găsiți aici.

Sublinierile îmi aparţin.

“I dare say that you have heard eminent physicians say to a patient who comes to them with bad eyes, that they cannot cure his eyes by themselves, but that if his eyes are to be cured, his head must be treated; and then again they say that to think of curing the head alone, and not the rest of the body also, is the height of folly. And arguing in this way they apply their methods to the whole body, and try to treat and heal the whole and the part together. Did you ever observe that this is what they say?

Yes, he said.
And they are right, and you would agree with them?
Yes, he said, certainly I should.

His approving answers reassured me, and I began by degrees to regain confidence, and the vital heat returned. Such, Charmides, I said, is the nature of the charm, which I learned when serving with the army from one of the physicians of the Thracian king Zamolxis, who are to be so skilful that they can even give immortality. This Thracian told me that in these notions of theirs, which I was just now mentioning, the Greek physicians are quite right as far as they go; but Zamolxis, he added, our king, who is also a god, says further, “that as you ought not to attempt to cure the eyes without the head, or the head without the body, so neither ought you to attempt to cure the body without the soul; and this,” he said, “is the reason why the cure of many diseases is unknown to the physicians of Hellas, because they are ignorant of the whole, which ought to be studied also; for the part can never be well unless the whole is well.” For all good and evil, whether in the body or in human nature, originates, as he declared, in the soul, and overflows from thence, as if from the head into the eyes. And therefore if the head and body are to be well, you must begin by curing the soul; that is the first thing. And the cure, my dear youth, has to be effected by the use of certain charms, and these charms are fair words; and by them temperance is implanted in the soul, and where temperance is, there health is speedily imparted, not only to the head, but to the whole body. And he who taught me the cure and the charm at the same time added a special direction: “Let no one,” he said, “persuade you to cure the head, until he has first given you his soul to be cured by the charm. For this,” he said, “is the great error of our day in the treatment of the human body, that physicians separate the soul from the body.” And he added with emphasis, at the same time making me swear to his words, “Let no one, however rich, or noble, or fair, persuade you to give him the cure, without the charm.” Now I have sworn, and I must keep my oath, and therefore if you will allow me to apply the Thracian charm first to your soul, as the stranger directed, I will afterwards proceed to apply the cure to your head. But if not, I do not know what I am to do with you, my dear Charmides” (Platon, Charmides, or Temperance.

Avem, aşadar, în propria cultură, şi abordarea sistemică, holistă sau integratoare, şi forţa gândirii şi limbajului pozitive, şi valoarea echilibrului între corp şi spirit…

De ce avem nevoie să le luăm din altă parte şi – mai rău chiar – să pretindem ca toţi ceilalţi să le ia din altă parte, pentru a fi recunoscuţi ca posesori ai acestor idei şi competenţe?

Iarăşi, nu mă judecaţi greşit: nu sunt defel “naţionalistă”. Nu mă interesează dacă noi am fost sau vom fi vreodată, ori nu, “buricul pământului”. Nici nu cred că noi am fi inventat totul şi n-am mai avea nevoie să luăm nimic de la alţii.

Sunt convinsă că orice deschidere contribuie la dezvoltarea noastră şi avem mult de învăţat şi din spiritualitatea şi practicile orientale, şi din toate contribuţiile gândirii şi practicilor occidentale.

Însă imaginaţi-vă că aţi vedea un om care merge la alţii să ceară hrană înainte de a fi căutat în propria cămară.

Sau un manager care ar merge să cumpere resurse înainte de a fi făcut un inventar atent al propriilor depozite şi un calcul atent al nevoilor reale.

Cât de respectabilă, eficientă şi sustenabilă aţi aprecia că este o astfel de strategie?

Gospodarul care se respectă şi reuşeşte să se facă respectat cu adevărat merge să împrumute sau să cumpere doar ce îi lipseşte şi foloseşte ce împrumută sau cumpără ca să dezvolte ceea ce are.

Această strategie este nu doar mai respectabilă, ci şi mai eficientă şi mai sănătoasă. Pentru că te scuteşte de multe costuri financiare, dar şi emoţionale şi identitare – adesea neconştientizate, dar generatoare de conflicte interioare cu consecinţe pe termen lung.

Ei bine, gândiţi-vă serios la toate aceste costuri: le plătiţi – conştient sau nu – de fiecare dată când accesaţi programe occidentale fără să cunoaşteţi suficient de bine ce aveţi în propriul depozit cultural.

• Puteţi utiliza, ca instrument pentru studiul autonom, recomandările pe care le-am oferit pe acest site în articolele intitulate Lectura profundă: un model posibil.