Scrisoare deschisă către domnul Robert Turcescu
02.26.2013
Domnule Robert Turcescu,
Vă rog să-mi îngăduți să folosesc numele dumneavoastră ca nume generic pentru toți aceia care se întreabă, precum dumneavoastră în emisiunea de ieri seară: Ce fac eu cu lucrările astea?
Pot fi lucrări de licență produse cu copy-paste, ca acelea pe care le aveați în mână aseară. Însă ar putea fi la fel de bine disertații de masterat, lucrări de doctorat, ori pur și simplu lucrări de la un examen obișnuit, care se află departe de criteriile și standardele academice, fie ele etice, de gândire științifică, de gândire logică și argumentare, de comunicare în limba română sau altele, și pe care profesorii universitari sunt obligați adesea să le citească și evalueze.
Mă adresez aici tuturor acelora care își pun această întrebare, așa cum mi-am pus-o și eu de (prea) multe ori, la modul foarte serios: Ce fac eu cu lucrările astea? Nu pentru a oferi soluții imediate, pentru că eu nu le-am găsit. De aceea mi-am dat demisia, în 2008, din poziția de profesor universitar, conducător de doctorat, titular, în timp, în două dintre cele mai prestigioase universități din țară și colaborator la alte două; spun acestea doar ca să dau greutate afirmației că problema nu e legată de o unitate de învățământ sau alta, ci e generală.
Vreau să vă invit pe toți la un exercițiu. Imaginați-vă că sunteți un profesor care își pune, cu onestitate, bună credință și responsabilitate, aceeași întrebare: Ce fac eu cu lucrările astea? Ce alternative aveți?
Voi utiliza în continuare singularul, pentru a facilita comunicarea.
Prima alternativă: să stai de vorbă cu studenții respectivi și să le comunici – onest, responsabil și respectuos – că performanțele lor nu le dau dreptul legitim să primească nota / diploma dorită, arătându-le totodată unde greșesc. Și să le dai o a doua șansă, recomandându-le să reia munca și să revină cu o nouă lucrare, la o nouă examinare – care pe tine te costă timp și energie suplimentare.
Câți credeți că vor urma această recomandare?
Nu am contabilizat niciodată și există, desigur, variații între facultăți și disciplinele de studiu, însă aș estima că, per ansamblu, mai puțini de 25%. Ceilalți se vor considera suficient de inteligenți ca să se ”descurce” și să-și realizeze proiectul (obținerea notei / diplomei dorite) cu mai puțin efort. Și vor reuși.
Primul pas pe care îl vor face va fi să folosească în favoarea proiectului lor clasica eroare fundamentală de atribuire: nu ei sunt ”de vină” pentru eșec, ci tu. E posibil să nu-ți conteste competențele profesionale, ba chiar să ți le recunoască deschis. Însă îți reproșează că ești ”exagerat de exigent”, ”neînțelegător” sau chiar ”rău”; că nu le-ai furnizat o bibliografie în care să poată găsi exact lucrurile de care au nevoie în lucrările lor (preluabile cu copy-paste sau variațiuni); că nu ai lucrat la cursuri / seminarii / lucrări practice exact problemele pe care le au ei de rezolvat la examen (reproductibile la modul copy-paste sau variațiuni); ori, la polul opus, că nu încurajezi acel gen de ”creativitate” care are ca unică sursă de inspirație stereotipul ”asta e părerea mea”. Îți reproșează că ”așa face toată lumea” și că ești ”singurul care…”.
Al doilea pas va fi să folosească mecanismele psihosociale de presiune. Trec peste apelul individual la ”relații”: colegi ai tăi de muncă, medicul de care ai nevoie, politicianul X și chiar membri ai familiei tale pot fi convinși ”să pună o vorbă bună”. Întrucât sunt suficient de mulți și suficient de experimentați în relații sociale, se pot constitui ușor într-un grup cu interese comune. Întrucât sunt suficient de ”vocali”, vor fi auziți ușor în instituție și în societate – pentru că ceilalți 25% sunt mai puțini și ”își văd de treabă”, adică tac. Vor crea grupuri reale și virtuale de discuții, în care vor povesti cât de ”exagerat” și ”neînțelegător” ești. Problema standardelor academice va fi transferată în registrul uman-moral, iar vocile lor vor trezi emoția, empatia, ”înțelegerea” – uneori chiar revolta – și solidaritatea multora: studenți din alți ani sau alte facultăți, aflați în situații similare; părinți; cunoștințe, unele ”bine situate” în poziții de putere; jurnaliști, unii aflați ei înșiși cândva în situații similare; chiar profesori. Iar tu ai nevoie de multă putere interioară ca să reziști sancțiunilor psihologice: ”ești rău” (la urma urmei, ce te costă, doar nu dai notele din buzunar, doar răutatea poate explica notele mici, nu?); ”ești egoist” (nu te gândești și la colegii care își pot vedea salariile diminuate, ori chiar pierde posturile, dacă se pierd studenți?); ”ești conflictual” (dacă nu cedezi, înseamnă că îți place conflictul, nu-i așa?); ”ești inflexibil” etc. etc.
Dacă nu ai cedat încă, există mijloace instituționale de presiune. Vor merge cu aceeași lucrare la un alt profesor, care va propune chiar o notă mare – acceptată de o comisie de examen; în anul următor, câți studenți credeți că te vor mai căuta să le coordonezi lucrările? La limită, vor scrie ”petiții” cu multe semnături, iar unii semnatari vor veni ulterior să te roage să-i ierți, pentru că au semnat în urma unui șantaj emoțional: ”dacă nu semnezi, ești trădător”. Petiția se poate încheia cu un surprizător ”vrem să facem în continuare cursurile cu doamna / domnul …, dar să dăm examenul cu altcineva”, însă cine stă să observe această recunoaștere implicită a calității muncii tale și a intereselor lor prioritare? După două-trei ”scandaluri” de acest fel, conducerea facultății, interesată de ”liniștea” interioară și imaginea publică înainte de performanță, va decide să transfere cursul tău din pachetul de discipline obligatorii în pachetul de ”opționale”. Câți studenți te poți aștepta să se înscrie la cursul tău opțional? Iar dacă vei avea studenți foarte puțini, cine te va mai credita – cu timpul – drept un ”profesor bun”, într-o lume în care se consideră că piața este aceea care decide valoarea absolută a oricărui produs și serviciu? Riști ca, din profesorul recunoscut pentru calitatea muncii sale, să te transformi în profesorul vulnerabil oricând la reproșul ”dacă ai fi așa de competent, s-ar vedea în numărul de studenți care aleg cursurile tale”; riști ca orice coleg despre care se știe că de multe ori nici măcar nu se deplasează până în sala de curs și nu se obosește să corecteze lucrările de la examen, însă are calitatea deosebită că ”e de treabă” la note (îmi pare rău să o spun, însă există și astfel de cadre didactice; nu multe, dar există) să fie mai ”iubit de studenți” și aparent mai apreciat decât tine.
A doua alternativă este să ridici problema în cadre instituționale. Poți avea satisfacția ca toată lumea, sau majoritatea, să-ți spună ”ai dreptate”, însă discuția eșuează întotdeauna în frica ”pierdem studenți” (deci pierdem bani și, posibil, posturi) și în clișeele care conjugă verbul ”a învăța” la diateza pasivă, pretinzând că, dacă studenții nu ajung la rezultatele dorite, vinovații sunt musai profesorii – incapabili, nu-i așa?, să-i învețe, să-i motiveze etc. Poți să cedezi și tu aceleiași frici și să accepți clișeele: dacă toată lumea ”bună” strigă că un profesor competent poate învăța orice pe oricine, cine îndrăznește să spună că regele e gol? Ori poți să alegi să-i lași pe ceilalți să procedeze așa cum cred ei de cuviință, în timp ce tu procedezi potrivit valorilor și standardelor în care crezi. Ceea ce echivalează cu a alege să rămâi, cu timpul, foarte singur. Și să trăiești în fiecare zi măcinat de presiunile psihologice neîncetate asupră-ți, pentru că tu îi lași să meargă pe drumul lor, dar ei nu te lasă să mergi pe al tău.
A treia alternativă: să părăsești scena, căutând un spațiu în care să poți trăi și munci potrivit valorilor cărora le ești atașat și în care să poți promova aceste valori cu mai mult randament.
Eu am încercat, pe rând, toate aceste alternative. Am ajuns la ultima și, pentru că nu mai aveam nici vârsta, nici starea de sănătate care îți dau curajul să pleci din țară, am ales o pierdere în termeni de statut social și, temporar, securitate financiară. Am câștigat imens la capitolele satisfacție a muncii și recunoaștere a calității ei, respect de sine, integritate, verticalitate, sănătate. O fostă studentă îmi scria la un moment dat: Paradoxal, acum faceți mai multă educație decât atunci când erați profesor. Și eu simt aceasta. Mărturisesc însă că, adânc undeva, rămâne, și va rămâne probabil toată viața, o suferință: mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o lume în care să pot face fără probleme ce fac acum și de la catedră.
Aștept cu interes răspunsurile la care veți ajunge dumneavoastră, ca jurnalist și cetățean, la întrebarea ”Ce fac eu cu lucrările astea?”.
Aștept cu interes și răspunsurile altora.
Propria experiență mă îndeamnă să vă sugerez să faceți lobby – jurnaliștii au o putere mai mare în acest sens decât profesorii – în trei direcții:
- Toleranță zero la lipsa de etică în sistemul educativ, și pentru elevi / studenți / părinți / ”stakeholders”, nu doar pentru profesori: reguli foarte ferme și sancțiuni foarte ferme împotriva acelora care le încalcă.
- Responsabilitatea pentru propriile performanțe a acelora care învață. Niciun profesor, chiar genial, nu poate suplini ce numai elevul / studentul poate face. ”Produsul” pe care îl oferă educația NU este rezultatul muncii profesorilor în același fel în care o pâine, de exemplu, este rezultatul muncii brutarilor. Calitatea acestui ”produs” este dependentă în egală măsură, sau chiar într-o măsură mai mare, de munca beneficiarului / ”cumpărătorului”, elev sau student și familia sa. Repet de multă vreme că verbul ”a învăța” folosit la diateza pasivă ne face mari deservicii; recent, am descoperit un articol în care un profesor american, cunoscut ca unul dintre cei mai influenți în introducerea noilor tehnologii în educație, observă și el – cu tonul Evrika! – nevoia de a înlocui pasivul ”Altcineva mă învață” cu activul și naturalul ”Eu învăț”.
- Protecția profesorilor care promovează standardele înalte de performanță și care aplică ferm regulile etice și sancțiunile aferente: o legislație adecvată în acest sens; asistență juridică pentru acești profesori, în cazurile de hărțuire, calomnie și denigrare; campanii de presă în acest sens etc.
Cu speranța că veți căuta timpul și răbdarea să citiți și să reflectați la acestea și cu respectul profund pe care îl am pentru orice ființă umană,
Elisabeta Stănciulescu
Citiți și:
Ma intereseaza opinia ta, scrie un comentariu
You must be logged in to post a comment.