Un sociolog despre o nouă formă de inteligenţă: inteligenţa caracterială

Publicat în revista Catchy.

Mă întreabă mulţi de ce, ca sociolog, nu scriu nimic despre protestele actuale.

Sunt un sociolog foarte atipic, mă interesează prea puţin mişcările de masă şi jocurile politice, şi foarte mult raporturile indivizilor cu grupurile, o « sociologie subiectivă » – ca să folosesc un concept lansat cu aproape un secol în urmă de un român, Dumitru Draghicescu, citat în cele mai prestigioase tratate de sociologie ale vremii –, cu multiple deschideri interdisciplinare către antropologie, psihologie, ştiinţele educaţiei, filosofie.

Am scris cu un an în urmă un articol care are relevanţă mare în contextul actual. Îl reiau parţial. În esenţă, eu susţin că nici inteligenţa cognitivă, nici cea emoţională, nici cea artistică, socială, practică etc. nu sunt suficiente pentru rezolvarea problemelor lumii contemporane ; dacă avem nevoie urgentă să investim într-un capital uman, într-o capacitate umană crucială, capacitatea aceea este inteligenţa caracterială !

Ca mulţi alţii, m-am entuziasmat şi eu când am citit despre inteligenţele multiple: simţeam de multă vreme că, dincolo de raţionamentul matematic şi abilităţile lingvistice, în fiecare fiinţă umană mai e ceva care merită preţuit şi dezvoltat.

Ca multe alte femei, m-am regăsit şi eu în inteligenţa emoţională : m-a ajutat imediat să nu mai interpretez ca jigniri atribute precum “sentimentală”, “hipersensibilă”, “visătoare”, pe care mi le repetau unii, şi să folosesc aceste caracteristici în beneficiul meu şi al oamenilor cu care lucrez, ori alături de care trăiesc. (Paradoxal, în timp ce pentru unii sunt “hipersensibilă” şi «visătoare », pentru alţii sunt « prea raţională », dar asta e altă poveste…)

Tot ce devine modă mă pune însă pe gânduri. Iar inteligenţa emoţională a devenit o modă. Mai în glumă, mai în serios, obişnuiesc să spun că în curând vom fi nevoiţi să înfiinţăm ONG-uri pentru apărarea drepturilor celor care utilizează stilul academic în comunicare, celor care cred în valorile ştiinţei fără a se declara în acelaşi timp şi « spirituali » sau mistici, ori celor cu inteligenţă cognitivă ridicată – pentru că stilul « relaxat », discursurile « spirituale » şi orice alt tip de inteligenţă (emoţională, socială, artistică, practică etc.) sunt astăzi mai apreciate şi promovate îngrijorător de agresiv în România.

De ceva vreme, am început să mă întreb dacă inteligenţa emoţională e neapărat un lucru bun. Că e reală şi utilă, că în anumite contexte ajută la creşterea calităţii relaţiilor şi a vieţii, nu contest. Nu cred însă că e bine ca dezvoltarea ei, sau a oricărei alte forme de inteligenţă cunoscute (cognitivă, socială, artistică, sportivă etc.), să devină un scop în sine.

Sunt cei care manipulează – în relaţii interindividuale, în vânzări şi negocieri economice, ori la nivel politic, sindical etc. – inteligenţi emoţional ? Categoric, da ! Inteligenţa emoţională este principalul instrument al manipulării. Ca să poţi determina un om sau un grup să facă lucruri pe care nu ar vrea să le facă fără intervenţia manipulatorie, iar uneori să acţioneze chiar împotriva intereselor proprii – să cumpere, de pildă,  mai mult decât are nevoie, să voteze într-un fel sau altul, să iasă în stradă, să comită acte agresive etc. –, ai nevoie să te adresezi nu raţiunii lor, ci emoţiilor şi sentimentelor lor. Ai nevoie să cunoşti ce îi emoţionează pozitiv şi ce îi emoţionează negativ, ce iubesc şi ce urăsc. Ai nevoie să ştii ce limbaj declanşează un tip de emoţie sau altul. Să anticipezi cum vor reacţiona la un stimul sau la altul. Etc. etc.

Iar o mare parte din aceste abilităţi sunt absolut obligatorii în traficul de influenţă şi corupţie.

Inteligenţa emoţională nu înseamnă, cum par unii să creadă, numai empatie, înţelegere, compasiune etc. E mult mai complexă decât se crede, iar utilizările ei în viaţa socială reală sunt extrem de variate, de la cele mai benefice pentru oamenii implicaţi la cele mai destructive. Ca orice alt tip cunoscut de inteligenţă, nu e autosuficientă şi e periculos să o dezvoltăm autonom, ca scop în sine.

Aşa am ajuns la un concept de care sunt convinsă că avem mare nevoie: inteligenţa de caracter – sau caracterială, ca să păstrăm formele adjectivale obişnuite.

Preţ de câteva ore, l-am crezut complet nou. Apoi am descoperit un site care utilizează o combinaţie lingvistică apropiată : http://characterintelligence.com . Însă acolo expresia pare a fi folosită mai curând ca un joc de cuvinte sau o metaforă (poate şi ca retorică de marketing), pentru că textele păstrează modul obişnuit de a înţelege caracterul, fără a-l situa cu adevărat în logica operaţională a celorlalte forme de inteligenţă.

Ideea că inteligenţa are valoare numai asociată cu dezvoltarea caracterului e foarte veche. Cu 2000 de ani în urmă, Cicero scria : Caracterul fără inteligenţă poate multe, însă inteligenţa fără caracter nu are nicio valoare. Iar după o etapă în care psihologii au tratat inteligenţa şi caracterul prin opoziţie (vezi, de exemplu, sinteza realizată de Guy G. Fernald : “Character vs. intelligence in personality studies”), experţii în educaţie au pledat insistent pentru asocierea lor, continuând însă să le considere două dimensiuni distincte ale personalităţii. O căutare simplă pe internet ne duce la sute de articole care vorbesc despre “caracter şi inteligenţă”,  “caracter plus inteligenţă”.

După cunoştinţele mele, nimeni nu a asociat până acum caracterului o formă specifică de inteligenţă, utilizând termenul “inteligenţă” în absolut acelaşi sens în care îl utilizăm în expresiile “inteligenţă cognitivă”,  “inteligenţă emoţională” etc. Să nu se înţeleagă de aici că aş reduce caracterul la dimensiunea lui “inteligentă” : când vorbim despre “inteligenţă emoţională”, nu înseamnă că reducem componenta afectivă a personalităţii la dimensiunea ei “inteligentă”.

Într-o primă încercare, aş defini inteligenţa caracterială ca pe o capacitate generală a individului de a rezolva problemele de viaţă acţionând conştient pe baza unor valori pe care le alege dintr-un evantai larg, cântărind informat şi raţional consecinţele fiecăreia pe termen scurt, mediu şi lung, asupra sa, asupra grupului său şi asupra celorlalţi, şi asumându-şi responsabilitatea evitării sau reparării daunelor care pot fi evitate sau reparate în contextul dat.

(Mai multe detalii cu privire la o primă operaţionalizare a acestei definiţii puteţi citi în prima formă a acestui articol: Inteligenţă emoţională şi inteligenţă caracterială )

Nu e vorba despre a face o ierarhie absolută a valorilor, deşi cred cu tărie că există câteva valori care ar trebui să fie universale : respectul pentru viaţă, pentru mediu etc. E vorba despre a aduce în plan conştient mecanismele prin care alegem să acţionăm atunci când urmăm o valoare sau alta. Nu poţi spune că ai caracter sau că acţionezi moral atunci când urmezi mecanic, prin imitaţie sau prin raţionalizări stereotip o linie de conduită. Caracterul presupune alegere informată, acţiune practică perseverentă, iar inteligenţa caracterială, aşa cum o înţeleg eu aici, presupune un ansamblu de instrumente şi operaţii cognitiv-lingvistice care te ajută să alegi în cunoştinţă de cauză, iar apoi să acţionezi practic şi consecvent potrivit respectivelor alegeri.

Este, deocamdată, doar o intuiţie şi nu îmi propun să aduc aici argumente ştiinţifice pentru a dovedi că şi caracterul conţine o formă specifică de inteligenţă, parţial determinată genetic, parţial dezvoltată prin educaţie şi relaţiile sociale. Bănuiesc că multe dintre argumentele cu care sunt susţinute celelalte forme de inteligenţă sunt aplicabile şi în acest caz.

Dar vin cu un argument de bun simţ : de ce nu ? Ce rău s-ar întâmpla dacă psihologii ar accepta pur şi simplu provocarea şi ar lucra la instrumente de evaluare – exclusiv formativă – şi de dezvoltare a caracterului ca formă de inteligenţă, cu tot atâta aplecare cum o fac pentru inteligenţa cognitivă sau emoţională ? Cine ce ar avea de pierdut? Şi cine ce ar avea de câştigat? Evident, nu îmi imaginez că în următorii 50 ani vor exista multe persoane dispuse să plătească pentru a afla unde mai au de lucrat la caracterul lor. Însă astfel de cercetări ar contribui, sunt convinsă, la un salt uriaş în educaţie şi în calitatea vieţii sociale, pentru că individualismul promovat de ideologiile actuale a atins deja stadiul unui egocentrism generalizat, iar deschiderea către celălalt şi către problemele globale devine – în pofida multelor discursuri demagogice – tot mai superficială şi neasumată pragmatic în viaţa cotidiană, ca modus vivendi.

Sunt 100% convinsă că fiecare individ în parte, fiecare familie, fiecare societate şi omenirea în ansamblu ar avea enorm de câştigat dacă ar investi în această capacitate crucială : inteligenţa caracterială.