Nichita Stănescu și dezvoltarea personală coaching-style

03.31.2013

Vă provoc să petreceți o oră, sau mai multe, cu Nichita Stănescu.

Nu doar ca întâlnire culturală, ci ca… sesiune de dezvoltare personală / coaching.

Începeți cu acest interviu, postat pe You Tube în patru părți.

”Eu nu prea cred că există poeți, cred că există poezie (…) poezia este un lucru care există în toți oamenii, mai puternic, mai slab. Poetul este un maieut, el ajută la nașterea poeziei din om (…) majoritatea se găsesc pe ei înșiși cu prilejul lecturii poeziei” ”. Tot pasajul acesta rămâne perfect valabil dacă înlocuim ”poeți” cu ”coachi” și ”poezie” cu ”dezvoltare personală / coaching”.

Calul troian este unul dintre instrumentele mele favorite de lucru, atunci când încerc să-i ajut pe oameni să înțeleagă complexitatea naturii umane și vreau să ies din limbajul de lemn cu ”Sabotori interiori”, ”hărți mentale” etc. :

Mie însumi îmi sunt un cal troian.
Propriul meu umăr îmi cucereşte propriul meu umăr,
propriul meu ochi se jefuieşte pe sine.
Bătăile inimii mele
nu se pot auzi
din pricina bătăilor inimii mele,
glasul meu care strigă la cer
sugrumat este
de glasul meu care strigă la cer.
Viaţa mea nu mai poate trăi
din pricina vieţii mele.
Dragostea mea târăşte dragostea mea
de calul dragostei mele
în jurul cetăţii.
Înfig lama cuţitului meu în lama cuţitului meu
în timp ce secunda care îmi sună naşterea
se asurzeşte din pricina secundei care îmi sună naşterea.
Sunt supărat pe propria mea supărare
sunt bucuros pe propria mea bucurie.
Îmi sper propria mea speranţă
îmi plâng propria mea lacrimă
şi sunt în timp ce sunt
şi nu mai sunt când nu mai sunt.

”Prefer să privesc înainte” – îi răspunde poetul reporterului care îl invită să vorbească despre fapte trecute.

Acum îmi dau seama de ce, în adolescență și tinerețe, fiecare cuvânt spus / scris de el trezea în mine ceva foarte adânc… privirea aceea înainte, focalizarea pe propriul drum în viață, ignorând competițiile, depășirea limitelor cuvintelor, gândirii și acțiunii ”formatate” prin cuvinte… !

Mă întreb din nou: oare de ce sunt unii atât de receptivi la înțelepciunea care vine – și e vândută – ca import, în vreme ce trec orbi și surzi pe lângă aceeași înțelepciune depozitată în cămara din casa lor?