Ce este și ce nu este un intelectual ?

01.26.2014

Cu ani în urmă, un coleg de la Sorbona mi-a spus: ”Nu ești ca ceilalți intelectuali români pe care i-am cunoscut”. Am răspuns: ”Eu nu sunt un intelectual român autentic”. Am repetat, ulterior, această propoziție de multe ori. Pur și simplu nu mă regăseam, sub multe aspecte, în modelul de intelectual de succes pe care îl promovau literatura, filosofia, cercetarea și învățământul socio-umane din România.

Mi-am amintit recent de această nevoie a mea de diferențiere (care a mers până la demisia din vârful ierarhiei universitare), citind câteva pasaje dintr-un roman, popularizate pe mai multe conturi Facebook – alternativa globalizată nu doar pentru ”poiana lui Iocan”, ci, adesea în România, și pentru ”cercurile”, ”seminariile”, ”ședințele” din mediile academice ale secolului trecut.

Iată pasajele, așa cum sunt preluate și popularizate de utilizatori Facebook, care sunt fie intelectuali consacrați, fie tineri cu aspirații intelectuale (și pe care – atenție! – nu-i judec și nu-i ”pun la zid”, cu atât mai mult cu cât de unii mă leagă un atașament vechi, durabil; nu persoanele fac obiectul acestui articol, ci un mod-de-a-te-manifesta-ca-intelectual foarte răspândit și apreciat, ilustrat în fragmentele care urmează așa cum numai un text literar o poate face):

(NB. Pentru cititorii care nu știu despre cine este vorba în aceste fragmente: Martin Heidegger este apreciat de foarte mulți ca unul dintre cei mai originali și importanți filosofi ai secolului XX, fiind totodată – așa cum se întâmplă de regulă cu personalitățile de notorietate – și unul dintre cei mai controversați.)

”Metoda lui Heidegger constă în a face din marile idei ale altora, cu cea mai mare lipsă de scrupule, idei mărunte proprii, asta e. Heidegger a micşorat într-atât tot ce era mare, încât a devenit posibil german, înţelegeţi, posibil german…”

”Stifter îmi aminteşte mereu de Heidegger, de acest ridicol filistin naţional-socialist, în pantaloni bufanţi. Dacă Stifter a degradat total literatura înaltă în kitsch, Heidegger, filosoful din Pădurea Neagră, a transformat filosofia în kitsch, Heidegger şi Stifter, fiecare la rândul său, în felul lui, au prefăcut filosofia şi literatura în kitsh. Pe Heidegger, după care s-au luat generaţiile din timpul războiului şi de după război şi pe care l-au copleşit încă din timpul vieţii cu lucrările lor de doctorat dezgustătoare şi stupide, îl văd mereu şezând pe banca lui de acasă, din Pădurea Neagră, lângă soţia lui, care, în entuziasmul ei pervers pentru tricotat, îi împleteşte întruna ciorapi de iarnă din lâna tunsă chiar de ea de pe oile deţinute de familia Heidegger. Pe Heidegger nu-l pot vedea altfel decât pe banca de acasă din Pădurea Neagră, alături de soţia lui, care l-a dominat complet toată viaţa şi care i-a împletit toţi ciorapii şi i-a croşetat toate scufiile şi i-a copt pâinea şi i-a ţesut aşternutul de pat şi i-a cârpit chiar şi sandalele. Heidegger era o minte kitsch … ca şi Stifter, care a fost într-adevăr o apariţie tragică, spre deosebire de Heidegger, care a fost mereu doar comic, tot aşa de mic-burghez ca Stifter, la fel de ucigător de megaloman, un gânditor slab din regiunea prealpină, cum cred eu, tocmai bun pentru ghiveciul filosofiei germane. Pe Heidegger l-au sorbit toţi cu lingura, cu o foame de lup, ca pe nimeni altul, decenii în şir, şi şi-au umplut astfel stomacurile de germanişti şi filosofi. Heidegger avea un chip obişnuit, nu unul spiritual, … era un om cu desăvârşire nespiritual, lipsit de orice fantezie, de orice sensibilitate, un rumegător de filosofie străgerman, o vacă filosofică gata să fete oricând, … care a păscut pe păşunea filosofiei germane şi şi-a lăsat decenii în şir să cadă baligile ei cochete în Pădurea Neagră. Heidegger era aşa-zicând un coţcar filosofic, … care a izbutit să întoarcă o întreagă generaţie de savanţi din domeniul ştiinţelor spiritului cu susul în jos. Heidegger este un episod respingător al istoriei filosofiei germane, … la care au fost părtaşi şi încă mai sunt toţi oamenii de ştiinţă germani. Astăzi, Heidegger nu este încă întru totul demascat, vaca Heidegger a mai slăbit, dar laptele Heidegger se mai mulge încă. […] Heidegger este un bun exemplu al felului cum dintr-o modă filosofică ce cuprinsese odinioară întreaga Germanie, n-a rămas nimic decât un număr de fotografii ridicole şi un număr de scrieri şi mai ridicole. Heidegger era un filosof care-şi striga marfa la piaţă, care a dus la târg numai lucruri furate, tot ce-i de Heidegger e de mâna a doua, el era şi este prototipul celui care gândeşte pe urmele altuia, căruia i-a lipsit totul, dar într-adevăr totul, ca să gândească de unul singur. Metoda lui Heidegger consta în a face din marile idei ale altora, cu cea mai mare lipsă de scrupule, idei mărunte proprii, asta e. Heidegger a micşorat într-atât tot ce era mare, încât a devenit posibil german, înţelegeţi, posibil german… Heidegger este mic-burghezul filosofiei germane, care şi-a aşezat scufia lui de noapte kitsch, pe care Heidegger a purtat-o întotdeauna, cu orice prilej. Heidegger este filosoful papucilor şi al scufiilor de noapte celebrat de nemţi, nimic altceva.”

(Fragmente din romanul lui Thomas Bernhard, Vechi maeştri, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2005, traducere de Gabriela Danţiş, p. 73-77)

Nu mi-am putut reprima un comentariu. Din perspectiva non-expertului în Heidegger: aceste fragmente mi-au generat spontan senzația organică de mocirlă, din care cineva ia cu mare sârg pumni de noroi spre a-i arunca în alții; apoi, imaginea unei cumetre care și-a pus mâinile în șolduri, își autoalimentează demonii interiori și înjură ca la ușa cortului. Atât și nimic mai mult. OK, Heidegger o fi fost dominat de soție, nu știu (ce știu e că majoritatea bărbaților care trezesc pasiuni negative sunt asociați cu o femeie pe seama căreia sunt puse, explicit sau implicit, toate relele pentru care sunt ei incriminați). OK, o fi purtat toată viața scufii și ciorapi tricotați, nici asta nu știu. Dar de ce m-ar interesa toate astea? Ce m-ar interesa cu adevărat ar fi probele, argumentele care să demonstreze convingător micimea, incapacitatea de a gândi de unul singur etc. Din care nu văd nici cea mai slabă umbră. Și cărora, admițând că există în carte, nu le-aș putea acorda credit, atâta vreme cât sunt produsul unei astfel de atitudini pline de patimă – distorsionantă și profund non-intelectuală, în opinia mea.

Îmi răspunde un alt comentator: ”Felicitari Elisabeta ! Nu mai este nimic de adaugat ! Oare Liiceanu l-o fi admirat degeaba ?!”

Apoi un altul : ”Admiratia lui Liiceanu este o foarte proasta carte de vizita, el avind o slabiciune pentru filosofii cu trecut fascist; este si motivul pentru care Thomas Bernhard il detesta pe Heidegger.”

Comentariul meu mergea nu în direcția recunoașterii sau negării sociale (orice autor cât de cât marcant are întotdeauna și admiratori și critici), ci în direcția atitudinii și metodei care stau la baza lecturii unui autor, iar apoi a criticii sau admirației. Una e să-i impuți lui Heidegger faptul de a fi susținut nazismul (nici eu nu-l apreciez pentru asta) și alta e să afirmi că ”a transformat filosofia în kitsch”, a făcut ”din marile idei ale altora, cu cea mai mare lipsă de scrupule, idei mărunte proprii”, ”a micşorat (…) tot ce era mare”, înlocuind argumentele cu detalii din viața lui privată. Despre Socrate citeam că a avut o nevastă cicălitoare, înseamnă că întreaga lui gândire a fost expresia frustrărilor pe care trebuie să le fi simțit și strategiilor defensive de care cu siguranță a avut nevoie ca să facă față acestei agresiuni conjugale (dacă a existat într-adevăr) ?

Atâta vreme cât te apleci asupra unui ”obiect” nu cu respect și curiozitate intelectuală, ci cu patimă (critică sau apologetică), nu-ți dai nicio șansă la judecată echilibrată. Studiile de psihologia cogniției atenționează că niciun argument, oricât de puternic, nu te-ar putea convinge, din cauză că atitudinea ta inițială scoate la bătaie o armată întreagă de distorsiuni cognitive. Iar în pasajele citate patima merge atât de departe încât înlocuiește orice argument intelectual cu cele mai triviale atacuri la persoană.

De câte ori citesc ceva similar, îmi amintesc versurile lui Eminescu:

”Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda (sau critica, n. ES) desigur  biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul.”

Aș vrea să fiu bine înțeleasă.

Nu persoanele, nu romanul și nici măcar extrasele din roman fac obiectul luării mele de poziție, ci o atitudine și o metodă de gândire, ghidate de partizanat și patimă, îmbrățișate cu voluptate și inevitabil agresive, pe care le vedem prea adesea în jurul nostru și pe care fragmentele citate le exprimă foarte ”curat” (pentru un autor de roman, acesta poate fi un compliment). Nu-i imput nimic autorului, nu le imput nimic celor care popularizează ceva (orice), pur și simplu vreau să spun că fragmentele respective – luate depersonalizat și decontextualizat, așa cum au fost popularizate – ilustrează foarte clar un mod de gândire pe care eu nu-l agreez : e prea mult partizanat și prea multă patimă în lumea intelectuală, în detrimentul gândirii echilibrate.

Nu pledez aici pentru valoarea lui Heidegger – a cărui operă, repet, nu a făcut vreodată pentru mine obiect al unui studiu atent. Pledez doar pentru o judecată echilibrată, care conștientizează posibile surse interioare de distorsiune și se străduiește să le țină în frâu, căutând cu egală osârdie și argumente și contraargumente, atât pentru convingerea proprie, cât și pentru opusul ei. Aceasta este, consider eu, atitudinea cu adevărat intelectuală în secolul XXI. Altfel, ”intelectualii” nu sunt altceva decât cumetre furioase sau îndrăgostite care au învățat să-și exprime emoțiile într-un limbaj ”elevat”, ”erudit”, ”savant”, diferit de limbajul cumetrelor de pe ulița satului sau scara blocului; simpli experți în ”cuvinte goale / Ce din coadă au să sune”…

Astăzi, nu mă mai interesează dacă sunt sau nu un intelectual. Pun explicit sub semnul întrebării noțiunea ”intelectual = cumătră școlită, erudită, savantă” pe care o cultivă societatea în care trăim, confundând gândirea critică cu critica pătimașă (conștientizez cacofonia) și spiritul cu agresivitatea exprimată într-un limbaj catchy, la modă, care îți aduce fani, notorietate și, în consecință, (te) vinde…

NB. Mă aștept ca admiratorii pătimași ai modelului pe care majoritatea (nu generalizez) intelectualilor-de-succes îl promovează să mă gratuleze cu ”Ai avut dreptate să pleci din universitate, nu ești un intelectual adevărat”. Le mulțumesc anticipat. Sunt foarte mândră de decizia mea: măcar eu îmi dau seama ce sunt și ce nu sunt; și îmi asum propria identitate, pun în armonie identitatea individuală profundă cu identitatea socială, cu toate consecințele acestei alegeri.