Experiență de călătorie: Africa de Sud cu Răzvan Pascu

Eu povestesc experiența mea, așa cum am trăit-o eu. Alții povestesc experiențele lor, așa cum le-au trăit ei. Orice experiență trece printr-un filtru subiectiv, de aceea o numim „experiență”. Faptele sunt adevărate sau false. Experiențele sunt autentice – așa vezi și simți tu lucrurile – și atât.

Povestesc nu de dragul povestitului, ci pentru a le oferi celor interesați de călătorii o perspectivă care nu are nimic judgemental: nu spun „așa e bine” și „așa nu e bine”, spun doar „asta e ce îmi doresc eu de la o călătorie” și „asta nu îmi doresc”. Fiecare cititor poate să spună „eu exact asta îmi doresc de la o călătorie” sau „eu îmi doresc altceva” și să aleagă în consecință.

Într-o singură privință spun foarte ferm „Așa NU!”.  Veți vedea către finalul articolului.

În mod obișnuit, îmi organizez singură călătoriile. Mi le-au organizat alții doar atunci când am fost invitată în grupuri profesionale care combinau munca cu turismul. La turismul de grup am mai apelat o singură dată, când am mers în Tibet. Întrucât Africa de Sud e una dintre cele mai nesigure țări din lume, am gândit că e mai înțelept să merg și acolo cu un grup organizat. Și, întrucât are o foarte bună reputație ca însoțitor, am ales să merg cu Răzvan Pascu.

După ce au cheltuit într-o călătorie o sumă care, pentru foarte mulți, înseamnă câștigurile nete pe două luni sau mai multe, oamenii sunt tentați să-și activeze „gândirea pozitivă”, să caute lucrurile bune și să vorbească despre ele cu entuziasm. Mai ales când le povestesc altora că au fost acolo unde nu foarte mulți ajung. Nevoile de imagine de sine și imagine publică pozitive șterg, sau ascund, dez-amăgirile.

Mă străduiesc să povestesc corect, echilibrat. Fără artificii „pozitive” și fără exagerări negative.

Au fost multe aspecte pozitive. Trebuie să fii total lipsit/ă de inteligență ca să nu apreciezi și să nu te bucuri de o călătorie la mii de kilometri de casă, într-un spațiu exotic. Și trebuie să fii de rea-credință ca să nu recunoști că Răzvan e un însoțitor foarte organizat și foarte eficace în relația cu lumea locală. Înainte de călătorie, colaborarea cu Liliana Nistor, consultantul Eturia, a fost foarte bună.

Însă au fost și dez-amăgiri. Cele mai multe și mai mari dez-amăgiri cu care m-am întors vreodată dintr-o călătorie externă. Și am fost în câteva zeci, pe continente diferite.

Cel mai bun aspect al călătoriei a fost, în opinia mea, grupul. Eterogen demografic. Oameni cu profesii și vârste diferite, care câștigă sau au adunat din munca lor suficienți bani ca să-și permită o astfel de călătorie. Eu i-am perceput ca deschiși, calzi, disciplinați, echilibrați, cooperanți. Mulți dintre ei gata să ofere sprijin la nevoie. Le mulțumesc și aici tuturor pentru fiecare privire bună, fiecare cuvânt cald, fiecare zâmbet deschis, fiecare gând împărtășit sau ascultat, fiecare poveste despre ei, fiecare întrebare despre mine, fiecare gest de suport.

Am dormit în hoteluri destul de bune (nu „luxoase”) și am mâncat suficient. Aceia cărora le place carnea au mâncat foarte bine. Pentru mine, condițiile bune de cazare și șansa de a găsi și mâncare sănătoasă (legume și fructe; mănânc foarte puțină carne) sunt importante, iar sub aceste aspecte călătoria a oferit ce aveam nevoie; poate și pentru că am ales cameră single, nu știu cum au fost camerele pentru două persoane.

„La cum ne aleargă Răzvan, nu avem timp”

În prima zi, am întrebat în grup dacă ar vrea cineva să meargă la un muzeu de artă – programul nu conținea nicio astfel de vizită. „La cum ne aleargă Răzvan, nu avem timp”, a răspuns cineva care participase la mai multe excursii organizate de el. Aveam să înțeleg pe parcurs ce voia să spună.

De la 9:00 (sau mai devreme) la 16/17:00 a fost literalmente o alergătură între obiectivele turistice. O călătorie de tipul „Ne oprim să facem fotografii și să cumpărăm suveniruri”. Atât ne-am oprit: cât să facem fotografii și mici filmări cu peisaje frumoase și animale exotice. Călătorie pe care eu o numesc de bifare: „Am bifat și asta, am fost și aici, am văzut și asta”. De multe ori, chiar și o nevoie naturală precum mersul la toaletă – cu statul inevitabil la coadă – a fost generatoare de stres: nu cumva să întârziem. Am asistat repetat la tensiuni vizibile în cupluri: „Hai mai repede”. Mi-am pierdut ochelarii într-o toaletă în graba de a le lăsa și altora loc și timp; îi țineam legați cu un șnur; am auzit zgomotul a ceva care a căzut pe ciment; m-am uitat rapid, n-am văzut nimic, m-am temut că abuzez de timpul celorlalte persoane dacă stau să cercetez mai mult și am plecat; am observat absența lor mai târziu. Nu aveam cu mine ochelari de rezervă: sunt o persoană foarte organizată și nu mi s-a mai întâmplat să pierd lucruri esențiale în călătorii. Ca să deosebesc untul de brânză la masă și să pot citi mesajele trimise către grup de Răzvan, m-a ajutat generozitatea a două persoane din grup – încă o dată, mii de mulțumiri -, care mi-au împrumutat ochelarii lor de rezervă; nu se potriveau perfect, dar vedeam ceva. Pentru distanță, aveam, din fericire, un binoclu cu mine.

Am văzut – și, da, am fotografiat sau filmat, așa cum au permis vremea și ochii fără ochelari – peisaje urbane și naturale frumoase. Ziduri de stâncă îngemănate cu apele oceanelor Atlantic și Pacific. Arbori, arbuști și flori caracteristice zonei. Capul Bunei Speranțe. Canionul râului Blyde. O cascadă: mică, dar frumoasă.

Îmi place să admir peisaje frumoase. Să le simt. Să le respir. Să le miros. Să ating iarba, florile, copacii, pietrele. Însă nu m-aș duce la mii de kilometri distanță ca să văd peisaje frumoase doar atât cât să fac fotografii. Peisaje frumoase găsești pretutindeni și nu le poți vedea pe toate într-o viață de om. I-am trimis fratelui meu câteva fotografii, iar el mi-a răspuns cu imagini spectaculoase de pe Valea Jiului 👍. Înțeleaptă abordare, am gândit! De multe ori, căutăm departe bucurii pasagere și nu prețuim suficient sursele de bucurie care ne sunt foarte la îndemână.

Turism din mersul mașinii

Am petrecut în mașină mai mult timp decât am petrecut în aer liber. Pentru un om cu rău rău de mișcare, ca mine, e chin curat. Pot gestiona foarte bine răul de mișcare – altfel, n-aș pleca de acasă -, cu medicamente și stând pe unul dintre locurile din față. Însă am nevoie ca raportul între timpul petrecut în mașină și timpul în aer liber să fie relativ echilibrat. Dacă aș fi calculat, pe baza programului și hărții, cât de mult urma să stăm în mașină și cât de puțin în afara ei, sigur aș fi ales altă variantă de călătorie. N-am calculat, iar asta e vina mea. Ar fi util ca agențiile să facă ele un calcul și să le ofere turiștilor informația înainte de contractare.

Am mers pe jos pe distanțe foarte scurte, câteva sute de metri. În orașele mari, din cauza insecurității. În rest… așa a fost „conceptul” – ca să folosesc o expresie uzuală în lumea artistică – excursiei.

În Cape Town, dimensiunile foarte mari ale taberei de imigranți veniți din celelalte țări africane sunt descurajante pentru mersul pe jos: milioane de oameni „fără căpătâi”, cum le-am spune noi, care circulă pe străzi.

Johannesburgul l-am „vizitat” prin geamul autocarului. Fostul centru e ocupat de oameni ai străzii, potențial periculoși.

Tot prin geamul mașinii am „vizitat” și Pretoria. Alt oraș problematic sub aspectul securității.

Problemele de securitate sunt reale, o arată toate statisticile pe care le găsim pe internet. Am văzut puțini oameni pe stradă. Garduri electrice peste tot. Însă nu aș călători în Africa de Sud „cu frica-n sân”. Aș călători normal. L-am întrebat pe ghidul din Johannesburg cum trăiesc, totuși, oamenii, dacă insecuritatea e atât de mare. A răspuns că grija lui cea mai mare când se trezește dimineața e traficul, nu insecuritatea. Asta spune mult. Mulți oameni cumsecade se deplasează sigur și pe jos, pentru că sigur sunt mai mulți aceia care nu au mașini decât aceia care au. Prin fereastra camerei de hotel din Cape Town am văzut zeci de oameni care „curgeau” mergând pe jos dimineața și seara, probabil către și de la serviciu.

Mărturisesc că, dacă aș fi călătorit pe cont propriu, m-aș fi încumetat să merg pe jos pe străzi mai mult. Eu sunt tipul de turist care cercetează locurile la pas, cu rucsacul în spate. Am interacționat, pe tot parcursul călătoriei, cu mai mulți oameni, și negri și albi, foarte deschiși, comunicativi, empatici și gata să ajute necondiționat: angajați ai hotelurilor, șoferi, ghizi locali, trecători pe stradă. Iată una dintre situații. Cape Town, Waterfront, ieșirea din mall. Flux continuu de mașini, taxiuri, Uber, „navete” ale hotelurilor mari, microbuze pentru transportul local. În mulțimea de stații, risipite pe o suprafață destul de mare, nu reușesc să o descopăr pe aceea unde vine „naveta” cu care sper să mă întorc la hotel. Frig. Ploaie. Noapte. Doi tineri, așezați pe scări, mănâncă ceva dintr-o cutie; îmi zâmbesc și își văd de mâncarea lor. Două tinere, albe, care așteaptă într-o stație de microbuze locale, mă întreabă ce caut. Le spun. Le pare rău, nu știu. Îl întreb pe șoferul „navetei” altui hotel, un tânăr negru, dacă nu merge din întâmplare aproape de hotelul nostru. Nu merge. Îmi spune că, parcă, a văzut „naveta” noastră la stația… (arată cu mâna, peste stradă). Plec către locul indicat. După câțiva pași, aud „Lady!”, mă întorc și îl văd mergând către mine: „Vă duc eu”. M-a dus până la hotel. Nu a vrut să primească bani.

Victimă a unor infractori poți fi oricând, oriunde. Și oriunde trebuie să îți iei măsuri de precauție, să nu provoci, să nu te expui ostentativ. Dacă ai ghinionul să devii victimă, deși ți-ai luat toate măsurile de prevedere, îl ai oriunde. Eu am primit un pumn în față de la o femeie necunoscută în plină zi, în centrul Clujului, în prezența a zeci de trecători (după aparență, avea ceea ce psihiatrii numesc „tulburare psihotică”). Tot în plină zi, în Iași, în tramvaiul cu care mergeam spre universitate, m-a înconjurat un grup de femei de etnie romă; când am coborât, un fermoar al rucsacului pe care îl țineam în brațe era deschis, dar eu nu simțisem nimic… Nici fostul meu soț nu a simțit nimic când, în același tramvai, a fost „ușurat” de salariile amândurora, pe care tocmai le ridicase de la casierie (primeam cash atunci).

Nu vreau să spun că Răzvan sau ghizii locali au exagerat cu grija pentru siguranța noastră. Am înțeles și am respectat prudența lor: e una să-ți asumi tu responsabilitatea pentru propria persoană și e cu totul altceva să și-o asume alții pentru tine.

Mall-urile și cumpărăturile ca obiectiv turistic. Muzeele de artă, ratate

„Aveți un mall” a fost una dintre primele  informații pe care Răzvan le-a furnizat imediat ce am ajuns în Cape Town și Johannesburg. După ora 16/17:00, mall-urile au fost singurele obiective recomandate. Pentru că sunt, după toate evidențele, spațiile cele mai sigure.

Dacă vă plac mall-urile, sigur v-ați fi simțit foarte bine: sunt enorme. Multe persoane din grup s-au bucurat de cumpărături, au testat preparate culinare locale, ori pur și simplu au „socializat” între ele mâncând produse ale bucătăriei locale.

Eu evit mall-urile și acasă, cu atât mai mult în călătorii. Mă copleșesc. Mă inhibă. Mă pierd pe mine însămi în ele.

Am observat un pic viața socială din jurul mall-urilor: atât cât mi-am putut da seama, spațiile acelea au funcțiile pe care le au ceea ce numim downtown, centru, în orașele europene și nord-americane. Spații pentru „ieșiri în oraș” și „socializare” pentru localnici. Spații care atrag interesul turiștilor. „Dotate” cu personal pentru asigurarea securității. Spectacole stradale diverse. În Cape Town, un ecran și un mic amfiteatru unde pot fi urmărite competiții sportive. Și în Cape Town, și în Johannesburg, multe sculpturi, foarte interesante, în aer liber. Arta stradală pare un „modus vivendi” în Africa de Sud.

Nu am avut șansa să strecor o vizită pe cont propriu la galeria națională, ori la alt muzeu de artă. Pentru mine, asta e o mare frustrare. Arta, dacă înveți să o privești, spune enorm despre locurile pe care le vizitezi, mai mult decât zile întregi de explicații istorice și sociologice. Iar producțiile artistice ORIGINALE le poți vedea DOAR acolo. Prin comparație, produsele comerciale ale locului le poți cumpăra și stând acasă. Comportamentele turistice ale oamenilor au rămas în urma lumii actuale, în care produsele comerciale de pretutindeni sunt „la un click distanță”.

Planificasem să renunț la vizita la „vinărie” pentru o zi pe cont propriu în galeria națională de artă și, dacă mai aveam timp, într-un alt muzeu. Nenorocul meu a fost că am pierdut ochelarii în ziua precedentă, iar fără ei nu văd decât vag la semi-distanță și de aproape. Așa că am făcut cel mai bun lucru pe care îl puteam face în condițiile date: câteva fotografii și câteva conversații cu localnici, în opriri „pe repede înainte”, în două localități care ar fi fost interesante DACĂ am fi avut timp să le cercetăm un pic. Am avut sentimentul că au fost introduse în program doar ca să nu mergem direct la „vinărie”, de la care, din câte știu despre cum funcționează turismul, ghidul local primește, probabil, un comision pentru produsele cumpărate de turiști – dar poate că mă înșel și „vinăria” chiar e un obiectiv turistic important. Acolo, am mâncat destul de bine și am degustat vinuri care nu m-au impresionat deloc. Să spunem că nu mă pricep eu la vinuri, chiar nu mă pricep, și că au fost atât de bune încât să fi meritat timpul și efortul celor care se pricep.

Animale sud-africane văzute în mediul lor natural

Întâlnirea cu animalele sud-africane în mediul lor natural a fost una dintre experiențele pe care le-am așteptat cel mai mult. Întâlnirea cu focile și pinguinii a fost „foarte tare”, cum spune un nepot, căruia i-am trimis o filmare. La foci, am avut și ochelari. Revin cu filmări pe pagina mea Facebook, aici pot încărca doar fotografii.

În Parcul Național Kruger, experiența cea mai pozitivă a fost hotelul. Condiții de cazare foarte bune. Romantic. Bine încadrat arhitectonic în spațiul natural. Seara, am auzit leii, iar doi tineri din grup i-au și văzut, nu departe, prin binoclu. Antilopele au venit la mai puțin de 10 metri. Maimuțele erau peste tot.

Safariul propriu-zis a fost, pentru mine, aproape o traumă. N-aș mai merge într-un safari similar.

Psihologic, l-am trăit ca și cum aș fi fost la o vânătoare (pe care o detest). Imaginați-vă că alergați în mare viteză, doar-doar „prindeți” un „trofeu” = animal care se lasă văzut mai greu; acesta este safariul comercial! Antilopele, îndeosebi impala, sunt peste tot. Am avut șansa unei familii de lei care se odihnea în iarbă, vizibilă pentru cei cu vedere foarte bună. Cu binoclul, i-am văzut și eu. Am avut șansa unei cheetah, cel mai rapid animal terestru din lume, care mergea precum un model pe catwalk, fără să-i pese de prezența noastră la 10-20 metri. Câțiva elefanți. Câteva zebre. Câteva girafe. Câțiva porci. Bivoli, la mare distanță. Cu excepția defilării leopardului, pe care am urmărit-o până s-a retras el, am avut timp de privit doar cât să facem fotografii: fie trebuie să cedezi locul altor mașini cu turiști, fie pleci în căutarea altui animal, ca să „bifezi” cât mai multe.

Revin cu filmări pe pagina mea Facebook.

Cea mai mare suferință a fost fizică. Am avut nenorocul să răcesc cu o zi înainte; am, între altele, o vulnerabilitate mare a căilor respiratorii și nu am anticipat că va fi atât de frig și vântul va fi atât de aspru – schimbările climatice ne iau tot mai des prin surprindere, probabil că peste câțiva ani vom pleca în orice călătorie cu haine care să acopere toate anotimpurile și temperaturi extreme. Ziua de safari a fost și ea foarte rece, iar viteza mare a mașinii deschise a făcut vântul și mai aspru. Căciula, plus gluga de la un hanorac de lână, plus gluga de la geaca de iarnă, plus fular la gură și nas nu au fost de ajuns. Uitându-mă la fotografie, observ că abia țineam ochii deschiși. Infecția respiratorie s-a agravat rău după aceea.

Dacă vreți safari, cel mai bine e să alocați o sumă ca să închiriați propria mașină cu un șofer care știe bine locurile; iar dacă programați mai multe zile e și mai bine. Raportul costuri-beneficii sigur merită. Vă puteți proteja mai bine sănătatea. Evitați sentimentul de vânătoare de trofee (dacă urâți, ca mine, vânătoarea). Puteți rămâne cu un animal sau altul atât cât simțiți voi nevoia și cât stă el cu voi. Altfel, mergeți în safari ca să bifați că ați făcut-o și pe asta.

Români care trăiesc și muncesc în Africa de Sud

În Pretoria, am mers la vot. Personal al ambasadei amabil. Fețe luminoase. Sau luminate de experiența neobișnuită: ne-au spus că e prima dată când au atât de mulți votanți. Eram 33, prima „coadă” la vot pe care o vedeau acolo.

Răzvan a dorit să o cunoască pe, și să se facă cunoscut de, doamna ambasador. Mai mulți din grup au primit cu mulțumiri ideea. În ce mă privește, am depășit de mult etapa în care simțeam interes pentru oficialități, persoane „cu sânge albastru”, ori „vedete”. Am lăsat lucrurile să curgă: nu-mi place să stric vreo bucurie a cuiva și, dacă pot, nu o stric. Doamna a excelat prin răspunsuri repetate „Nu știm”: nici câți români trăiesc în Africa de Sud, nici ce afaceri fac românii acolo, nici… După 10 minute, am ieșit să observ strada, sperând că întâlnirea se va încheia repede. N-a fost să fie. A fost lungă. Din politețe de ambele părți, cel mai probabil. Timp pierdut din vizita la Muzeul apartheidului, pentru care și așa era alocat foarte puțin.

Muzeul a fost copleșitor și hiper-frustrant: în fine, informație mai profundă despre Africa de Sud, de negăsit ca atare pe internet, dar nu ai răgaz să o citești/asculți și să o pui într-un puzzle coerent cu alte informații pe care le ai! Când mă gândesc că, înainte de plecarea de acasă, eram dispusă să renunț la acest muzeu în favoarea unui muzeu de artă situat nu foarte departe…

Turismul de grup a rămas în urma timpului prezent

Dacă nu plecați de acasă și cu scopul să pătrundeți în viața oamenilor locului mai profund decât o puteți face citind și urmărind filme din fotoliul vostru de acasă, sigur veți fi mulțumiți de tipul acesta de călătorie.

Pentru mine, acesta este primul scop: să înțeleg lumea aceea un pic mai profund. M-am întors cu foarte puțin în plus față de ce știam deja. Am auzit foarte puține informații care nu pot fi găsite într-o căutare simplă pe internet, la nivelul unei elev „mai răsărit” din ciclul gimnazial. Turismul de grup îmi pare a fi rămas mult în urma timpului pe care îl trăim: ghizii furnizează aceleași informații pe care le furnizau, probabil, înaintea dezvoltării internetului și creșterii accesului oamenilor la internet; sunt ca profesorii la explicațiile cărora elevii și studenții reacționează cu „Spuneți-mi ceva mai consistent, ceva ce nu găsesc rapid pe internet”.

Am avut prea puțin timp și prea puține ocazii să observ direct și să vorbesc cu oameni ai locului despre cum trăiesc ei și cum văd ei viața lor. Vă ofer câteva astfel de observații rapide.

Într-una din zile, la The Voortrekker Monument, ghidul alb ne-a spus o poveste despre „burii” (olandezii, germanii și hughenoții „naturalizați”) pe care invazia engleză i-a obligat să se retragă în interiorul țării; ilustra povestea cu imagini în care aceștia apar ca victime ale cruzimii triburilor locale cu care au luptat pentru teritorii și sugera că ei ar fi stăpânii legitimi ai actualelor teritorii pe baza unui contract semnat cu un șef local analfabet (care sigur știa ce semnează de vreme ce era analfabet), iar apoi nu a mai respectat contractul etc. etc.

În ziua următoare, în Satul Cultural Lesedi (un fel de mic Muzeu al Satului), un ghid negru spunea o cu totul altă poveste, despre culturile triburilor indigene, inteligența și vitejia unui lider al etniei zulu…

Mai mult decât ce povestesc ei despre trecut, faptul că fiecare spune propria poveste, diferită, e relevant pentru lumea sud-africană actuală.

Un alt fapt relevant: unul dintre șoferi mi-a corectat… „corectitudinea politică”. „De ce te ferești să-mi spui negru?”, m-a întrebat. „Dacă eu spun despre tine că ești albă, nu te superi, așa-i? Eu sunt negru, asta e culoarea mea, de ce m-aș supăra? Aici, noi le spunem <<de culoare>> celor care nu sunt nici albi, nici negri [indigeni]”. Mi-a spus că mulți negri sunt supărați pe guvern pentru condițiile lor de viață, dar ei nu fac nimic – și îmi arăta, ca exemplu, gunoaiele aruncate peste tot pe marginea drumului. Spune râzând și cu aerul „ar merita, dar aproape sigur nu voi face asta” că se gândește să deschidă o afacere cu reciclarea gunoaielor. Foarte interesat de Italia – părea că se gândește să emigreze, dar nu l-am întrebat.

Și un alt fapt relevant: un ghid alb ne-a spus că negrii sunt încurajați să învețe, dar cei mai mulți părinți își trimit copiii la școală doar în ciclul primar, pentru că primesc ajutoare de la stat; o studentă neagră mi-a spus că sunt încurajați să învețe, dar, dacă vor educație, negrii trebuie să învețe limba engleză. Limbile indigene, deși figurează ca limbi oficiale, nu sunt folosite în școli decât în pauze, între elevi/studenți. Am intrat câteva minute, pe fugă, în clădirea unei facultăți și am citit că se ofereau cursuri gratuite pentru învățarea limbii Africaans pentru a facilita relațiile mai autentice între studenți – e limba urmașilor colonialiștilor europeni, nu e limba vreunui grup de indigeni.

Apartheidul ca politică oficială de stat nu mai există – cel puțin nu la vedere. Clivajul între albi, în special nativii englezi, și diferitele grupuri etnice, e încă foarte puternic. I se adaugă o prăpastie între populația locală și milioanele de imigranți veniți din celelalte state africane. Ghidul din Cape Town punea creșterea insecurității pe seama lor – eu aș risca ipoteza că prezența lor catalizează potențialul local de conflict, foarte mare.

Putea fi o călătorie excepțională și a fost departe de excepțional

Africa de Sud e o lume de o complexitate rară, de aceea mi-am dorit să merg acolo. Însă o călătorie care promitea să fie excepțională a fost departe de excepțional. Iar cele mai mari dezamăgiri ale mele au venit de unde mă așteptam mai puțin.

Răzvan e un însoțitor charismatic. Organizat. Care cere punctualitate. Foarte eficace în relațiile cu partenerii locali. Prudent în relația cu spațiul vizitat. Cu excepționale abilități în marketing și vânzări (cu tot ce înseamnă ele, inclusiv o doză de manipulare, sesizabilă, probabil, doar de cine are un pic de antrenament). Sunt însușiri pentru care îl apreciez și îl admir sincer, pentru că și eu sunt foarte organizată și, de regulă, punctuală; și mi-aș dori să am abilități atât de bune de marketing și vânzări, e ce mi-a lipsit și îmi lipsește cel mai mult ca profesionist. Pentru dez-amăgirile mele descrise mai sus NU el e responsabil. Pentru altele, e.

Am explicat într-un alt articol, Amăgirea și dez-amăgirea ca resurse, că nu poți fi dezamăgit/ă decât dacă te amăgești sau te lași amăgit/ă. Pentru că m-am amăgit cu speranța unui conținut mai consistent, dincolo de „Ne oprim ca să facem fotografii și să cumpărăm suveniruri”, doar eu sunt responsabilă; „Așa e în toate grupurile”, mi-a spus cineva. Pentru că am eu mai multe vulnerabilități organice și pentru că a fost mai frig decât am putut estima, nu e nimeni responsabil. Însă pentru comportamentul uneori neprofesionist al însoțitorului de grup, e el responsabil.

Anunțasem la agenție, ÎNAINTE DE SEMNAREA CONTRACTULUI, că am rău de mișcare și că îl pot gestiona în anumite condiții; dacă am acele condiții, mă pot bucura de călătorie fără probleme. Altfel, n-aș pleca de acasă. Mi s-a spus că însoțitorul de grup va fi anunțat. A fost anunțat și mi-a permis să stau în față în autocar. După prima zi, pare că a hotărât că e „o fiță”. Iar atitudinea lui față de mine pe tot parcursul călătoriei a fost profund viciată de această prejudecată. Mi-a rămas înregistrată involuntar (filmam un struț care se afla în fața mașinii) primul derapaj de la ce înțeleg eu prin comportament profesionist al unui însoțitor de grup: „Îl pozează doamna cu rău de mișcare. Imediat îl puteți poza și voi, cei care nu aveți rău de mișcare”. Râsul spontan al câtorva persoane din grup (oamenii râd „pe pilot automat”, fără să gândească, la o glumă, mai ales când e făcută de liderul grupului) arată că nu doar eu am perceput ironia care sugera că, dacă făceam fotografii și mă bucuram de călătorie, răul de mișcare nu ar fi real. I-am spus, discret, între patru ochi, că nu am apreciat comentariul. Mi-a răspuns prin tăcere.

A respectat înțelegerea mea cu agenția, aceea de a călători pe scaunul din față în autocar. Însă, când l-am rugat să repete ceva ce spusese întors cu spatele la mine, mi-a răspuns tăios „Stați în spate, ca să auziți”. De data aceea, am tăcut eu, pentru că n-am vrut să alterez energia bună a grupului.

În dimineața safariului, am vrut să-i spun că am simptome de răceală (aveam dureri de cap, musculare și articulare și frisoane) și, dacă se poate, ar fi mai bine să stau în spațiul protejat din stânga șoferului. Nu a avut răbdare să asculte și m-a plasat în spațiul deschis din mașină, cu un, din nou tăios și tare, „Mai în față de atât nu se poate”. Nu era vorba despre „în față” atunci, era vorba despre un pic de protecție; iar dacă erau alții care aveau atunci mai multă nevoie decât mine de protecția aceea, aș fi înțeles și acceptat fără nicio problemă, era suficient să spună. Din nou am tăcut ca să nu alterez energia grupului. De atunci, toată călătoria mea a fost cu stare de rău, tuse, transpirații nocturne masive, nesomn, teraflu alternat cu nurofen, sirop de tuse, molekin imuno, vitamine, probiotic, eforturi de a-i proteja pe ceilalți și supărare pe mine că uneori uitam, sau nu aveam cum, și observam mișcările lor de distanțare… Când am ajuns acasă, medicul ORL mi-a spus „Până acum, a fost doar începutul, boala acum începe” și mi-a prescris alte 10 zile de tratament, cu antibiotic. Nu e decât o infecție respiratorie severă și, evident, solicitarea mea din dimineața safariului a fost „o fiță”, nu voiam decât să stau „în față”! Nu vreau să spun că m-am îmbolnăvit din cauza însoțitorului de grup. M-am îmbolnăvit din cauza vulnerabilităților organismului meu și a condițiilor meteo pe care nu le-am anticipat. Vreau doar să scot în evidență cât de incorecți putem fi uneori, când ne grăbim să-i judecăm pe oameni. Și câtă suferință am putea alina în absența acelei judecăți grăbite.

A ridicat din nou tonul în ziua următoare, când am repetat o întrebare: atunci, eram vinovată de faptul că nu aveam ochi și urechi la spate ca să văd și aud că ghidul local, aflat pe scaunul din spatele meu, vorbea la telefon și nu-mi putea răspunde. A trebuit să-l rog să-și controleze tonul. L-a ridicat și mai tare. După aceea, m-a evitat sistematic.

Nu-mi dau seama dacă tot lanțul acesta de comportamente a fost expresia unei defensive generate de un sentiment de vinovăție după ironia aceea nelalocul ei, ori a aroganței. Nu am auzit vreun „Te rog să mă scuzi”. Nu am simțit niciun dram de empatie. Nu m-a întrebat o dată cum mă simt și dacă mă poate ajuta în vreun fel – din fericire, au fost suficient de mulți aceia care m-au întrebat și mi-au oferit sprijin și le mulțumesc din nou.

Să spunem că există turiști ghinioniști și „dificili” și că eu aș fi unul dintre ei. Justifică aceasta ridicarea tonului și ignorarea nevoilor unui astfel de turist, oricine ar fi el/ea, din partea însoțitorului? Eu cred că nu. A greși e omenesc și toți greșim. Dar nu e în regulă să persiști într-o greșeală. Update: după publicarea acestui articol, m-a eliminat din grupul WhatsApp creat pentru participanții la această călătorie și a scris comentariul pe care îl vedeți mai jos; puteam să nu-l public, comentariile aici pot fi acceptate sau respinse; îl public pentru că așa îmi pare corect și pentru că vă permite să trageți propriile concluzii.

Răzvan, îmbrățișarea de la despărțire a fost, din partea mea, foarte sinceră. Și voi avea întotdeauna toată deschiderea să vorbim amical dacă drumurile ni se vor mai întâlni. Aceia care mă cunosc știu că nu păstrez resentimente, iert repede experiențele negative. Și, după cum am scris mai sus, te admir sincer pentru multe însușiri. Însă obișnuiesc să spun lucrurilor pe nume. Atitudinea ta față de mine pe parcursul acestei călătorii nu a fost una de profesionist. Poate că față de toți ceilalți a fost. Sau poate că nu am fost singura în relația cu care ai „derapat”. Eu nu voi mai merge altă dată cu tine. Tipul de turism pe care l-ai oferit în Africa de Sud nu e „genul meu”. Iar faptul că ai lăsat o judecată grăbită să-ți vicieze rolul de însoțitor de grup nici atât. Cu siguranță, au fost și oameni mulțumiți de serviciile tale, care vor continua să vină. Am spus de la început că experiențele sunt subiective și diferite.

Cele rele să se spele și cele bune să se-adune! Pentru fiecare dintre noi.

*****

„Nu v-a fost frică să publicați acest articol?”, mă întreabă o doamnă.

O întrebare atât de realistă! Iată, mai jos, de ce.

1. În România, foarte puțini oameni știu să identifice formele non-extreme de abuz și agresiune. Se consideră abuz/agresiune bătaia cruntă; și tentativa de omor. O palmă nu e considerată agresiune adevărată – e „doar” o palmă. O înjurătură nu e nici ea considerată agresiune adevărată – e, vezi Doamne, o descărcare, în limbajul recent „ventilare”, emoțională: agresorul „e și el om”; se subînțelege că persoana supusă agresiunii nu ar fi și ea om. Nici un diagnostic de tipul „proastă”, „mincinoasă”, „prefăcută” etc. nu e considerat o agresiune – „asta e părerea lui”. O ironie, indiferent care e obiectul ei, nu e o agresiune – e o dovadă de inteligență a celui care o lansează. Despre un ton ridicat nici nu mai vorbim. Iar despre comportamentul pasiv-agresiv poți vorbi doar cu psihologii, psihoterapeuții și, eventual, cu beneficiarii serviciilor lor. Suntem foarte toleranți cu formele non-extreme de agresiune și cu agresorii. Și judecăm aspru persoanele, mai ales femeile, care reacționează la aceste forme.

2. Când o femeie e supusă unei agresiuni, oamenii – femei și bărbați deopotrivă – se solidarizează spontan, non-rațional cu agresorul, iar apoi își justifică alegerea prin „A făcut ea ceva”. Dacă agresorul e tânăr, atrăgător fizic și are un comportament dominant sau/și manipulator, șansele femeii să aibă aliați sunt aproape nule: inclusiv apropiații îi pot spune că ea, sau și ea, a greșit. Iar dacă agresiunea nu e una extremă, atunci e (ea) „prea sensibilă”, „exagerează”.

3.  Am încorporat noi însene, ca femei, în experiențele sociale această prejudecată: „eu am greșit” sau „și eu am greșit”. Sigur că uneori și noi greșim sau noi greșim primele. Dar prejudecata încorporată nu conține „uneori”, e generalizatoare: întotdeauna (și) noi greșim. Oricâte fapte și argumente raționale care dovedesc că greșeala a fost a celuilalt am avea, ele sunt mai slabe decât prejudecata aceea încorporată. Iar teama că ceilalți se vor solidariza cu agresorul întărește forța prejudecății. Dacă mai și avem semnale că oamenii chiar se solidarizează cu el, frica ne paralizează acțiunile.

4.  Rușinea se adaugă fricii. E greu să vorbești public despre ceva pentru care presupui și se presupune că ești vinovat/ă. În plus, e greu să recunoști public că nu ai fost respectat/ă. Am încorporat, în România, și această idee greșită că, dacă nu ești respectat/ă, nu meriți respect, „respectul se câștigă”. Nu, respectul e o valoare universală și un drept universal necondiționat. Nu se câștigă. Îl ai, necondiționat, prin calitatea ta de ființă umană. Și un criminal are dreptul la respect; trebuie judecat și pedepsit dacă e găsit vinovat, dar trebuie judecat și pedepsit cu respect.

Dacă mie mi-a fost frică și rușine când am publicat acest articol? Da, am simțit ambele emoții; pe lângă foarte multă revoltă, iar uneori chiar furie. Am încorporat și eu, ca marea majoritate a femeilor românce prejudecățile despre care am vorbit mai sus. Ca psihosociolog, am fost și sunt foarte conștientă că inclusiv femeile care au trăit experiențe similare cu ale mele se vor simți spontan înclinate fie să tacă (din rușine și frică), fie să se solidarizeze cu agresorul.

Însă toată viața, de când mi-o amintesc, am ales să acționez în acord cu valorile mele, chiar și atunci când am simțit frică, rușine, ori alte emoții inhibante. Cred că alegerea aceasta e singura care te ajută să-ți păstrezi respectul de sine atunci când alții îți încalcă dreptul universal și necondiționat la respect. Și cred că alegerea aceasta m-a protejat împotriva agresiunilor: eu am fost de foarte puține uneori victimă a unei agresiuni în viața adultă; am pus distanță sau am rupt toate relațiile în care am simțit că dreptul universal și necondiționat la respect e încălcat și aș putea deveni victimă; am pierdut multe „oportunități” materiale din cauza aceasta, însă am câștigat accesul în lumi sociale care nu sunt perfecte, dar în care oamenii se respectă necondiționat mai mult; iar calitatea generală a vieții mele a fost mult mai bună.

De mai bine de 20 de ani, am ales să și promovez valorile în care cred. Și o fac perseverent, chiar și atunci când simt frică, rușine, ori alte emoții inhibante. Chiar și atunci când mă aștept să nu-mi fie nimeni alături în mod public (am scris cândva despre solidaritatea tăcută ca strategie de autoprotecție în comunism).

În situația descrisă în articol eu chiar nu am greșit cu nimic: am fost un turist care a plătit o călătorie cu însoțitor și a solicitat asistență în limitele rolului unui însoțitor și înțelegerii cu agenția. Chiar am rău de mișcare, de mai bine de 20 de ani, tot mai puternic, mai ales dacă simt și mirosuri de benzină, motorină etc., iar asta îmi limitează foarte mult deplasările, șansele de a mă întâlni cu oameni cu care aș vrea să mă întâlnesc și șansele de a merge în călătorii în care aș vrea să merg. Însă problema aici NU e dacă eu am sau nu am rău de mișcare, problema e comportamentul neprofesionist al unui însoțitor de grup.