Nu m-am iubit niciodată pe mine

07.21.2024

Nu m-am iubit niciodată pe mine la modul general, așa cum ne încurajează clișeul „Iubește-te pe tine”. Nu mi-a plăcut niciodată de mine „așa cum sunt”, la modul general. Însă asta nu m-a împiedicat să-i iubesc pe alții, cu variate feluri de iubire. Nu m-a împiedicat nici să primesc iubire, variate forme de iubire. Nu m-a împiedicat nici să trăiesc suficiente secvențe de fericire, bucurie, entuziasm, ori de satisfacție, mândrie și recunoaștere pentru ce am făcut și am produs. În cei 66 de ani de viață pe care i-am parcurs deja, am avut toate trăirile acelea „pozitive” după care, poate, tânjiți cel mai mult și pe care vi le promit cei/cele care vă spun că trebuie să vă iubiți pe voi înșivă/însevă. N-am avut nevoie să mă iubesc pe mine ca să ajung la ele.

Clișeul „Iubește-te pe tine” că, vezi Doamne, doar așa îi poți iubi pe alții, doar așa te pot iubi și alții, doar așa poți obține sănătate emoțională și relațională și doar așa poți avea viața pe care ți-o dorești e un produs de marketing care speculează vulnerabilitățile și dorințele umane, așa cum sunt multe dintre produsele care se vând cel mai bine. Nu are nicio legătură cu vreo știință serioasă. Dacă aș mai lucra în universitate și aș mai conduce lucrări de doctorat, aș deschide un program doctoral multidisciplinar care să cerceteze sistematic în ce măsură multele clișee care se vând pe piața psihologiei, psihoterapiei, coachingului și dezvoltării personale nesănătos de mult, și pentru indivizi, și pentru societate, pot sau nu pot fi documentate solid în literatura științifică. Ipoteza mea e că cele mai multe nu pot fi documentate decât, eventual, în „studii” cu mari probleme de metodologie a cercetării științifice – da, din păcate și unii cercetători cad în capcana goanei după succes și nu mai sunt suficient de atenți la metodele de producere a cunoașterii, ori chiar sacrifică intenționat etica profesională.

Iubirea și neiubirea de sine sunt contextuale, iar dinamica lor definește normalitatea psihosocială

Uneori, mi s-a spus „Ești frumoasă”. Poate că atunci, în contextul acela, după criteriile din contextul acela ale acelui om, chiar eram. În același context, pentru un alt om, după alte criterii, poate nu eram. Iar în alt context poate nu mai eram nici pentru acela care mă văzuse așa. Ce știu sigur e că de foarte multe ori eu nu suport să-mi privesc propria imagine în oglindă, fotografii și filmări – tu nu ai avut în ultimele trei zile niciun astfel de moment?

Da, am avut / Nu, chiar n-am avut

Alteori, mi s-a spus ”Ești inteligentă” sau chiar „Ești genială”. Poate că atunci, în contextul acela, după criteriile din contextul acela ale acelui om, chiar eram. În același context, pentru un alt om, după alte criterii, poate nu eram. Iar în alt context poate nu mai eram nici pentru acela care mă văzuse așa. Ce știu sigur e că de foarte multe ori eu îmi spun, cu supărare, uneori cu furie, „Ești idioată” – tu nu ai avut în ultimele șapte zile niciun astfel de moment?

Da, am avut / Nu, chiar n-am avut

Alteori, mi s-a spus „Ești un om foarte bun / Ești foarte generoasă”. Poate că atunci, în contextul acela, după criteriile din contextul acela ale acelui om, chiar eram. În același context, pentru un alt om, după alte criterii, poate nu eram. Iar în alt context poate nu mai eram nici pentru acela care mă văzuse așa. Ce știu sigur e că de foarte multe ori eu îl rog pe Dumnezeu să mă ierte dacă, fără să vreau, sunt, în acel context și după criteriile Lui, rea sau lipsită de generozitate. Chiar dacă îl scoți pe Dumnezeu din ecuație – avem dreptul să fim credincioși, agnostici sau atei -, tu nu ai avut în ultimele șapte zile niciun astfel de moment?

Da, am avut / Nu, chiar n-am avut

Nu-mi amintesc să fi auzit vreodată „Ești urâtă”. Poate pentru că oamenii se feresc să spună direct asta. „Ești proastă” am auzit.  Și „Ești rea” am auzit. Și multe alte etichete considerate negative. Poate că atunci, în contextul acela, după criteriile din contextul acela ale acelui om, chiar eram. În același context, pentru un alt om, după alte criterii, poate nu eram. Iar în alt context poate nu mai eram nici pentru acela care mă văzuse așa.

Faptul că nu mi-a plăcut niciodată de mine și nu m-am iubit niciodată „așa cum sunt”, la modul general, nu are nicio legătură cu vreo greșeală pe care au comis-o părinții sau alte persoane semnificative în copilărie, adolescență sau la vârstele adulte. Are legătură cu normalitatea socioumană.

Fiecare ființă umană are, în sine, toate însușirile recunoscute* drept calități incontestabile în grupurile de apartenență în care a trăit în primii ani de viață sau a petrecut mult timp (lumi sociale în care s-a născut, a crescut, a mers la școală, s-a jucat, s-a distrat, a muncit, a locuit etc.) și în grupurile sale de referință (lumi sociale cunoscute din cărți, media, rețele sociale, filme, ori create prin imaginație chiar de cel/cea în cauză, în care nu a trăit deloc sau nu a trăit mult timp, dar în care și-ar fi dorit sau și-ar dori să trăiască). Și fiecare ființă umană are în sine toate însușirile criticate* drept defecte / păcate în grupurile de apartenență în care a trăit în primii ani de viață sau a petrecut mult timp.

* O însușire apreciată drept „calitate” într-un grup sau într-un context poate fi criticată drept „defect” într-un alt grup sau alt context, așa cum un „defect” dintr-un grup / context poate fi „calitate” în alt grup / context. Atenție când schimbați grupurile și contextele: cercetați atent ce consideră oamenii „calitate” și „defect” acolo și atunci!

Le încorporăm pe toate, fie ele calități recunoscute sau defecte criticate, în procesele de socializare, spontană sau/și cu metodă (educație). Nu le activăm pe toate la fel în contexte diferite: în unele contexte activăm unele, în alte contexte activăm altele.

Cuvântul „socializare” nu definește orice întâlnire cu alți oameni, cum impropriu și neproductiv îl utilizați când spuneți „Mă duc la… / Am venit aici ca să socializez”. În acele situații, termenii corecți și care vă aduc beneficii, pentru că sunt mai specifici, sunt „conectare”, „interacțiune”, „comunicare”, „creare de legături”, „întărire a legăturilor”: „Mă duc la… / Am venit aici ca să mă conectez / să interacționez / să comunic cu alți oameni / să crez legături cu alți oameni / să întăresc legăturile cu X, Y, Z”.

Socializarea este un proces de durată, care implică interacțiuni și comunicare repetate, în contexte și situații variate, cu membri ai aceluiași grup. E un proces prin care, pe de o parte, încorporăm – în cea mai mare măsură nonconștient – valorile, normele, regulile, codurile de comunicare, ritualurile, modurile colective de a gândi, a simți și a face (pe scurt, cultura grupului respectiv) și, pe de altă parte, participăm – în cea mai mare măsură nonconștient – la reproducerea sau la schimbarea culturii grupului. În procesele de socializare încorporăm toate „calitățile” și toate „defectele” pentru care grupurile în care petrecem mai mult timp au creat contexte de manifestare și cuvinte pentru numire. Procesul se petrece în cea mai mare măsură nonconștient, ca atunci când respirăm aerul care conține și oxigen, dar și substanțe toxice.

Și comportamentul uman, și modul în care e el perceput de alții sunt întotdeauna contextuale. De aceea, e foarte important să observăm foarte atent ce anume activează spontan în noi un context sau altul, inclusiv oamenii pe care îi vedem și auzim în acel context. Iar apoi să alegem conștient părțile din noi pe care vrem să le activăm acolo și atunci, să evităm contextele și oamenii care activează spontan în noi un Eu pe care nu ni-l dorim și să frecventăm mai des contextele și oamenii care activează în noi un Eu pe care ni-l dorim.

Pe cine iubești în tine?

Orice etichetă ți-ar pune un membru al unui grup în care ai trăit în primii ani de viață sau mult timp e adevărată: ești și așa. Calitatea aceea sau defectul acela se află în tine, indiferent dacă ești sau nu conștient/ă de ea/el și indiferent dacă îți place sau nu. În contexte variate, activezi – de cele mai multe ori spontan, „pe pilot automat” – o calitate sau un defect pe care ai încorporat-o / l-ai încorporat în procesele de socializare. Întreabă-te: „În acest context, am activat eu, oare, acea însușire care, îmi place sau nu-mi place, se află (și) în mine de vreme ce am observat-o la alți oameni din grupurile mele de apartenență sau de referință?”.

Orice etichetă ți-ar pune cineva dintr-un grup în care nu ai trăit poate fi adevărată sau greșită: întreabă ce anume înțelege el/ea prin cuvintele acelea și cum le operaționalizează (ce comportamente, acțiuni concrete pune sub „umbrela” acelui cuvânt); iar apoi cântărește atent în ce măsură îți lași emoțiile și acțiunile influențate de eticheta aceea, care poate avea un sâmbure de adevăr sau poate fi complet falsă.

Nimeni nu e total imun la influențele sociale, chiar dacă tot auzi „Care e Eul tău autentic?”, „Cine ești tu de fapt?”, „Fii tu însuți/însăți, nu lăsa pe nimeni să te influențeze”. Acestea sunt alte clișee periculoase. Psihologia populară, uneori chiar și cea academică, e plină de clișee, „cuvinte goale / Ce din coadă au să sune”, cum scria Eminescu, sau cai troieni, cum le-am numit eu într-un alt articol.

…

Niciun om situat psihosocial în limitele non-patologicului nu se poate iubi pe sine la modul general, „așa cum e”. Dacă ai toate „calitățile” și toate „defectele” din grupurile tale de apartenență din primii ani de viață sau în care ai petrecut mult timp pe parcursul vieții, cum te-ai putea iubi pe tine „așa cum ești”, la modul general, fără să elimini din viața ta orice morală sau etică, orice noțiune de bine/rău, corect/incorect etc.?

Dacă te situezi în limitele non-patologicului sociouman, poți pretinde că te iubești, pentru că așa ți-a sugerat psihologul, psihoterapeutul, coachul sau furnizorul „de succes” al unui program de dezvoltare personală: dacă nu te iubești, înseamnă că nu ești „în regulă”, trebuie să te iubești pentru că, altfel, nu scapi de relele care te fac să suferi și nu reușești să-ți realizezi visurile. „Iubește-te pe tine” conține un „trebuie” implicit, chiar dacă nu e pronunțat explicit. Iar aceiași gurus „de succes” recită, fără să vadă contradicția, „Creierul reacționează rău la orice trebuie, așa arată cercetările din neuroștiințe” — acesta este un alt clișeu care, bag mâna în foc, va fi revizuit atunci când neuropsihologia va depăși stadiul actual în care imaginile și măsurătorile sunt de multe ori interpretate „după ureche”: imaginea și măsurătorile pot fi exacte, în vreme ce interpretările pot fi foarte departe de adevăr.

Întoarce-te la paragrafele în care te-am întrebat: „tu nu ai avut în ultimele șapte zile niciun astfel de moment?”.

Chiar nu ai avut?

Dacă ai avut, chiar te-ai iubit pe tine așa cum erai în acele momente?

Dacă nu te-ai iubit așa cum erai atunci, ai trăit, oare, un sentiment de „nu sunt în regulă, eu ar trebui să mă iubesc așa cum sunt”? Poate de eșec: „nu reușesc să mă iubesc”? Poate chiar de micire de sine și vinovăție: „nu sunt în stare nici să mă iubesc pe mine”? Poate te-ai supărat pe oamenii care, în contexte specifice, ți-au spus „Ești… (negativ)”?

Eu am văzut mulți oameni care trăiau toate acestea. Un clișeu care le fusese furnizat ca soluție pentru dezechilibrele lor emoționale și relaționale le alimenta dezechilibre și mai mari, pe care fie nu le conștientizau, fie le era teamă să le confrunte (să le recunoască).

Iubirea de sine „așa cum ești”, la modul general, e la fel de periculoasă pentru echilibrul intrapsihic, pentru relații, pentru șansele tale în viață și pentru societatea în ansamblul ei ca și ura de sine la modul general.

Nu iubirea de sine „așa cum ești”, la modul general, e drumul către ce vă doriți cel mai mult în viață

A avea momente (contexte) în care te iubești pe tine și momente (contexte) în care nu te iubești, până la furie ori ură împotriva ta, este, din punct de vedere psihosocial, cel mai normal și mai sănătos lucru, și pentru tine, ca individ, și pentru relațiile tale, și pentru societate în ansamblul ei.

Dinamica contextuală iubire – neiubire de sine e aceea care, pe de o parte, ne împinge, ne alimentează nevoia și dorința să devenim mai buni, să învățăm, să ne dezvoltăm și, pe de altă parte, ne oferă încredere că putem deveni mai buni și energie să acționăm ca să devenim mai buni. E sănătoasă, productivă, constructivă, sustenabilă.

Cândva sigur veți înțelege aceasta. Căutați să fie cât mai devreme.

Dictonul „Niciodată nu e prea târziu” e adevărat pentru unele lucruri. Însă pentru multe lucruri există un „prea târziu”. Iar a învăța să discerneți între ce e sustenabil sănătos, productiv și constructiv și ce e doar clișeu atrăgător, „cal troian” care pare un dar al zeilor când, de fapt, ascunde dușmanii care vă vor ucide dureros visurile, e unul dintre acele lucruri pe care e în beneficiul vostru să le învățați cât mai devreme.