Care e locul coachingului în întregul vieții societale și în întregul vieții individului uman din secolul XXI?

11.30.2021

Coachingul e un domeniu de activitate foarte controversat, deși într-o dinamică impresionantă: prezentat de unii ca un panaceu, o soluție la toate, e privit de alții ca simplă modă, ori chiar ca o șarlatanie, un mod de a câștiga ușor și repede bani mulți și notorietate.

Haideți să-l punem acolo unde îi e locul: în întregul vieții societale și în întregul vieții individului uman din secolul XXI.

Și în ansamblul vieții societale, și în ansamblul vieții individului, coachingul poate fi așezat fără dificultăți sub aceeași umbrelă cu educația sau învățarea pe întregul parcurs al vieții (lifelong learning), activități fundamentale pentru funcționarea și evoluțiile societale, precum și pentru șansele în viață ale oricărui individ: e, practic, o compensare a ce nu a reușit educația obișnuită să facă și o continuare a educației pe întregul parcurs al vieții, într-o formă care li se potrivește unor – tot mai multor – categorii de persoane mai bine decât formele obișnuite, „comune” ale educației. Sunt conștientă că această afirmație poate fi criticată și respinsă de mulți și voi explica în continuare de ce o fac fără vreo teamă că aș putea greși.

Termenul însuși a apărut în lumea educației: în anii 1830, la Universitatea Oxford a fost inițiată o activitate de sprijin pentru studenți în vederea susținerii examenelor, care a fost numită metaforic „coaching”, prin analogie cu sistemul de transport al vremii, când, ca să parcurgă mai ușor și mai repede distanțe mari, oamenii foloseau trăsura (coach, în limba engleză). Zeci de ani, termenul a rămas o metaforă educațională. Ulterior, el a fost preluat în lumea sportului de performanță, apoi în lumea afacerilor „de performanță”, pentru ca treptat să pătrundă aproape în toate sectoarele vieții sociale – întorcându-se și în educație, de data aceasta pe scară largă și ca termen „cu drepturi depline”, nu doar ca o metaforă.  

Avem, așadar, în sensul originar al termenului (coach = trăsură, coaching = drum parcurs cu trăsura, în loc de drum parcurs pe jos):

• un beneficiar direct (la origini, un student care urmează să susțină examene și vrea să le promoveze);
• un scop sau o destinație (la origini, rezultate bune la examene cu standarde de performanță ridicate), aflat(ă) la distanță mare de situația de plecare și la care beneficiarul vrea să ajungă ; (1) distanța semnificativă față de situația de plecare și (2) voința, decizia beneficiarului de a ajunge acolo sunt componente cruciale ale procesului;
• un coach, care, după modelul trăsurii, e nici mai mult, nici mai puțin decât un mijloc, un instrument pe care beneficiarul îl folosește ca să parcurgă mai sigur, mai ușor și mai repede distanța până la destinație; siguranța, viteza și ușurința comparative (avansezi mai sigur, mai repede și mai ușor decât dacă nu ai folosi „trăsura”) sunt, de asemenea, componente cruciale ale coachingului;
• destinația e cunoscută și suficient de clară atât pentru beneficiar, cât și pentru coach;
• beneficiarul are încredere că poate ajunge la destinație mai sigur, mai ușor și mai repede cu acea „trăsură” (coach) decât dacă ar merge așa cum făcea până atunci („pe jos” sau cu altă „trăsură”);
• drumul nu e cunoscut în toate detaliile nici de beneficiar, nici de coach, situații neprevăzute pot apărea oricând și amândoi își asumă riscurile neprevăzutului, însă, în varianta originară, coachul știe câteva repere esențiale, știe să citească indicii pe traseu („semne de circulație”, „indicatoare”, semne de pericol) și are suficientă experiență în parcurgerea respectivului traseu;
• drumul până la destinație e abordat etapă cu etapă; „trăsura” și „călătorul” se opresc din când în când ca să verifice dacă se află pe drumul bun și să-și refacă forțele.

Modelele de coaching au devenit cu timpul atât de variate și atât de dinamice încât cu greu le-ar putea cineva inventaria pe toate; ar implica ani de cercetare „de teren” foarte minuțioasă, iar când ai crede că ai încheiat ar trebui să o iei de la capăt, pentru că, între timp, alte modele se vor fi dezvoltat. Însă componentele enumerate mai sus rămân definitorii pentru abordările cele mai cunoscute și mai populare (goal-oriented coaching, solution-oriented coaching sau brief coaching, systemic coaching, executive coaching, business coaching, life coaching*) și se regăsesc mai mult sau mai puțin în toate celelalte. Ceea ce face diferența e nu prezența sau absența uneia dintre componentele originare, ci precizia contururilor ei; practic, fiecare abordare poate fi situată pe o axă de la 1 la un M (maxim), mai aproape de unu, mai aproape de maxim sau mai aproape de un centru al echilibrului.

*Sunt conștientă că denumirile acestea se referă unele la paradigma teoretică, iar altele la categoria de beneficiari sau/și la aspectele vieții pe care le abordează; le pun împreună pentru că sunt denumirile cele mai populare printre coachi și (potențialii) beneficiari, iar în acest context diferențirile fine nu sunt necesare, nu aduc un plus de valoare și ar încărca inutil textul.

Destinația, de pildă, e definită foarte precis și e precis măsurabilă, după criterii și cu unități de măsură obiective, în abordările numite coaching pentru performanță, preferată în sport, coaching pentru învățarea unor abilități (skills coaching), preferată în organizațiile interesate de creșterea productivității, dar utilizată și de mulți artiști de top, coaching orientat către scop/soluții sau coaching rapid (goal/solution-oriented coaching, brief coaching), preferată în coachingul executiv (pentru manageri și echipe) și de business (pentru oameni de afaceri); în toate aceste abordări, flexibilitatea scopului și criteriile și unitățile de măsură subiective sunt luate în calcul ca „a doua opțiune”, „planul B”. Destinația are însă contururi mult mai pale și e adesea măsurabilă doar după criterii și cu unități de măsură subiective în coachingul pentru viață (life coaching, relational coaching), coachingul emoțiilor întemeiat pe psihologia pozitivă (positive psychology coaching), mindfulness coaching, ori coachingul pentru dezvoltare (personal development coaching, integrated development coaching). Un element e însă decisiv prezent în toate abordările: destinația e aleasă, decisă de beneficiar și, cu ajutorul coachului, e cercetată, cântărită, clarificată, redefinită mai precis și mai în acord cu resursele intrapersonale, interpersonale și societale ale beneficiarului; acesta este unul dintre aspectele care fac, încă, o diferență clară între coaching și alte activități sociale precum educație școlară (teaching), training, mentorat, consiliere privite în sensul lor „tradițional” (deja de zeci de ani există în aceste domenii deschideri clare către o abordare pe care eu o numesc coaching-style, în care profesionistul îl ajută pe beneficiar să aleagă el însuși destinația la care vrea să ajungă în timpul alocat procesului și să preia ownership-ul procesului).

Gradul de directivitate („trăsura” alege drumul? „călătorul” alege drumul?) și nivelul de cunoaștere și de experiență pe care coachul le are cu privire la destinație și la drumul de parcurs sunt și ele mai mari în unele abordări (coachingul sportiv și skills coaching, de exemplu) și mai mici în altele (executive coaching și business coaching, de exemplu). Pentru unii coachi, idealul înseamnă directivitate cât mai aproape de zero, iar modelul coach = trăsură dispare practic în acest caz: premisa de plecare este că beneficiarul are în sine propria „trăsură”, iar coachul este doar însoțitorul acela foarte discret, necesar ca să nu fii singur pe traseu, a cărui simplă prezență discretă, total neintruzivă, îți oferă un plus de siguranță și încredere, care îți ascultă atent și empatic și cuvintele, dar și tăcerile, fără să simtă nevoia să-ți întrerupă vorbirea sau tăcerea, și care, la nevoie, îți spune un cuvânt de încurajare, îți pune o întrebare prin care „te luminează”, ori îți arată un indiciu pe care nu l-ai văzut.

În practică, ceea ce face diferența e cel mai adesea nu atât „școala” din care coachul face parte, modelul de coaching pe care l-a învățat, cât (1) propriile sale cunoștințe, competențe, experiențe, preferințe, alegeri, tip de personalitate și (2) particularitățile beneficiarului, cunoștințele sale, competențele sale, experiențele sale, nivelul său de maturizare și autonomie, dinamica nevoilor sale de securitate și libertate, preferințele sale, alegerile sale. Un stil de coaching non-directiv e singurul pe care îl poate practica un coach care nu e un expert foarte competent și experimentat în niciun domeniu și singurul pe care l-ar accepta un beneficiar care are (sau crede că are) suficiente cunoștințe, competențe, experiență în domeniul în care își propune un scop, ori are o nevoie foarte mare de libertate și autonomie, deci singurul care poate da rezultate în aceste cazuri. Același stil se dovedește însă mai puțin sau deloc productiv atunci când beneficiarul nu are cunoștințele, competențele și experiența necesare, are un nivel de maturizare-autonomie scăzut, ori o foarte mare nevoie de a se simți în siguranță. Primul răspuns pe care îl dau unii coachi pentru dilema directiv-nondirectiv în cazul acestei a doua categorii de beneficiari este „atunci au nevoie de training, mentorat, consiliere, școală, nu de coaching”: în opinia lor, coachingul trebuie să fie neapărat nondirectiv, altfel nu mai e coaching; iar activitățile precum trainigul, mentoratul, consilierea, consultanța, școala sunt neapărat directive (am spus deja mai sus că lucrurile nu mai stau demult chiar așa în respectivele domenii, iar în următoarele decenii ne putem aștepta la schimbări semnificative).

Privind lucrurile în ansamblul vieții societale și în ansamblul vieții individului din secolul XXI, ceea ce încerc să fac aici, ele se dovedesc mult mai complexe. Pe de o parte, nevoia de coaching trece dincolo de categoria „oameni foarte bine informați, competenți, cu experiență, maturi, autonomi, liberi”, așa cum trece dincolo de scopuri precise, precis și obiectiv măsurabile. Exact această nevoie explică „explozia” modelelor de coaching și numărul crescând al oamenilor care apelează la aceste servicii: în practică, mulți coachi și mulți beneficiari au observat că nevoile umane profunde pe care le satisface efectiv coachingul, câștigurile reale obținute de beneficiar din proces sunt mult mai multe și mai complexe decât atingerea unui scop punctual; iar scopurile sunt mult mai bine, mai sustenabil atinse atunci când sunt satisfăcute mai echilibrat mai multe nevoi umane profunde. Dacă putem obține mai mult fără costuri suplimentare semnificative, de ce să ne limităm la a o abordare ultraortodoxă de tipul „coachingul e despre atingerea unor scopuri/performanțe punctuale, altceva nu e coaching”? Pe de altă parte, un stil de coaching flexibil, care alternează aware, în funcție de context, nondirectivitatea, semidirectivitatea și directivitatea îl ajută fără nicio îndoială pe orice beneficiar să ajungă mai sigur, mai repede și mai ușor la rezultatul dorit în cazul în care coachul are și cunoștințe, competențe, experiențe relevante în domeniul respectiv: dacă le are, de ce să nu le folosească în interesul beneficiarului? (Probleme apar, desigur, atunci când un coach intră pe un teren pentru care nu are cunoștințe, competențe și experiențe suficient de solide și le înlocuiește cu noțiuni științifice superficial sau greșit înțelese, ori cu clișee facile care devin repede foarte populare; însă fenomenul nu e specific coachingului, el poate fi identificat în orice domeniu, de la construcții, la medicină sau la IT.)

La finalul acestui articol, îți reamintesc ideea pe care o susțin aici: coachingul nu e doar o activitate marginală, la care apelează doar o categorie restrânsă de oameni, pentru nevoi punctuale, nici o simplă modă, nici o șarlatanie (șarlatani găsim în orice domeniu, dar prezența lor nu anulează valoarea societală a activității respective); și în ansamblul vieții societale, și în ansamblul vieții individului din secolul XXI, coachingul poate fi așezat fără dificultăți sub aceeași umbrelă cu educația sau învățarea pe întregul parcurs al vieții (lifelong learning), activități fundamentale pentru funcționarea și evoluțiile societale, precum și pentru șansele în viață ale oricărui individ; e, practic, o compensare a ce nu a reușit și încă nu reușește educația obișnuită să facă și o continuare pe întreg parcursul vieții a educației într-o formă care li se potrivește unor – tot mai multor – categorii de persoane mai bine decât formele obișnuite, „comune” ale educației.

Vreau să revin cu argumentele puternice în articole viitoare, pentru că am astfel de argumente. Și sper că ești curios/curioasă, ori poate chiar foarte interesat(ă) să le afli. Iar până atunci le poți căuta și poți descoperi tu însăți/însuți unele.