Efecte negative ale coachingului: practică și cercetare. Atelier ZOOM, acces plătit prin interes, deschidere și bună-credință


12.06.2021
by Tags: , , , ,

Iată ce poți descoperi citind cele de mai jos:

  1. care e diferența între abilități (skills) și competențe;
  2. care e diferența între un practician foarte bun și un profesionist; pledez aici pentru o structurare explicită a status-rolurilor în coaching și pentru dreptul fiecărui coach de a alege să lucreze ca practician obișnuit sau ca profesionist;
  3. coachii care aspiră la statutul de profesionist au nevoie, pe lângă abilități (skills) foarte bune, și de o cunoaștere științifică foarte bună a proceselor, de gândirea critică necesară pentru a evalua calitatea cercetărilor și validitatea rezultatelor, precum și de rigoarea și flexibilitatea mentale necesare pentru a folosi corect în practică rezultatele de cercetare valide;
  4. gândirea critică cu privire la cunoașterea științifică e un tip specific de gândire critică, foarte diferit de ce numim în mod obișnuit „gândire critică”, iar educația și programele de formare nu antrenează decât în foarte rare cazuri acest tip de gândire;
  5. te invit la un (prim) atelier ZOOM în care antrenăm:
    • gândirea critică cu privire la cunoașterea științifică;
    • rigoarea și flexibilitatea mentale în folosirea corectă în practică a rezultatelor de cercetare valide;
    • capacitatea de a observa, înțelege corect și gestiona SCOP o parte dintre „efectele negative” ale proceselor de coaching.

Pentru cine?

  • Coachi care se consideră deja profesioniști
  • Coachi care vor să devină profesioniști
  • (dacă numărul de locuri = max. 25 o va permite) Beneficiari activi sau potențiali ai coachingului care vor să înțeleagă mai bine posibilele efecte negative ale procesului sau/și vor să-și dezvolte gândirea critică evidence-based
  • Buni cunoscători ai limbii române, capabili să înțeleagă și texte scrise în limba engleză

De ce și pentru ce ?

„Te-ai întrebat vreodată dacă ce oferi face mai mult rău decât bine?”, am întrebat nu cu mult timp în urmă un coach cu notorietate și foarte solicitat ca speaker. „În niciun caz”, a venit repede și categoric răspunsul, „eu nu-mi sabotez încrederea”. Este, oare, nevoia de încredere un motiv suficient ca să refuzăm întrebările incomode în legătură cu consecințele muncii noastre?

Orice profesionist care lucrează direct cu oameni știe că e „condamnat” să se confrunte cu această realitate puternic descumpănitoare: poate controla doar în foarte mică măsură și cu mari costuri de timp-energie-emoție consecințele pe care le au interacțiunile sale cu beneficiarii asupra părților implicate – beneficiarul imediat (individ sau echipă), clientul plătitor (individ sau organizație) și coach -, pentru că în fiecare interacțiune se împletesc factori prea mulți, prea eterogeni și prea schimbători ca să poată fi ușor cunoscuți și controlați. E valabil pentru coaching, așa cum e valabil și pentru training, mentorat, profesorat (teaching), consiliere, psihoterapie, ori medicină. Și face parte din maturitatea profesională să observi atent și corect și consecințele „pozitive”, și consecințele „negative” pe măsură ce apar, să le recunoști curajos și deschis, să le analizezi competent (ce pare pozitiv poate să nu fie chiar pozitiv, iar ce pare negativ poate să nu fie negativ, aparențele pot înșela enorm aici) și să le gestionezi competent: ce poți face tu ca profesionist ca să alegi grâul de neghină, să deosebești ce chiar e de nedorit de alte așa-zise „efecte negative”? cum poți reuși să eviți sau să reduci efectele negative care chiar trebuie și pot fi evitate sau reduse? cum poți reuși să nu cazi în capcana unui „să ne simțim bine” neproductiv? ce poți face tu ca să-l ajuți pe beneficiar să facă față unor emoții negative inevitabile și să valorifice ca resurse efecte negative doar aparente sau temporare? cum poți reuși să faci același lucru cu acele emoții negative pe care le trăiești tu însuți/însăți ca profesionist – care, oricât de competent și performant ar fi, rămâne ființă umană cu trăiri ce nu pot fi niciodată și de nimeni 100% controlabile?

Competent, am subliniat. Adică în temeiul (1) unor rezultate de cercetare științifică validă, (2) al unor experiențe practice care au capitalizat pe acest temei (al rezultatelor valide de cercetare) și (3) al unei gândiri științifice, diferită de gândirea obișnuită a celui mai inteligent dintre oameni prin aceea că e evidence-based, atentă la construcția validității și la identificarea limitelor de validitate.

Știința este aceea care face diferența între abilități (skills) și competențe. Abilitățile presupun să știi un cum-se-face, așa-se-face și să faci foarte bine acel așa-se-face; creativitatea e aici improvizație, iar consecințele ei rămân în foarte mare măsură necunoscute și, prin urmare, incontrolabile. Competențele presupun să înțelegi de ce e mai bine să faci în acel fel precis, iar nu în altul, care sunt mecanismele și nuanțele profunde care se ascund în spatele aparențelor; creativitatea depășește aici nivelul improvizației, implică predicții testate și retestate cu privire la consecințe și, prin urmare, păstrează un control mai mare asupra acestora. Diferența între abilități (skills) și competențe e diferența între un lăutar foarte talentat care a și exersat mult și un interpret profesionist precum, de exemplu, Maxim Vengerov; între moașa din satul tradițional și cadrul medical din cele mai bune spitale de astăzi; între meseriașul instalator care a învățat cum-se-face într-un program de (re)calificare (școală de meserii sau program de și mai scurtă durată) și inginerul constructor ori arhitect. Lăutarii, moașa satului și meseriașii sunt demni de tot respectul și de toată admirația noastră; însă nu revendică și nu primesc de la societate atributul „profesioniști”.

Coachingul e un domeniu în curs de profesionalizare. Unii coachi nu vor fi de acord cu această afirmație, ei îl văd deja ca pe o profesie și se consideră ei înșiși profesioniști. Eu îl văd ca pe o activitate socială tot mai necesară și, deocamdată, o ocupație care a parcurs mai multe etape către profesionalizare, în care există o efervescență evidentă a eforturilor în această direcție și care are multe șanse să devină o profesie, fără să fi atins încă acel nivel, mai ales sub aceste aspecte, considerate cruciale pentru ca o ocupație să fie acceptată social ca profesie: „possessing special knowledge and skills in a widely recognised body of learning derived from research, education and training at a high level, and who are prepared to apply this knowledge and exercise these skills in the interest of others”.

Eu îmi spun în fiecare dimineață, iar uneori de mai multe ori pe zi, acestea: nici numărul de ore de practică, nici diplomele și certificările de orice fel, nici notorietatea clienților, nici banii pe care îi câștigi nu fac din tine un profesionist; lucrurile care chiar fac din tine un profesionist autentic sunt:

(1) cunoștințele tale (da, „teorie”) în domenii precum științele învățării-dezvoltării, psihologia socială, neuropsihologia, sociologia, economia, filosofia (dincolo de aparențe, coachingul poate fi practicat ca o profesie doar în măsura în care ai cunoștințe multi- și interdisciplinare suficient de solide);

(2) numărul de ore pe care îl petreci studiind cu metodă, și eventual producând cu metodă, știință high level, de primă mână, relevantă pentru munca ta;

(3) numărul de ore pe care îl petreci reflectând la cum ai reușit să integrezi știința aceea în întâlnirile tale cu beneficiarii/clienții și cum o poți face mai mult și mai bine în următoarea întâlnire;

(4) (eventual) cunoașterea relevantă în domeniu pe care o produci cu metode ale științelor, verificând atent validitatea  concluziilor.

Dacă a ne crede și a ne prezenta deja ca profesioniști aduc avantajele că alimentează o încredere mai mare a noastră în noi înșine și în serviciile pe care le oferim și atrag mai multe persoane în programele de formare și certificare, aceleași mod de gândire și prezentare publică au cel puțin două foarte mari dezavantaje:

Altfel, poți fi un meseriaș bun și absolut respectabil ca meseriaș, dar ar fi o impostură să te prezinți ca profesionist.

1. pe de o parte, alimentează efectul Dunning-Kruger în interiorul breslei; mulți iau drept competențe (vezi mai sus) abilitățile (talent plus exercițiu plus informațiile necesare și suficiente pentru exercițiu) certificate de o organizație internațională sau de o instituție națională în urma unor programe de formare și, cu cât au mai puține competențe în înțelesul riguros al termenului, cu atât sunt mai siguri că sunt foarte sau măcar suficient de competenți;

2. pe de altă parte, indiferent dacă vorbim despre încrederea în sine sau despre încrederea potențialilor beneficiari în noi, încrederea se dovedește inevitabil fragilă și nesustenabilă pe termen lung atunci când e construită fără o fundație solidă; cu cât ne prezentăm mai insistent ca profesioniști în condițiile în care cei mai mulți sunt, în cel mai fericit caz, lăutari cu talent și exercițiu, cu atât mai greu vom fi recunoscuți ca atare și riscăm să pierdem, cu timpul, și recunoașterea și respectul de care se bucură pe drept cuvânt lăutarii; doar cine vrea să se mintă pe sine nu vede și nu aude multele semnale sociale de neîncredere, de la scepticismul încă foarte frecvent în rândurile potențialilor beneficiari (persoane fizice și organizații), la atenționări deschise cu privire la incompetență venite dinspre psihologi și sociologi reputați și de foarte bună credință, ori la respingerea fără menajamente prin ironii de tipul „o nouă religie” și acuzații de „șarlatanie” venite de la intelectuali care au instrumente suficiente ca să genereze curente de opinie; a gândi și a spune că suspiciunea și acuzele deschise se referă doar la coachii care nu sunt certificați de un organism internațional și că viitorul e luminos e nu doar naiv, ci și periculos – optimismul nerealist e la fel de neproductiv și nesănătos ca și pesimismul nerealist.

O distincție clară între meseriași întru totul respectabili (cu abilități aflate la niveluri diferite, ca în orice meserie) și profesioniști (care au competențe în adevăratul sens al termenului) îmi pare foarte utilă și, atât cât îmi dau seama, nu e pe deplin acoperită de nivelurile de certificare actuale, care se referă mai degrabă la niveluri diferite de abilitate ca meseriaș decât la competențe ale unui profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Dacă un coach mi-ar spune „eu nu vreau nimic mai mult decât să știu cum-se-face și să reușesc să fac foarte bine acel așa-se-face”, eu l-aș respecta pentru self-awareness și onestitate și l-aș întreba doar cu ce frecvență apelează la un mentor profesionist (supervizare) ca să țină sub un oarecare control consecințele acțiunilor sale; cunosc destui care gândesc „important e să știi cum se face, nu-mi place teoria și cred că e inutilă”, iar această opțiune ar trebui lăsată deschisă și făcută explicită prin documentele organizațiilor internaționale și certificări, pentru că ar aduce un plus cert de claritate și încredere în breaslă. Un coach care dorește să fie recunoscut ca profesionist, are nevoie să conștientizeze că își poate asocia legitim acest atribut doar dacă depășește nivelul cum-se-face (abilități, skills) și le transformă în competențe adevărate, învățând și foarte multă „carte” at a high level (vezi mai sus), știință, cunoaștere evidence-based foarte atentă la construcția validității premiselor, instrumentelor, datelor și concluziilor și la identificarea limitelor. Clienții plătitori pot alege un practician/meseriaș obișnuit (abilități, skills) sau un profesionist (competențe = abilități + cunoaștere științifică at a high level), în funcție de ce își doresc să aibă, iar lucrurile sunt clare și corecte atâta vreme cât breasla le permite să înțeleagă clar și corect ce cumpără: când am nevoie de un instalator, de ce aș plăti un inginer? când am nevoie de o asistentă medicală, de ce aș plăti un medic? iar când am nevoie de un inginer sau de un medic, aș risca să cumpăr serviciile unui instalator sau ale unei asistente?

Ca ocupație în curs de profesionalizare, coachingul face obiectul unui număr din ce în ce mai mare de cercetări care apelează la metode și instrumente ale științei. Avem aici un bazin tot mai bogat de resurse în direcția profesionalizării, atât a ocupației ca atare, cât și a fiecăruia dintre coachii care doresc să facă pasul de la abilități la competențe, de la practicianul care știe cum-se-face și face bine acel așa-se-face la profesionistul care are și o bună cunoaștere a mecanismelor și nuanțelor profunde ale procesului, altfel spus știe și suficientă „teorie” și e capabil să o folosească în practică pentru creșterea calității serviciilor pe care le oferă.

Două aspecte fac ca evoluția către profesionalizare să fie mult mai lentă decât ar putea și am dori să fie: unul ține de calitatea cercetărilor, iar cel de-al doilea ține de alfabetizarea științifică a coachilor.

Calitatea cercetărilor. Puține studii respectă riguros toate „regulile artei” cercetării științifice; acest număr e în creștere, însă e suficient să te uiți la numărul studiilor selectate în metaanalize ca să vezi că ponderea lor în total e mică și că marea majoritate a cercetărilor au limite de care autorii lor sunt prea puțin sau nu sunt deloc conștienți.

Alfabetizarea științifică a coachilor. Calitatea studiilor nu e, prin ea însăși, un obstacol de netrecut, în orice domeniu există un număr deloc neglijabil de cercetări care nu respectă până la capăt „regulile artei”, iar asta nu împiedică domeniul să avanseze în acumularea de cunoaștere validă, așa cum nu împiedică profesionalizarea celor care vor să activeze în domeniul respectiv. Atâta vreme cât analizăm cu gândire critică cercetările ale căror proiectare și realizare se dovedesc, teoretic și/sau metodologic, mai precare, putem face din ele resurse foarte valoroase și pentru creșterea calității serviciilor pe care le oferim, și pentru a avansa pe drumul transformării ocupației de coach într-o profesie autentică și a mai multor coachi în profesioniști competenți. Problema e că prea puțini dintre coachi au antrenat în programele universitare și de formare la care au participat gândirea critică în raport cu cercetarea științifică – un tip de gândire critică foarte specific, pe care îl antrenează doar profesioniștii, pentru că e diferit de gândirea critică obișnuită. Avem aici un „elefant” despre care nimeni nu vorbește deschis, fie pentru că nu are „ochelarii” necesari ca să-l vadă, fie pentru că acesta este unul dintre tabuurile în domeniu. Puține programe de formare, cele organizate de universități de prestigiu precum Cambridge sau Oxford, le recomandă viitorilor coachi să antreneze acest tip de gândire critică și pot crea condiții reale pentru antrenament și testare în acest sens, cerându-le să citească nu doar manuale, ci și studii științifice realizate de non-practicieni (faptul de a fi un practician al domeniului aduce întotdeauna un număr de distorsiuni greu sau imposibil de evitat) și să redacteze eseuri în baza lor; manualele, care stau la baza marii majorități a programelor de formare, dezvoltă în cititori o gândire foarte departe de gândirea științifică autentică, aceea de care avem cu toții nevoie dacă aspirăm la a fi profesioniști cu adevărat (învățarea aproape exclusiv după manuale e, în opinia mea, una dintre cauzele pentru care avem atâția analfabeți științific și atât de multe cazuri de efect Dunning-Kruger); singurele care pot dezvolta această gândire sunt studiile științifice foarte serioase și, evident, exercițiile de cercetare făcute cu respectarea rigorilor și eliminarea lui „merge și așa”.

Ce vă propun ?

O întâlnire ZOOM focalizată pe antrenarea gândirii critice în raport cu cercetarea științifică – acel tip de gândire critică foarte specific, pe care îl antrenează doar profesioniștii, pentru că e diferit de gândirea critică obișnuită. Dacă va genera beneficii de luat în seamă pentru a avansa pe drumul către profesionalizare, putem gândi un proiect coerent pentru viitor.

Nu vorbim despre cum se face, chiar facem.

Și o facem foarte „aplicat”: am ales o temă de mare importanță, care apare în literatura științifică sub numele de consecințe negative ale coachingului (asupra beneficiarului imediat și apropiaților săi, asupra coachului și asupra clientului plătitor ), pe care mulți dintre noi fie o ignoră după principiul „vedem partea plină a paharului”, fie o ascund repede „sub preș” cu speranța că, dacă noi nu vorbim despre asta, poate că alții nu văd și problemele se rezolvă de la sine.

Cum procedăm ?

1. Studiem fiecare, autonom, aceste două articole, cele mai recente pe care eu le-am găsit pe această temă, punându-le în perspectivă reciprocă; dacă cineva găsește un studiu mai nou, ni-l semnalează iar cine are timp îl citește, însă exercițiul nostru va rămâne focalizat îndeosebi pe acestea două (sunt suficiente pentru scopurile noastre la această întâlnire):

2. În prima parte a întâlnirii, antrenăm gândirea critică în raport cu cercetarea științifică.

3. În a doua parte, reflectăm asupra experiențelor noastre practice prin prisma rezultatelor de cercetare pe care, în urma antrenamentului anterior, le vom fi reținut ca având un grad de validitate mai înalt.

4. Va fi o întâlnire interactivă, însă asta nu înseamnă că fiecare va spune ce îi trece prin cap după principiul „asta e părerea mea”: fiecare poate spune ce gândește, însă cu suport în cele două texte sau în alte texte de calibru științific cel puțin egal. Pentru că a fi un profesionist înseamnă a fi competent, iar știința face diferența între abilități (skills) și competențe.

5. Rolul meu va fi triplu: gazdă (facilitator), participant cu dreptul de a se exprima ca oricare altul și mentor (practician care are și o experiență semnificativă în lectura textelor științifice și în proiectarea-realizarea de cercetări calitative); le voi activa/alterna așa cum voi gândi că e mai productiv și vă rog să „mă trageți de mânecă” fără rețineri dacă observați că stau prea mult într-unul dintre ele în detrimentul celorlalte.

Când ?

Sâmbătă 8 ianuarie 2022, începând de la ora 10:00

Eu îmi planific să lucrez împreună cu cei interesați în 3 sesiuni:

  • 10:00 – 11:30/12:00
  • 12:00 – 13:30/14:00
  • 16:00 – 17:30/18:00.

Vă recomand să participați la toate, pentru că doar așa vă oferiți șansa reală să plecați cu ceva consistent de acolo. Profesionismul autentic nu face niciodată casă bună cu lucrurile studiate și antrenate „pe repede înainte”.

Fiecare participă însă atât cât alege să participe, în așa fel încât să nu disturbe activitatea celorlalți: primești invitația ZOOM, soliciți să intri, ți se deschide „ușa” și intri discret; iar dacă vrei să pleci mai repede te retragi discret.

Camera video deschisă va fi condiție obligatorie de participare; desigur, dacă pe traseu apar situații neprevăzute, putem face o excepție.

Cum te poți înscrie ?

Scrie-mi un e-mail la adresa elia.stn@gmail.com

Spune-mi:

  • cine ești;
  • pentru ce îți dorești să participi;
  • cu ce anume, cât mai precis, vrei tu să pleci de acolo;
  • ce, foarte concret, intenționezi să faci tu acolo;
  • și ce, foarte concret, intenționezi să nu faci tu acolo.

Te aștept cu mare drag, iar singurele lucruri pe care ți le cer sunt:

  • să studiezi atent în prealabil cele două materiale;
  • să vii cu bună credință și suficient de odihnit(ă);
  • să participi cu respect pentru fiecare dintre participanți;
  • să contribui, atât cât poți, la reușita întâlnirii: urmărirea scopului, eleganța interacțiunilor, alimentarea stării de bine (a ta și a celorlalți).

Eu îți ofer ce știu și ce pot eu mai bun acolo și atunci; tu primești ce și atât cât alegi sau poți tu să primești.

Ma intereseaza opinia ta, scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.