Coaching și autoritate

02.15.2022

Motto: „Măsura unui om e ce face cu puterea.”
(Pittacus, c. 640–568 î.e.n.)

Este coachingul compatibil cu autoritatea? Ori tocmai absența autorității este diferența specifică esențială a proceselor de coaching?

Într-un articol care încearcă să creioneze un tablou general al paradigmelor, foarte variate, din coachingul actual, citim: „următoarele caracteristici sunt, cu foarte puține excepții, comune pentru întreaga paleta de abordări din coaching: (…) Implică o relație de colaborare și egalitate mai curând decât una bazată pe autoritate (subl. mea, E.S.)” (Yossi Ives, „What is ‘Coaching’? An Exploration of Conflicting Paradigms”, în International Journal of Evidence Based Coaching and Mentoring Vol. 6, No.2, August 2008, p. 104).

Ideea, nuanțată de autoare prin „mai curând decât”, apare în forma unei afirmații categorice, care ignoră nuanța, în conversațiile pe care le am cu colegi coachi: „coachingul exclude autoritatea; tocmai absența autorității e diferența specifică esențială a coachingului, ceea ce îl deosebește foarte clar de profesorat (teaching), supervizare, mentorat, ori consiliere”, aud frecvent. Nu-mi dau seama dacă așa e transmisă în programele de formare și supervizare, ori forma aceasta categorică, ce elimină nuanțele lingvistice și de înțelegere, e doar o distorsiune prin hiper-simplificare a celor care au parcurs respectivele programe; simplificarea ajută de multe ori, însă între simplicarea de dorit și simplificarea care distorsionează înțelegerea și esența lucrurilor e o linie foarte fină și foarte ușor de trecut fără să-ți dai seama. Indiferent care ar fi sursa variantei tari potrivit căreia coachingul ar exclude autoritatea, „la urma urmei, n-avem de cercetat cine a spus-o, ci dacă e adevărată sau nu”, așa cum observă Învățătorul la care se raportează frecvent toți coachii: Socrate. Așa că „să nu afirmăm încă, şi cu tărie, că nu este, ci să cercetăm mai departe dacă este” adevărată, cum ne îndeamnă același Socrate (Platon, „Charmides”).

Esența procesului de coaching e cercetarea cu răbdare, foarte atentă la nuanțe, a conversației cu sine a beneficiarului / clientului și construirea prin acea cercetare a unor răspunsuri din ce în ce mai bune la întrebările pe care el și le pune, respectiv a unor soluții din ce în ce mai bune pentru problemele pe care el vrea să le rezolve. Poate fi formulată cum nu se poate mai clar folosind cuvintele aceluiași Socrate/Platon: „cred că împreună ar trebui să cercetăm dacă (…). Deci, dacă gîndul meu îţi este pe plac, aş porni la cercetare împreună cu tine. Dacă nu, te-aş lăsa în pace” (Platon, „Charmides”).

Voi începe cercetarea pornind de la o întrebare… cum altfel decât socratică: „Ce să însemne oare (…)? Ai putea să-mi spui? (…) Eu îţi dau voie să hotărăşti cum vei vrea cu fiecare cuvînt, numai să-mi spui cărui lucru îi alături numele pe care-l rosteşti”.

Ce să însemne, oare, „autoritate”?

Ca orice cuvânt, și „autoritate” are mai multe accepțiuni: unele sunt comune, utilizate în vocabularul obișnuit și le regăsim în dicționarele obișnuite; altele, mai atente la nuanțe, sunt utilizate în literatura științifică (sociologie, psihologie, științe politice, științe economice). Încep prin a cerceta limbajul obișnuit.

„Deci, dacă gîndul meu îţi este pe plac, aş porni la cercetare împreună cu tine. Dacă nu, te-aş lăsa în pace”.

Cuvântul „autoritate” are o istorie foarte lungă și a adunat, în timp, foarte multe și variate denotații, conotații și nuanțe. După o cercetare simplă a câtorva dicționare explicative din limbile română, franceză (de unde a venit termenul în limba română), engleză (limba pe care o vorbesc cei mai mulți coachi influenți în breaslă) și spaniolă (limba cu cei mai mulți vorbitori pe glob), eu aș grupa aceste denotații, conotații și nuanțe în trei categorii: (1) unele sunt asociate cu o ierarhie bazată pe status social și cu a comanda și a controla, uneori chiar a sancționa, în temeiul acelei ierarhii; (2) altele sunt asociate cu a ști și cu a decide și a influența în temeiul lui a ști; (3) iar altele sunt asociate cu a fi de acord cu (o idee sau/și o persoană), a aprecia (uneori a admira), a respecta, a te identifica cu (o idee sau/și o persoană) și a accepta să urmezi în temeiul acordului, aprecierii sau identificării cu (ideea sau/și persoana respectivă).

Care este categoria de înțelesuri atribuite cuvântului „autoritate” în afirmația „coachingul exclude autoritatea”? Atât cât îmi pot eu da seama – dar e o simplă ipoteză –, respingerea categorică a autorității în coaching e asociată primelor două categorii. Rămâne ca acei coachi care sunt atașați de această afirmație să se exprime, fiecare în nume propriu.

Coaching și autoritatea întemeiată pe status

În ce privește prima categorie de înțelesuri, și eu spun, și cred că absolut orice coach va spune, că relația de coaching exclude noțiunile de ierarhie întemeiată pe status social, comandă, control și sancțiune exercitate ierarhic. Exact pe această particularitate se întemeiază reușita procesului: coachingul e contextul social de învățare care presupune și antrenează cel mai înalt nivel de ownership*, agency* și responsabilitate la beneficiar/client, nu la o instanță exterioară lui. Și tot pe ea se întemeiază în mare parte deschiderea tot mai mare a oamenilor către coaching: dezvoltarea umană a mers și merge în direcția creșterii nevoilor de semnificație (recunoaștere a propriei valori și propriei puteri), de libertate și de a avea un control mai bun asupra propriei vieți, iar coachingul este deocamdată contextul de învățare care răspunde cel mai bine acestor nevoi.

* Folosesc termenii în limbi străine nu din snobism, ci fie pentru că pur și simplu nu găsesc cuvinte în vocabularul limbii române care să-i traducă exact, fie pentru că deja sunt cunoscuți și acceptați ca atare de mulți români.

Însă e, oare, mai potrivit pentru un coach profesionist să se raporteze doar la o singură accepțiune a unui cuvânt, și mai ales a unui concept prin care își definește profesia, acea accepțiune care îi vine prima în minte sau/și care e cel mai frecvent folosită de neprofesioniști? Ori e mai potrivit să cerceteze diferitele accepțiuni, denotații, conotații, nuanțe ale acelui concept? Așa cum înțeleg eu profesia aceasta, un coach ar trebui să cerceteze atât accepțiunile comune, cât și accepțiunile științifice ale termenilor pe care îi utilizează. În primul rând, pentru că rafinamentul lingvistic îl ajută să-și pună și să-i pună omului cu care lucrează întrebări mai bune în timpul sesiunilor de coaching; simțul limbii, vocabularul bogat și capacitatea de a cerceta nuanțele fine ale termenilor, propozițiilor și raționamentelor, sunt, de fapt, primele competențe esențiale ale unui coach și pentru mine e greu de înțeles de ce ele nu apar ca atare în „listele” de competențe create de asociațiile internaționale. În al doilea rând, pentru că un profesionist se deosebește de un non-profesionist și printr-o utilizare a termenilor în accepțiunile lor științifice, mai controlat și mai nuanțat definite decât noțiunile comune; „apă”, de exemplu, desemnează pentru omul obișnuit un lichid care are câteva caracteristici direct observabile, în vreme ce pentru un chimist același termen desemnează o combinație clară a unor elemente chimice; dacă apa conține și elemente periculoase pentru sănătate care nu sunt direct observabile, pentru omul obișnuit rămâne tot apă potabilă, iar consecințele nedorite sunt foarte probabile, în vreme ce pentru un chimist, care are instrumente să detecteze și ce nu se vede „cu ochiul liber”, ea devine un lichid pe care e mai bine să evităm să îl bem; exact așa stau lucrurile cu orice termen, inclusiv cu „autoritate”: acolo unde omul obișnuit vede doar aparențele care pot înșela, profesionistul are instrumente să vadă și lucrurile care se ascund dincolo de aparențe. Să cercetăm, așadar, ce se află dincolo de aparențele termenului „autoritate”.

„Deci, dacă gîndul meu îţi este pe plac, aş porni la cercetare împreună cu tine. Dacă nu, te-aş lăsa în pace”.

Coaching și autoritatea întemeiată pe cunoaștere (expertiză)

În ce privește a doua categorie de înțelesuri, care asociază autoritatea cu a ști, lucrurile devin mai complexe. Există modele de coaching construite pe premisa că un coach nu trebuie să fie expert în acțiunea sau soluțiile problemei pentru care beneficiarul/clientul solicită un program sau o sesiune, dar există și modele de coaching în care coachul are un nivel respectabil de expertiză în domeniul respectiv, ori e chiar o autoritate, un nume la care alți experți și beneficiarul / clientul însuși se raportează cu apreciere și respect. Care dintre aceste două tipuri de modele reprezintă „coaching adevărat” și care nu? Pentru a găsi un drum către ieșirea din această controversă, eu îmi pun și îți pun câteva întrebări, în același spirit al cercetării socratice, care constituie esența-esențelor procesului de coaching.

1. Ce are de pierdut un beneficiar/client dacă, pe lângă resursele pe care le utilizează un coach non-expert, coachul expert îi oferă resurse suplimentare? Și ce are de câștigat? Zăbovește un pic aici și caută propriul răspuns, abia după aceea citește mai departe.
2. Cu ce argumente bine documentate poți susține solid ideea că acela care, pe lângă competențele specifice coachingului, își utilizează și expertiza nu face „coaching adevărat”? Zăbovește un pic aici și caută propriul răspuns, abia după aceea citește mai departe.
3. Ar putea, oare, un coach-expert să facă un alt tip de coaching, mai complex și mai eficace decât acela pe care îl face un coach-non-expert? Zăbovește un pic aici și caută propriul răspuns, abia după aceea citește mai departe.
4. Când afirmi „dacă vorbești ca un expert (o autoritate în domeniu), nu vorbești ca un coach”, cum știi și ce garanții ai că această afirmație nu e o idee-clișeu preluată de la cineva fără să mai faci propria cercetare sau/și o componentă a unei strategii defensive a ego-ului tău, poate neconștientizată, mai curând decât o idee care poate fi argumentată temeinic? Zăbovește un pic aici și caută propriul răspuns, abia după aceea citește mai departe.

Personal, gândesc că acest tip de autoritate, întemeiată pe „a ști”, e absolut acceptabil și e o resursă foarte valoroasă pentru procesele de coaching, atâta timp cât nu alunecă în prima categorie de înțelesuri (ierarhie întemeiată pe status, comandă, control și sancțiune ierarhice). Nu prezența sau absența expertizei face diferența între coaching, pe de o parte, și teaching, training, supervizare, mentorat și consiliere, pe de altă parte, ci CUM e utilizată expertiza, modul specific în care e ea integrată în puzzle-ul general al procesului. Dacă expertul e cu adevărat un expert, el păstrează continuu atitudinea de cercetător, privește lucrurile cu mintea începătorului (beginner’s mind) și nu ia decizii pentru alții, nu-i controlează și nu-i sancționează.  

Pe de altă parte, dacă nu e expert în domeniul în care lucrează clientul său, înseamnă că un coach poate să nu fie expert în nimic? 

Eu afirm fără nicio îndoială că un coach profesionist este și trebuie să fie un expert : un expert în profesia sa, adică în coaching. Un coach care nu ar fi expert în nimic ar fi incontestabil un impostor în lumea profesioniștilor. Beneficiarul sau clientul apelează la serviciile coachilor tocmai pentru că mizează pe o expertiză a lor; ceea ce cumpără oamenii și organizațiile este exact această expertiză. Întreabă pe oricine din marketing, poți riposta, oamenii cumpără produsul, rezultatul, nu expertiza. Una e marketingul și alta e ce cercetăm noi aici. Însă eu sunt de acord să cercetăm rapid și acest „adevăr absolut” din marketing, dacă și tu te învoiești. Să ne imaginăm că ești cumpărător și ai de ales între doi coachi care îți promit amândoi același rezultat: „după un program de coaching cu mine, vei câștiga 5000 euro pe lună și îi vei câștiga fără efort” (nu e chiar o invenție, vedem multe reclame de tipul acesta pe internet, nimic nu e mai ușor decât să promiți). Unul dintre cei doi nu e expert, nu are sau are puține cunoștințe, abilități, calificări, experiențe relevante pentru rolul de coach; cel de-al doilea îți spune nu doar ce îți promite, ci te informează corect ce cunoștințe, abilități, calificări, experiențe relevante care îl fac demn de încredere în rolul de coach are. Tu pe care dintre cei doi îl alegi? Cumperi doar rezultatul (promisiunea de rezultat), ori cumperi expertiza care te face să ai încredere că vei ajunge la rezultatul acela? Să presupunem mai departe că acel coach care nu e expert are o charisma foarte puternică și e un excepțional vânzător și, având aceste caracteristici, reușește să te convingă să-l alegi; mulți oameni se lasă convinși de charisma și abilitățile vânzătorului ca vânzător. Începeți să lucrați, iar procesul durează un timp: în coaching, rezultatele nu apar cât ai bate din palme, nici peste noapte. Ce anume îți alimentează, pe parcursul unei sesiuni de o oră sau mai multor sesiuni întinse pe mai multe săptămâni sau chiar luni, încrederea că vei ajunge la rezultatul promis și că ai făcut alegerea bună? Pașii înainte pe care văd că îi fac, vei spune. Cu siguranță. Doar că pașii aceia nu sunt întotdeauna ușor de văzut, iar progresul nu e niciodată linear: după câțiva pași înainte, poți avea o perioadă de stagnare, ori poți face chiar pași înapoi. Ce anume îți va susține încrederea atunci? Nu știu ce răspunzi tu aici, însă eu aș spune că singura care te ajută să nu-ți pierzi încrederea e expertiza coachului, competențele (cunoștințe + abilități) și experiențele relevante pentru rolul de coach pe care le are și care îi permit să fie performant în rolul de coach. Dacă ea nu există sau tu nu o vezi, abandonezi. Ori vei reuși să câștigi cei 5000 de euro pe lună doar pentru scurt timp (nu vei putea susține rezultatul) și, poate, sacrificând alte lucruri foarte importante din viața ta (de exemplu, sănătatea sau relația cu familia și prietenii). În ultimă analiză, ceea ce vrei cu adevărat să plătești în coaching este nu promisiunea de rezultat și nici măcar un rezultat rupt din contextul vieții tale, ci expertiza capabilă să te conducă la un rezultat sustenabil fără să sacrifici alte lucruri importante din viața ta. Oamenii „cumpără rezultatul” doar pentru că mizează pe expertiza coachului de a-i conduce la rezultat. Că mulți se lasă înșelați de promisiunile de marketing și de atracția pe care o exercită unii furnizori care sunt excelenți vânzători și manipulatori e foarte adevărat, dar asta nu înseamnă că nu au vrut să cumpere un serviciu furnizat de un expert; pur și simplu au luat drept expert un impostor care le-a promis un rezultat. Că mulți confundă expertiza cu diplomele și certificările, ori cu acțiunile reușite de manipulare iar e foarte adevărat, dar nu la asta ne referim aici când vorbim despre expertiză; vorbim despre expertiza reală constituită din acele cunoștințe, abilități, calificări și experiențe relevante pentru rolul de coach pe care profesionistul le poate activa efectiv și pe baza cărora reușește performanțe efective. 

Am creionat în alte articole, acesta și acesta, cum văd eu expertiza în coaching.

 

Dacă este, totuși, un expert – un expert în profesia sa -, are, atunci, coachul autoritatea care e întemeiată pe „a ști” în relația cu beneficiarul muncii sale, cu clientul său? Eu spun că da. Coachul are autoritatea întemeiată pe competențele (cunoștințe + abilități) și experiențele sale în calitate de coach. Problema e că expertiza în coaching presupune cu foarte mult mai mult decât ce știu* majoritatea coachilor și, în consecință, autoritatea întemeiată pe „a ști” e foarte greu de construit în coaching. 

* A ști ceva cu adevărat înseamnă a ști să faci acel ceva și a reuși să-l faci repetat și la un standard de performanță cel puțin mediu. Cunoscuta frază „Știu, dar nu fac” e, ca și „Știu, dar nu știu să fac”, o simplă iluzie creată de defensivele ego-urilor noastre. 

Coaching și autoritatea întemeiată pe a accepta să urmezi

În privința celei de-a treia categorii de înțelesuri, asociate cu a fi de acord cu (o idee sau/și o persoană), a aprecia (uneori a admira), a respecta, a te identifica cu (o idee sau/și o persoană) și a accepta să urmezi (o idee sau/și o persoană) în temeiul acordului, aprecierii sau identificării cu (ideea sau/și persoana respectivă), lucrurile devin de-a dreptul complicate și merită o cercetare mai atentă. Iar pentru aceasta avem nevoie să adăugăm la înțelesurile comune ale cuvântului „autoritate” și înțelesuri mai rafinate pe care ni le furnizează științele socioumane; nu putem avansa decât adăugând acele înțelesuri. Cuvintele lui Socrate sunt aici mai potrivite ca nicăieri în altă parte:

„Deci, dacă gîndul meu îţi este pe plac, aş porni la cercetare împreună cu tine. Dacă nu, te-aş lăsa în pace”.

Cercetătorii în sociologie, psihologie, științe politice și științe economice au observat că autoritatea e, practic, legată de putere. Cea mai influentă definiție a puterii a fost formulată de unul dintre „părinții fondatori” ai sociologiei, Max Weber, într-o lucrare rămasă neterminată, „Economie și societate” (1921): în sensul cel mai larg, puterea e capacitatea unui individ sau a unui grup de a face ca voința lui să se înfăptuiască; întrucât fiecare individ și fiecare grup au propria voință, de multe ori voințele diferiților indivizi și diferitelor grupuri se „lovesc”, iar puterea e capacitatea individului sau grupului de a face ca voința sa să prevaleze în fața voinței celuilalt/celorlalți.

Cine are dreptul legitim de a face ca voința sa să prevaleze în relația de coaching?

Răspunsul rapid și categoric pe care îl dă marea majoritate a coachilor este acesta: beneficiarul (clientul, coachee-ul) are întotdeauna acest drept.

În fața unui răspuns de acest fel, eu mă întorc – iarăși în cel mai pur spirit al coachingului – la îndemnul lui Socrate: „Să fie oare aşa? (…) Să vedem dacă într-adevăr aşa e”; „să nu afirmăm încă, şi cu tărie (…), ci să cercetăm mai departe”.

Prima observație care mă „izbește” pe mine este aceea că, dacă acceptăm întrebarea de mai sus, acceptăm imediat că relația de coaching este o relație care implică în mod natural un raport de putere, iar dacă acceptăm și răspunsul de mai sus acceptăm imediat că beneficiarul / clientul exercită o putere asupra coachului. Urmează să cercetăm în continuare ce fel de putere e aceea pe care o exercită beneficiarul / clientul asupra coachului și dacă nu cumva coachul exercită și el o putere asupra beneficiarului / clientului.

Același „părinte întemeietor” al sociologiei, Max Weber, ne învață că puterea se situează întotdeauna undeva pe o axă care are la un capăt autoritatea, iar la celălalt capăt dominația. Autoritatea e un mod specific de exercitare a puterii, care presupune că un individ sau un grup acceptă ca voința unui alt individ sau grup să prevaleze, fără ca acceptarea să fie rezultatul vreunei impuneri. Dominația e un alt mod specific de exercitare a puterii, care presupune că un individ sau un grup își impune voința prin coerciție și forță, ori prin manipulare.

Sociologii și psihologii mai recenți deosebesc între autoritate și autoritarism, respectiv între stiluri relaționale, regimuri politice și personalități autoritare (authoritative) și stiluri relaționale, regimuri politice și personalități autoritariste (authoritarian). Potrivit modelelor teoretice existente și care au fost supuse testării și retestării în studii empirice (evidence based), opusele autorității sunt nu relația „de colaborare și egalitate”, cum se subînțelege din articolul lui Yossi Ives citat la începutul cercetării pe care o facem aici și cum cred cei mai mulți oameni, inclusiv coachi, ci fie autoritarismul (care poate avea forme și intensități variate: dominația, dictatura, totalitarismul), fie stilul lassez-faire („face-ce-vrea”). În tabelele care urmează, am încercat să rezum principalele caracteristici ale fiecăruia dintre cele trei stiluri relaționale; desigur, și alte caracteristici pot fi adăugate.

Cunoașterea umană, inclusiv cunoașterea științifică, funcționează prin modelare, crearea de „idealtipuri”, în terminologia științifică venită tot de la Max Weber, unde „ideal” e folosit nu în sens axiologic, „de dorit”, ci în sens cognitiv, „idei prin care reconstruim realitatea la nivel mental” (e tot ce putem face mai bun ca ființe umane). Cele trei tipuri din tabelele mele sunt „idealtipurile” (modelările) deja testate cu instrumentele științei și folosite acum în sociologie, psihologie, științe politice. Desigur, pot fi create oricând altele. Însă nu e suficient să le creezi, ele trebuie testate și retestate, pentru a verifica în ce măsură se apropie de realități și nu sunt doar pure iluzii sau utopii; eu nu mai am timp și energie să fac o treabă atât de grea și de durată, dar mai tinerii o pot face și, cu siguranță, în timp vor fi produse și altele. Pentru moment, important e să ne asigurăm că lucrăm cu ce a produs până acum mai bun cunoașterea umană „evidence-based”.

Marea majoritate a oamenilor, inclusiv a coachilor, confundă autoritatea cu autoritarismul și egalitatea cu stilul „lassez-faire”. Una dintre sursele acestei confuzii e noțiunea „supunere” folosită de unii în aceleași contexte cu „autoritate” și cu siguranță ne-ar ajuta dacă am folosi și acest termen, „supunere”, mai atent: acceptarea asociată autorității nu are nimic din apăsarea supunerii, e acceptare întemeiată pe considerente care nu limitează în niciun fel în mod real demnitatea și libertatea celui care acceptă; din momentul în care demnitatea și libertatea sunt afectate în mod real, nu mai vorbim despre autoritate, ci despre autoritarism; iar lucrurile se complică și mai mult atunci când luăm în considerare percepțiile, interpretările pe care le dau oamenii situațiilor reale, pentru că aceia care confundă autoritatea cu autoritarismul pot interpreta situații absolut sănătoase și productive ca pe abuzuri. O altă sursă a confuziei e constrângerea legitimă: un individ sau un grup poate exercita o constrângere în temeiul și în limitele unor criterii, principii și reguli clare, convenite și acceptate la un moment anterior (prin norme nescrise sau „tradiție”, prin lege sau contract scris cu valoare juridică, ori prin convenție nescrisă, gentleman’s agreement). Constrângerea legitimă e o componentă a autorității, însă exercitarea ei practică alunecă uneori către forme de autoritarism, iar aceste alunecări explică de ce marea majoritate a oamenilor confundă autoritatea cu autoritarismul și o resping ca pe ceva de nedorit. Însă imaginați-vă că un beneficiar sau un client sau un coach nu respectă contractul pe care l-ați convenit la începutul programului de coaching: nu ești îndreptățit, oare, ca, în temeiul și în limitele acelor criterii, principii și reguli clare, convenite și acceptate la începutul colaborării, să exerciți o constrângere legitimă pentru ca partenerul tău să respecte contractul?

O cercetare de câteva ore pe internet te va ajuta să descoperi, în cazul în care încă nu știi, că stilurile relaționale care s-au dovedit cele mai eficace sunt cele autoritare (authoritative): categoric nu cele autoritariste, dar nici cele lassez-faire. E valabil și pentru stilurile de leadership, și pentru stilurile parentale, și pentru stilurile pedagogice.

„Pentru coaching nu e valabil” vor spune, poate, chiar și acum, după toate explicațiile de mai sus, care mie îmi par deja suficient de concludente, unii dintre cei atașați puternic de ideea „coachingul exclude autoritatea”. Cum știi asta? – îi voi întreba, în pur stil coaching. Cum poți să știi dacă încă nu ai cercetat atent lucrurile? „Să nu afirmăm încă, şi cu tărie (…), ci să cercetăm” mai întâi, pentru că acesta este însuși spiritul coachingului.

Ai fi acord să zăbovești puțin, sau mai mult, asupra tabelelor de mai sus și să cauți legături între fiecare idee din coloana „Stil autoritar” și ce știi că se întâmplă în procesele de coaching cele mai bune pe care le-ai trăit?  

Iar după ce ai cercetat singur/ă, să cercetăm împreună mai departe.

„Deci, dacă gîndul meu îţi este pe plac, aş porni la cercetare împreună cu tine. Dacă nu, te-aş lăsa în pace”.

Relația de coaching se construiește și se reconstruiește continuu și natural ca o relație de autoritate

Am văzut că autoritatea e putere recunoscută ca legitimă și acceptată de aceia asupra cărora se exercită.

Legitimarea și acceptarea pot fi întemeiate pe o gamă foarte largă de lucruri, conștientizate sau nu: de la valori, norme/reguli și pattern-uri de acțiune împărtășite de indivizii sau grupurile implicate în relație, la atașamentul și identificarea cu o persoană sau cu un grup, ori, dimpotrivă, la disocierea de o altă persoană sau un alt grup și respingerea ei/lui. Max Weber a detaliat trei tipuri de legitimitate (acceptare): legitimitate tradițională, întemeiată pe valori-norme-reguli care definesc comportamentele fiecărei categorii sociale și care sunt transmise între generații și între indivizi prin procesele de interacțiune cotidiană = socializare spontană); legitimitate legal-rațională, întemeiată pe „cântărire” rațională, convenții și norme cu valoare juridică; și legitimitate charismatică, întemeiată pe forța de atracție pe care o exercită o personalitate asupra altor oameni.
Care sunt formele de legitimitate pe care le poți tu identifica în coaching?

Am vorbit deja ceva mai devreme despre contractare: da, contractarea e un proces de construire a autorității (legitimității); nu te-ai gândit până acum la asta, așa e? Dar chiar înainte de contractare, în etapa în care beneficiarul alege coachul și coachul acceptă să lucreze cu beneficiarul, nu avem, oare, tot un proces de construire a autorității? Ba da, autoritatea e construită și atunci, nonconștient, printr-o combinație între legitimitatea charismatică (un coach charismatic are mai multe șanse să fie ales) și legitimitatea tradițională (atracția și „rezonanța” între oameni sunt întemeiate pe valori-norme-reguli, patternuri de acțiune încorporate în procesele de socializare anterioare).

Un „joc” al voințelor-puterii e prezent în orice interacțiune socială și în orice societate, iar a ne imagina că ar exista interacțiuni, relații, grupuri în care acest „joc” lipsește rămâne un pur exercițiu de imaginație; nu vom găsi așa ceva în realitate, iar relația de coaching nu e o excepție.

Iată un astfel de „joc” în chiar conversația socratică:
„— Am să mi-l scriu atunci, aşa cum ai să-l reciţi tu, hotărî el.
— Cu voia, sau fără voia mea? întrebai. Rîse atunci Charmides:
— Cu voia ta, Socrate.
(…)
— Dacă, prin urmare, te învoieşti că (…).”

Cu siguranță, toți coachii și toți beneficiarii proceselor de coaching și-au amintit pe loc de multele momente în care este pusă o întrebare de tipul „Îmi dai voie să…?”, „Ai fi de acord să…?”, „Acum sunt într-o dilemă, te rog ajută-mă să iau o decizie”. Toate acestea sunt momente în care relația de coaching se construiește și reconstruiește continuu ca o relație de autoritate, în sensul cel mai profesionist (sociologic și psihologic) al termenului.

În fapt, prin fiecare schimb de mesaje din timpul conversației relația de coaching se construiește și se reconstruiește continuu și în mod natural ca o relație de autoritate.

Eu aș numi acest tip de autoritate pe care o descoperim în coaching autoritate conștientă, reciprocă, dinamică și pragmatică (întemeiată pe scop) 

Imaginează-ți că, pe un drum strâmt, se întâlnesc două, sau mai multe, mașini. Fiecare sofer vine cu voința proprie de a merge mai departe. Pentru evitarea unui accident, doar voința unuia poate să primeze în acel moment, în vreme ce celălalt, sau ceilalți, acceptă ca voința acelui co-participant la trafic să primeze în etapa respectivă a călătoriei. Cred că aceasta este una dintre cele mai grăitoare metafore pentru noțiunea de autoritate: voința unui individ se înfăptuiește cu acordul celuilalt/celorlalți, chiar în detrimentul (temporar al) propriei voințe, pentru că doar în acest fel, la final, fiecare își poate vedea voința realizată.

O conversație reușită – iar coachingul bine făcut e prin definiție o conversație reușită – e întotdeauna un drum suficient de strâmt încât interlocutorii să nu înainteze pe „benzi de circulație” paralele și suficient de larg încât interlocutorii să nu se suprapună; dacă există „benzi de circulație” paralele ori nu există spațiu suficient pentru fiecare, conversația devine un „dialog al surzilor” care nu conduce la nimic sănătos și productiv. În fiecare moment, fiecare interlocutor vine la punctul de întâlnire cu o voință, dar cele două, sau mai multe, voințe nu se pot manifesta efectiv în același timp: unul trece înainte (devine temporar leader), în vreme ce celălalt, sau ceilalți, acceptă ca, pentru un timp oarecare, voința lui/lor să nu se manifeste ca atare și îl urmăresc pe leader ca follower/s, pentru că doar în acest fel, la final, fiecare își poate vedea voința realizată. Într-o conversație reușită, nu putem fi egali în același moment: oricare ar fi momentul la care ne raportăm, unul e leader, iar celălalt / ceilalți este / sunt urmăritor/i. Pe de altă parte, deși durata vorbirii pare a fi un indiciu al poziției de leader sau urmăritor, luată singură ea e un indiciu foarte înșelător: dacă tu vorbești, iar eu ascult, dar ce spui tu detaliază, explicitează, clarifică, ordonează ce am spus eu mai devreme și, în timp ce vorbești, urmărești foarte atent ce spun eu prin limbaje nonverbale, care dezvăluie dinamica conversației mele interioare cu mine, și îți construiești atent discursul în funcție de ce îți spun eu nonverbal, tu ești, de fapt, follower, în vreme ce eu sunt, de fapt, leaderul, deși aparent tac; tăcerea aparentă, exterioară nu implică niciodată tăcere interioară, așa cum vorbirea cu voce tare nu implică în mod necesar o conversație interioară sănătoasă și productivă; durata vorbirii cu voce tare creează doar aparența, foarte înșelătoare, a autorității celui care vorbește, autoritatea reală o exercită acela care dă direcția vorbirii (vorbirea merge în direcția intereselor, ideilor, emoțiilor etc. lui), indiferent cine și cât vorbește.

Nu știu care sunt concluziile tale, dacă ai ajuns la vreuna, după cercetarea pe care ți-am propus-o eu aici, însă eu am ajuns deja într-un punct în care aș spune cu un grad destul de înalt de siguranță că pretinsa absență a autorității nu definește procesul de coaching. Dimpotrivă, „jocul” autorității e continuu și în mod natural prezent în coaching, autoritatea se construiește și se reconstruiește continuu și natural între coach și beneficiar / client și constituie una dintre resursele cele mai importante în proces, dar și unul dintre obstacolele cel mai greu de trecut.

O relație de calitate între coach și beneficiar / client s-a dovedit asociată semnificativ statistic și cu rezultatele bune ale coachingului, și cu diminuarea percepțiilor negative cu privire la unele situații nedorite care apar în timpul procesului sau după încheierea lui. Capacitatea de a gestiona SCOP (sănătos, constructiv, onest și productiv) acest „joc” al autorității trebuie considerată parte integrantă din competențele legate de calitatea relației. A nega prezența autorității nu face decât să vulnerabilizeze relația, ducând-o într-o zonă lipsită de realism și profesionalism, și să elimine dintre resursele la îndemâna coachului o categorie foarte importantă de resurse, care pot mări semnificativ șansele de reușită a procesului. În loc să elimine grăbit, fără cercetare atentă, autoritatea din proces, aceia care furnizează programe de formare, mentorat și supervizare în coaching ar face mai bine să o adauge ca temă esențială de cercetare în curricula programelor pe care le oferă.

„Măsura unui om e ce face cu puterea.”
(Pittacus, c. 640–568 î.e.n.)