„Cine are părinţi, pe pământ nu în gând…”

07.20.2012

Ştiam că doare.

Că, orice vârstă ar avea ei şi orice educaţie, expertiză ori credinţă ai avea tu, nu eşti niciodată suficient de pregătit/ă emoţional pentru gândul că nu-i vei mai găsi niciodată acasă. Acel „acasă” dispare pe măsură ce fiecare dintre ei pleacă…

Dar nu credeam că va durea până la strigăt imposibil de controlat.

Şi, apoi, până la închidere aproape totală în singurătate şi tăcere. Ore, zile, săptămâni…

Doar senzaţie de gol dureros acolo unde, raţional, ştii că inima continuă să-ţi bată, plămânii continuă să respire, stomacul continuă să-ţi ceară hrană…

Doar senzaţie de gol dureros acolo unde, raţional, ştii că au mai rămas oameni care l-au iubit, care te iubesc şi pe care îi iubeşti…

Logica mea şi emoţiile mele coabitează acum într-un paralelism pe care cei mai mulţi, inclusiv psihologi, nu vor să-l accepte, nici în viaţa lor, nici în vieţile altora…

Ne întâlneam toţi, în ultimii ani, la vremea cireşelor. Anul acesta am amânat pentru septembrie, când urma să-l sărbătorim la 80 de ani… În aşteptare, el şi-a lucrat, ca de obicei, grădina şi a plantat mai mulţi puieţi de cireş…

A plecat aşa cum a trăit: muncind.

Material, nu avea nevoie să muncească. O făcea din dorinţa de a da sens fiecărei zile. Din dorinţa de a-şi păstra identitatea de bărbat gospodar. Din simţ estetic – îşi bucura privirea şi sufletul cu frumuseţea gospodăriei sale, admirată fără rezerve de toţi cei care i-au călcat pentru ultima dată pragul. Şi din iubire: îi plăcea să ştie că cei trei copii au la ce să vină „acasă” – chiar dacă mult prea rar…

A plecat scurt, neaşteptat. Cu un strigăt slab, poate, pe care niciunul dintre noi nu l-a auzit. I-a fost alături în ultima clipă doar femeia pe care a simţit-o ca suflet pereche… şi care n-a fost mama, plecată cu 15 ani înaintea lui…

Părinţii mei au fost, fiecare luat separat, oameni excepţionali. Dar uniunea lor a fost o lungă suferinţă pentru amândoi. Și, adesea, pentru noi, copiii lor. Doi tineri uniţi, la 18 şi 19 ani, de dorinţa taţilor lor de a-şi întări averile şi poziţiile în comunitate. Aveau să le piardă foarte curând prin naţionalizare şi cooperativizare, dar între timp apăruseră deja trei copii de crescut şi educat… Şi-au dus crucea, de dragul nostru şi din ataşament la valorile tradiţionale ale familiei, până când moartea i-a despărţit; ne-au ascuns suferinţa atât cât au putut şi ne-au dezvăluit-o atunci când n-au mai putut… N-au fost „părinții perfecți” din iluziile noastre, au fost oameni reali, ca toți oamenii reali.

Sunt recunoscătoare că n-a fost singur în ultima clipă. Că am putut, noi toţi, copii şi nepoţi, să acceptăm că trăieşte, la bătrâneţe, alături de o altă femeie, sentimente pe care nu le-a putut trăi alături de mama. L-am încurajat să se bucure de viaţa pe care el o mai avea, în timp ce o rugam în gând pe mama să ne ierte. N-a fost uşor…

Nu-mi spuneţi „Trebuie să fii puternică”.

Nici „Tu eşti puternică”.

Nici „Viaţa merge înainte”.

Nici – cu atât mai puţin – cinicul „Morţii cu morţii, vii cu vii”.

Acum nu sunt şi nici nu vreau să fiu „puternică”. Am ascultat sfatul când am pierdut-o pe mama. Am făcut atunci eforturi să continuu să trăiesc „normal”. După o lună, am descoperit că puterea şi normalitatea acelea erau simple iluzii, care îmi erodau, de fapt, toată puterea şi mă aruncau brutal în depresie și în afara normalităţii mele umane.

Am învăţat atunci că puterea autentică constă în a accepta că eşti vulnerabil/ă, fragil/ă, slab/ă şi că ai dreptul să te manifeşti ca fiinţă umană vulnerabilă, fragilă, slabă. Că nimic nu mai poate fi normal în viaţa ta decât dacă ignori ceea ce consideră alţii că ar fi „normal” şi dai curs normalităţii tale emoţionale. Că ai nevoie să-ţi dai timp să tragi toate învăţămintele din durerea ta, ca să-ţi poţi reconstrui apoi şi normalitatea în acţiunile cotidiene. Durează săptămâni, luni, ani…

Am învăţat atunci că îi privim prea rar pe părinţi ca pe fiinţe umane, cu nevoi şi dorinţe proprii, cu calităţi apreciabile şi limite umane acceptabile. Cultura modernă – cu politicile şi psihologiile care, focalizându-se unilateral pe copil, au devenit mult prea normative şi critice faţă de părinţi – ne-a obişnuit să îi luăm ca prezenţe de la sine înţelese în viaţa noastră. Datornici nouă până la ultima suflare. Şi chiar dincolo de ea: nu spunem de atâtea ori că „De Acolo, de Sus, continuă să ne ocrotească, să vegheze asupra noastră”?

Suntem obişnuiţi să gândim că singura raţiune acceptabilă a vieţii părinţilor noştri este să ne ofere nouă ceva necondiţionat: susţinere materială, echilibru emoţional, identitate socială şi imagine pozitivă, ajutor în carieră şi creşterea copiilor… iar când îmbătrânesc, liniştea de a şti că sunt bine şi nu ne cer nimic.

Ne revoltăm, uneori aproape îi urâm, când „ne fac probleme”: ne refuză satisfacerea unor dorinţe, ne interzic unele lucruri, ne critică, ceartă şi pedepsesc pentru altele, iar după ce trec de 40 de ani ne povestesc prea mult despre necazurile şi bolile lor, ne cer sprijin prea des, refuză să trăiască aşa cum ni se pare nouă că ar fi mai bine…

Refuzăm prea des să le acceptăm alegerile şi stilul de viaţă. Îi ascultăm prea rar, fără să le dăm „lecţii”, fără să le reproşăm una sau alta din viaţa lor sau din viaţa noastră. Conştientizăm şi le spunem prea rar cât de mult contează ei pentru noi, câte calităţi apreciem noi la ei, cât de profundă e iubirea noastră pentru ei… Facem, cu alte cuvinte, aceleaşi greşeli pe care le reproşăm că le-au făcut ei cu noi când eram copii…

Nu-mi spuneţi că tot ei sunt de vină, pentru că aşa ne-au educat. Ei au făcut ce au ştiut şi au putut. Dar, atâta vreme cât acceptăm că fiecare avem liber arbitru, ce facem noi înşine cu noi şi din noi???

Am făcut aproape toate aceste greşeli cât a trăit mama. Nu le-am mai repetat după ce mi-a rămas doar tata, nu am niciun sentiment de vinovăţie faţă de el. Aş fi vrut doar să-l fi putut ajuta mai mult; însă ajutorul pe care şi-l dorea el (să ne vadă mai des „acasă”, lucrând grădina, via, livada… împreună cu el) nu-mi stătea mie în putere, iar ajutorul pe care i-l ofeream eu (să vină la mine, ca să-l pot îngriji aşa cum merita) nu era acceptabil pentru el…

Nu vreau să repet acum greşeala de a-mi reprima durerea. Voi plânge golul din viaţa mea până la ultima lacrimă, aşteptând să văd ce mă va învăţa…