”Am foarte multe competenţe profesionale, dar angajatorii nu pot înțelege ce câştig aş fi pentru firma / compania lor”

03.23.2014

Preluat în Cariere.

Alexandra a avut un parcurs plin de succese: două masterate; titlul de doctor obținut într-o universitate occidentală; statutul de cadru didactic universitar, la care a renunțat în favoarea unui job considerabil mai bine plătit. Cu un an în urmă, a decis că nu mai vrea să accepte constrângerile acelui loc de muncă și a demisionat.  ”Financiar a fost bine, mi-am facut un credit si mi-am cumparat un apartament, mi-am luat chiar si masina, dar am renuntat la mine, la libertatea mea, la dreptul meu de a-mi exprima opiniile, la dialog”, îmi explica, atunci când m-a contactat. De atunci, nu mai reușește să se angajeze: ”imi caut de lucru si nu gasec nimic. (…) Toate drumurile pe care incerc sa merg sunt inchise si, desi incerc sa nu cad prada deznadejdii, am momente de spaima si teroare care ma trezesc noaptea din somn. Nu va mai scriu cate candidaturi am trimis, pentru posturi de toate felurile. Ar fi inutil. Banuiesc ca abordarea mea este gresita, ca modul meu de a gandi este defectuos. Ceva nu fac bine si nu stiu ce anume.”

Iată ce nu făcea bine. Reproduc aici fragmente din evaluarea pe care ea însăși a scris-o la finalul ”primei runde” a programului de învățare-dezvoltare pe care l-am parcurs împreună ; din rațiuni de etică profesională, am eliminat sau reformulat unele fragmente, care ar fi făcut posibilă identificarea persoanei. Cu siguranță, mulți tineri, și mulți mai puțini tineri, pot da vieții lor un curs nou, inspirându-se din lucrurile pe care ea le-a descoperit și din deciziile pe care ea le-a luat.

*

I.  Când am solicitat acest program:

Mă simțeam în impas, pentru că îmi imaginam că am foarte multe competenţe profesionale, dar de care angajatorii nu sunt conştienţi şi nu pot înţelege ce câştig aş fi pentru firma/compania lor. Eram convinsă că pregătirea şi experienţa mea anterioare sunt suficiente pentru a ocupa o poziţie importantă la un nou loc de muncă şi consideram că orice altă (re)calificare/certificare ar fi inutilă. Nu eram dispusă să învăţ alte lucruri noi decât în contextul găsirii unui alt loc de muncă, considerând că era de datoria angajatorului să mă ajute să îmi dezvolt alte competenţe, necesare atingerii performanţei în acel loc de muncă specific, condiţionând astfel învăţarea de lucruri noi de angajarea mea (de „premierea” mea cu un loc de muncă „special”). Nu simţeam nevoia de a face eforturi pentru a-mi lărgi zona de confort din două motive:

a. Nu ştiam ce fel de certificare/calificare ar trebui să adaug CV-ului meu (ca urmare, am abandonat, înainte măcar de a începe, ideile pe care le-am avut de a face un curs de (…) sau de a învăţa o noua limbă străină – am oscilat între limbile (…) şi, în final, nu am studiat-o pe niciuna);

b. Am îmbrăţişat cu mare entuziasm convingerea că, dacă cineva vrea să te angajeze, o face oricum, fără să se uite prea mult la CV-ul şi la competenţele tale. Adoptarea acestei idei mi-a fost facilitată de diferite exemple de la fostele mele locuri de muncă unde ceea ce se „premia” nu era neapărat competenţa, recunoaşterea profesională fiind adesea (dar fără a fi neapărat o regulă generală) determinată de existenţa unor tipuri de relaţii care se stabileau între şefi şi anumiţi angajaţi.

Eram indecisă dacă noul meu job ar trebui să fie o reluare a activităţii de cercetare, sub forma unui post-doctorat, sau un restart într-un domeniu care să aibă totuşi, drept componentă, activităţi de (… – aceleași din joburile precedente, n. ES) sau a angajării într-un organism internaţional (ONG-uri, UNESCO, ONU, AUF, etc.) care derulează programe în (… – aceleași din joburile precedente, n. ES). Eram convinsă că insuccesele mele legate de găsirea unui loc de muncă sunt datorate nepriceperii mele de a redacta un CV şi o scrisoare de motivaţie „profesioniste”, precum şi lipsei de viziune a angajatorilor. În cazul candidaturilor trimise în străinătate, am asociat eşecurile mele şi cu atitudinea străinilor faţă de emigrarea românilor, în general.

Am sperat că munca mea cu profesionistul va accelera ritmul de găsire a unei soluţii de ieşire din criza profesională prin care trec, prin identificarea tipului de job care mi se potriveşte şi, odată identificat, voi putea aplica la acest tip de job, fiind angajată cu succes. Am sperat că timpul alocat reintrării în viaţa profesională va fi foarte scurt, de trei-patru luni.

Am sperat să pot identifica şi înţelege care au fost greşelile mele în deciziile pe care le-am luat în trecut în legătura cu cariera mea. Dorinţa mea era să aflu care au fost aceste greşeli, fie din punct de vedere „strategic”, fie din punct de vedere al modului de gândire, pentru a le evita pe viitor.

O altă aşteptare, poate cea mai mare, a fost (şi este încă) dorinţa de „a face altceva”, fără să pot defini ce înseamnă acel „altceva”. Singurul lucru pe care îl ştiam cu certitudine era că nu doream să mai fac ceea ce am făcut înainte (…) şi aşteptarea mea era (şi este) să mă „reinventez” profesional (la acel moment, vedeam reinventarea ca un proces de transformare fără efort din partea mea, fără implicare activă – de tipul dezvăţare / învăţare prin conştientizare şi rescriere a programului mental – în acest proces).

II.  Dacă aş exprima într-o singură frază (eventual, metaforă) câştigurile mele din program, până acum, această frază ar fi următoarea:

Eram ca un computer performant, dar plin de viruşi (sabotori) care îi blocau funcţionarea, iar acum simt că am instalat un program de devirusare care, pe măsura ce va identifica fiecare virus în parte şi îl va anihila, îi va permite computerului să îşi optimizeze funcţionarea şi să atingă performanţele pentru care a fost creat.

III.  Eu cea de acum sunt diferită de aceea care a solicitat programul prin următoarele:

1. Mi-am recăpătat încrederea în mine. Prin metoda de lucru învăţată de la profesionist am început să îmi creez instrumente de lucru care îmi permit să identific cauzele reale ale problemelor mele din domeniul profesional, relaţional, financiar. Acest lucru îmi permite acum să cred că, dacă voi continua pe drumul  acesta, oricât de anevoios ar fi el, îmi voi putea scrie viitorul în mod „sănătos” şi benefic mie, dar şi celor din jurul meu (familie, prieteni, relaţii la locul de muncă). Însă marea diferenţă vine în relaţia cu mine însămi, pentru că am căpătat încrederea că muncind cu mine însămi mă pot (re)construi şi dezvolta în mod conştient, într-un self-awarness real.
2. Sunt decisă să renunţ la atitudinea de şcolar mofturos – adolescent rebel. Am înţeles că tendinţa mea defensivă este unul din principalii mei sabotori interiori şi am început să lucrez la destructurarea acestei obişnuinte de comportament, gândire şi reacţie prin conştientizarea situaţiilor în care mă aflu şi prin învăţarea de noi obişnuinţe benefice. Lenea, lipsa de chef sau amânarea constantă în punerea în practică a diferitelor proiecte – cărora le găseam justificări şi scuze de tipul „oricum e inutil / la ce bun / la ce o să îmi servească asta?” – le-am înlocuit cu acţiuni concrete de tipul „priorităţi” ce figurează în agenda mea de lucru pe termen scurt. Aceeaşi atitudine de şcolar iresponsabil pe care o manifestam în legătură cu alimentaţia şi fumatul am înlocuit-o cu o atitudine de adult responsabil care a preluat controlul asupra modului în care se hrăneşte şi care a renunţat la fumat.
3. Am acceptat că dezvoltarea personală este un proces continuu, care durează toată viaţa şi care nu se termină la încheierea unui program de dezvoltare personală. Nu mai caut soluţii rapide pentru rezolvarea problemelor mele şi lucrez la schimbările profunde de care am nevoie. Am înţeles că totul ţine de mine, nu de factorii exteriori, fie ei persoane sau evenimente, şi că singura care mă poate scoate din problemă sunt numai eu. Oricât de multe programe de dezvoltare personală aş urma, lipsa de asumare responsabilă şi a dorinţei 100% de reuşită va fi mereu piedica principală în obţinerea de rezultate pe termen lung.
4. Am conştientizat problemele pe care mi le-au adus hrănirea iraţională şi nejustificată a ego-ului. Lucrez la controlarea tendinţelor mele egotice (vanitate, orgoliu, autosuficienţă, etc.) care s-au manifestat şi care se manifestă încă în relaţiile mele, în atitudinea legată de locul de muncă şi în raportarea mea la lume. Recadrez situaţiile în care ego-ul meu este „atacat” şi le privesc din alt unghi, căutând beneficiile unor astfel de situaţii,  pe care până acum le consideram jignitoare, ofensatoare şi pe care le sancţionam cu promptitudine (fie verbal, fie prin abandonarea relaţiei cu persoana în cauză). Acest lucru mă învaţă să disting între lucrurile pe care le pot într-adevăr controla (ego-ul meu) şi cele care ies din sfera controlului meu (reacţiile celorlalţi, factorii exteriori mie). Lucrez la tendinţa mea de a ocupa un loc privilegiat în relaţiile cu prietenii şi familia mea şi accept că şi cei din jurul meu au nevoie de tot atâta atenţie şi apreciere ca şi mine. Nu mai transform situaţiile în care mi se cere ajutorul/sfatul în surse de hrană ale ego-ului şi de „împăunare”, ci le alchimizez în surse de bucurie pentru contribuţia pe care o am în ajutorarea celor care mă solicită. Sunt conştientă că „importanţa” mea trebuie să vină din ceea ce fac atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi.
5. Am renunţat la aşteptările nerealiste legate de jobul pe care mi-l doresc. Nu am renunţat la aspiraţiile mele de a avea un „job important”, dar am redefinit importanţa jobului prin diferenţa pe care aş face-o la locul meu de muncă, prin resursele pe care le-aş dezvolta. La începutul programului eram completat derutată pentru că aveam convingerea că am căutat în toate direcţiile pe care mi le putea permite CV-ul să caut, dar, în urma discuţiilor cu profesionistul, am constat că toate căutările mele au fost de fapt tentative de întoarcere în trecut, la profesia pe care am abandonat-o în urmă cu cinci ani. Eventualii paşi laterali pe care i-am făcut (joburi în consultanţă, administrare de proiect, etc. nu au fost suficient de bine pregătiţi (punerea în valoare a acelor competenţe cerute pentru acele joburi sau chiar lipsa acelor competenţe din CV-ul meu în acel moment). Ştiu acum că trebuie să îmi adaug în CV cursuri şi formări noi, competenţe şi calităţi noi care îmi vor permite cu adevărat „să fac altceva”, aşa cum am anunţat la începutul programului de dezvoltare personală. Acum ştiu ce caut, ca posibile domenii de activitate (…), ceea ce este un progres în raport cu căutările mele anterioare, când înotam în ceea ce mie mi se părea a fi un „ocean de posibilităţi”, dar fără a fi capabilă să disting ceea ce mi se potriveşte cu adevărat.
6. Am înţeles că viaţa nu este o vacanţă şi că efortul şi munca serioasă nu se încheie la finalizarea studiilor.

IV. Din toate resursele pe care mi le-a oferit profesionistul, cel mai mult am simţit că m-au ajutat următoarele:

1. Sinceritatea cu care mi-a vorbit despre lucrurile pe care le-a observat în modul meu de gândi şi de a mă raporta la lumea exterioară.
2. Recomandările pe care mi le-a făcut, legate de acţiunile pe care trebuie să le fac; indicarea modului de organizare a agendei zilnice; lecturile indicate, din zona dezvoltării personale.
3. Modalitatea de a obţine răspunsuri prin întrebările puse; m-a ajutat să dau răspunsuri pe care, în acel moment, nu aş fi crezut că le deţin.
4. Exemplele <din experiențele> personale şi ale clienţilor.
5. „Duşurile reci” pe care mi le-a aplicat în momentul în care a observat rezistenţa totală la schimbare; semnalarea riscului de stagnare în programul de dezvoltare personală.

V. Dacă mă gândesc la toate relațiile care au avut un impact pozitiv asupra dezvoltării mele până acum, apreciez că această relație cu profesionistul se situează … (unde?) :

Un astfel de profesionist se situează pentru mine în categoria „oameni-catalizator”. Dacă ai norocul să îi întâlneşti, îţi dau direcţie în viaţă. Îţi potenţează capacităţile minţii şi ale sufletului, te ajută să te „vezi” cu adevărat. Nu sunt mulţi astfel de oameni în viaţa unei persoane şi cred că fiecare îi poate număra pe degete pe aceia care, cu adevărat, i-au modificat cursul vieţii. Şansa mea a fost că un astfel de profesionist a acceptat să intre în viaţa mea atunci când aveam cu adevărat nevoie de el.

*

Eu aș reformula ultima ei idee: șansa ei a fost că ea însăși a decis să mă cheme în viața ei și a făcut tot ce a putut mai bun ca eu să accept, iar antrenamentele și ”chirurgia plastică” pe creierul ei să reușească. Și de aici înainte șansa ei va fi ca ea însăși să facă tot ce poate mai bun, cu perseverență, ca să înainteze pe drumul pe care ea însăși l-a descoperit și pe care ea însăși a ales să meargă.

Dacă și tu ai nevoie și ești hotărât(ă) să-ți oferi o astfel de șansă, caută profesionistul cu care simți că poți lucra și lucrează serios, hotărât, perseverent.

NB. Între timp, Alexandra a identificat deja câteva variante de muncă pentru a-și acoperi nevoile imediate și a fost deja chemată la interviu pentru un job cu posibilități mari de dezvoltare…

Cum lucrăm

Contact