De ce nu simt mândrie, ci admirație pentru Simona Halep

06.07.2014

”Whenever you find yourself on the side of the majority, it is time to pause and reflect.” (Mark Twain)

Ce a uitat să spună Sharapova în discursul final de la Roland Garros (2014): Simona, you’d deserve to win too. Au spus-o emoțiile care au copleșit-o până la ”piele de găină” atunci când asculta imnul…

Ce uită să spună românii după meciul de astăzi: Simona, te admirăm, îți suntem recunoscători, te onorăm, ești un model pentru noi, vom lua de la tine un exemplu de muncă serioasă, perseverență, luciditate, autocontrol etc. etc. etc.

Acest articol este despre mândria pentru reușitele altuia și nevoia de a te simți tu important – atunci când s-ar cuveni să-l onorezi pe altul…

A spune ”Te admir” înseamnă să te poziționez mai sus decât mine și, implicit, să recunosc că mă poziționez mai jos decât tine. A spune ”Îți sunt recunoscător” înseamnă a recunoaște deschis că ai făcut ceva pentru mine, că eu obțin niște beneficii din acțiunile tale. Mai înseamnă, dacă am un caracter bun, și responsabilitate pe termen lung pentru mine: ”Voi face eforturi să mă ridic și eu la nivelul tău.”

Când spunem ”Simona, suntem mândri de tine”, ne poziționăm la același nivel cu cel care a avut un succes, ne imaginăm că facem parte din aceeași categorie și, mai mult, transferăm o responsabilitate asupra sa: ”Ai o datorie față de noi, datoria să ne faci să fim mândri”; opusul ar fi fost, bineînțeles, ”Ne-ai dezamăgit / Ne-ai făcut de râs”. E un prilej suplimentar pentru noi să ne simțim valoroși, să ne bucurăm și să sărbătorim, să uităm de responsabilități și angajamente personale; un prilej pentru ea să ”câștige” aplauze de moment și o presiune mai mare pentru meciurile viitoare – o balanță cam dezechilibrată, totuși, nu-i așa?

Mândria pentru altul e o formă incompletă și distorsionantă de a recunoaște că tu obții niște beneficii din munca și performanțele lui. E infinit mai ușor să fii mândru decât să admiri, să respecți, să fii recunoscător, să onorezi, să urmezi un exemplu; infinit mai ușor să reduci toate emoțiile la un clișeu repetat de toată lumea, decât să observi diferențele de nuanțe între stările tale afective și consecințele pe care le pot avea acestea.

Încearcă să-i spui cuiva pe care îl iubești – partenerului sau copilului tău – ”Te admir pentru că faci cutare și cutare mai bine decât aș putea eu să fac. Și îți sunt recunoscător pentru eforturile și performanțele tale”, observă-ți atent trăirile profunde și observă-le și pe ale lui: vei simți și vei înțelege diferența. Când spui ”Te admir și îți sunt recunoscător”, centrul de greutate se află la celălalt, reușita și meritele rămân integral ale lui; când spui ”Sunt mândru / mândră de tine”, deplasezi centrul de greutate către tine, te identifici cu reușita lui, preiei asupră-ți o parte din ea, îl deposedezi într-o măsură de ea. Când spui ”Te admir pentru cutare”, focalizarea viitoare a celui în cauză rămâne pe el însuși, pe testarea și depășirea limitelor sale, pe acțiunea și performanța în sine (ceea ce numim ”motivație internă și intrinsecă”; va continua să facă lucrul respectiv cu pasiune); când spui ”Sunt mândru / mândră de tine”, focalizarea lui viitoare se va transfera în afara sa și în afara acțiunii propriu-zise (ceea ce numim ”motivație externă și extrinsecă”; va acționa sub presiune, sub greutatea poverii de a te face pe tine mândru/mândră). – Observă-i atent pe adolescenți, ei sunt ”aparatul de măsură” cel mai fin pentru aceste diferențe: părinții îi obișnuiesc să-și dorească să-i facă mândri, însă responsabilitatea cu care îi împovărează le generează adolescenților un stres care adesea îi împiedică să aibă rezultatele dorite; totodată, atunci când obține un succes cu care părinții se laudă ca și când ar fi al lor, adolescentul fie se simte frustrat și o arată, fie își pierde încrederea în sine… Deși nu conștientizăm foarte bine acestea, fiecare dintre noi își dorește și are nevoie ca faptele lui bune să fie recunoscute ca integral ale lui și admirate, iar cei care au de câștigat de pe urma lor să-și manifeste deschis, fără ocolișuri, recunoștința.

Singurii care au dreptul să fie mândri pentru Simona sunt ea însăși și, în proporții diferite, antrenorii și părinții ei – aceia care au contribuit efectiv, într-un fel sau altul, la succesul ei.  Noi ceilalți se cuvine să o admirăm, să o respectăm, să o onorăm, să ne inspirăm din perseverența cu care se antrenează, din voința ei etc. Iar dacă simțim că am avut ceva de câștigat, să-i spunem onest, deschis ”Îți sunt recunoscător / recunoscătoare pentru…”.

Oare câți români care spun astăzi ”Simona, sunt mândru / mândră de tine” gândesc și ”Simona, voi face astfel încât și tu să fii mândră de mine”? Câți spun: ”Simona, mă identific cu tine, iar de astăzi voi munci exact atât cât și așa cum muncești tu la antrenamente”? Câți fac acestea începând nu ”de mâine”, ci de astăzi? Abia atunci mândria națională ar fi îndreptățită, iar relația ar fi corectă.

Eu nu sunt mândră de Simona Halep. Așa cum nu mi-e rușine pentru sutele de cerșetori și infractori români risipiți prin Europa. Sunt mândră, sau mi-e rușine, doar pentru ce fac eu însămi. Imaginează-ți cum ar arăta lumea, România, viața noastră, a tuturor, dacă fiecare ar căuta să fie mândru – și să-i fie rușine – doar pentru ce face el însuși și dacă fiecare i-ar admira deschis pe alții și și-ar exprima deschis recunoștința pentru ce primește de la alții.

Am toată admirația și tot respectul pentru Simona Halep și Maria Sharapova în egală măsură – chiar dacă am stat trei ore cu pumnii strânși și cu sufletul la gură, sperând până în ultima clipă să câștige conaționala mea.

Și a câștigat. ”Da, (…) a jucat atat de bine si pana la ultimul sprint incat nu a mai contat daca a castigat sau a pierdut – a fost egala Sharapovei”, comentează cineva la postarea mea pe Facebook. Aceasta este morala poveștii Simonei Halep la Roland Garros 2014: în orice faci, dacă joci dând tot ce poți tu mai bun până la ultima minge, nu mai contează dacă pierzi sau câștigi, ești egalul învingătorului. Îi sunt recunoscătoare că mi-a oferit încă un prilej să văd că această convingere a mea e întemeiată. Și o admir din toată inima pentru că face lucruri pe care eu nu sunt capabilă să le fac, la un nivel de performanță la care eu nu aș fi capabilă – sau nu am făcut eforturi suficiente – să ajung.

Toate cele de mai sus se aplică la orice tip de relație: de cuplu, de familie, de prietenie, de școală, de muncă, de afaceri…

Gândește-te mai bine când spui ”Sunt mândru / mândră de tine!”: ce nevoi îți satisfaci – ție – când o spui? ce nu vrei sau nu ai curajul să recunoști deschis în relația cu celălalt?

Ce te împiedică să spui ”Te admir din toată inima, te respect, îți sunt recunoscător și te onorez, poate te și invidiez un pic, voi munci să ajung la performanțe similare în munca mea”? Indiferent dacă e vorba despre sportivul tău preferat, părintele tău, copilul tău, prietenul tău, colegul tău, competitorul tău…

Lucrează simultan la inteligența ta emoțională și caracterială!

Notă: Articolul meu nu atacă nevoia – general umană – de apartenență și identitate respectabilă. Atacă zona de confort. Și mă bucur că mulți s-au simțit atacați. Poate că, în timp, vor observa mai atent lucrurile, vor reflecta mai mult la reacțiile lor emoționale, iar data viitoare, când vor afla despre o performanță notabilă a unui român, vor spune: ”Bine, domnule, el/ea a reușit asta. Care e nivelul maxim de performanță pe care vreau eu să-l reușesc în ce fac? Ce a făcut el/ea ca să reușească? A mizat mai mult pe talentul nativ, ori mai mult pe muncă? A așteptat să-l/o motiveze alții, ori a lucrat la automotivare, autoorganizare, autodisciplină? Cât a muncit? Cum și-a organizat munca? Câte sacrificii a făcut? Ce pot eu învăța de aici? Cum pot eu introduce în munca mea aceleași lucruri?”.

Succesele sportivilor de performanță îi fac ”mândri” pe majoritatea românilor pentru că le acoperă nevoia de a se simți aparținând unui popor talentat, capabil de performanță, și, pe de altă parte, nu ridică ștacheta pentru ei la locul de muncă, la școală sau în viața personală; dimpotrivă, le oferă ”șansa” de a se instala și mai confortabil în zona lor de confort. Prea mulți români trăiesc performanța ”prin reprezentanți”, le cedează / transferă / deleagă altora – uneori nonconștient, alteori conștient – eforturile, autodisciplina, autocontrolul, sacrificiile etc. necesare performanței. Prea mulți își doresc, în viața lor de fiecare zi, profesori, șefi și parteneri de viață ”înțelegători”, ”cumsecade”, îngăduitori și colegi care să nu ”iasă din rând”, să nu fie ”mai cu moț”, să nu ”facă pe deștepții”… Iar ”mândria” pentru performanțele sportivilor și elevilor olimpici, asumate ca și cum ar fi ale lor, este unul dintre mecanismele care îi ”ajută” pe prea mulți să acopere cu medalii ”alergia” lor de fiecare zi la standardele foarte ridicate și munca organizată, disciplinată, perseverentă, ”de robot”, pentru a atinge aceste standarde.

(Citește mai multe în Comentarii).