Suntem solidari acum – suntem și integri?

11.04.2015

FII schimbarea pe care vrei să o vezi în lume. (Mahatma Ghandi)

E prima dată când am simțit admirație pentru oamenii care lucrează la posturile de televiziune #Antena. ”În acest moment, oamenii aceștia chiar fac ceva ca să ajute”, mi-am spus. Am trecut peste gândurile critice legate de spectacolul creat în jurul suferinței extreme. Am trecut și peste gândurile critice legate de inegalitatea creată între suferința victimelor incendiului din #Colectiv și alte suferințe, la fel de mari, pe care alți oameni le trăiesc în același timp, cu frustrările inevitabile oricărei inegalități. M-am lăsat impresionată de teledonul organizat atât de rapid. M-am lăsat impresionată de bătrâna care a venit să-și doneze pensia. M-am lăsat impresionată de tânăra care, cu ceva timp în urmă, și-a donat alocația. M-am lăsat impresionată de tot. Am dedus că întreg trustul și fiecare angajat în parte au donat toate câștigurile proprii din perioada aceasta: și salarii, și venituri din clipurile publicitare (unde, între două secvențe al căror dramatism e accentuat prin efecte jurnalistice, fețe radioase te îndeamnă să cumperi una sau alta). Altfel, nici nu vreau să mă gândesc: să-i îndemni pe alții să facă ce tu nu faci ar fi culmea fariseismului și lipsei de integritate; iar să câștigi bani dramatizând suferința altora ar fi culmea cinismului.

Nu. Îmi place să cred că învățăm să fim și solidari, și integri.

M-am lăsat impresionată și de manifestațiile de stradă de aseară. Am dedus că oamenii aceia care au manifestat sub sloganul ”Trebuie să facem ceva!” au mers astăzi la locurile lor de muncă sau de studiu (universități, școli) hotărâți să facă, și să nu mai facă, exact ce așteaptă să facă și să nu mai facă guvernanții împotriva cărora au strigat. Deduc că, de astăzi, nimeni nu mai folosește improvizații electrice. Deduc că, de astăzi, șoferul grăbit merge și parchează corect, respectând toate semnele de circulație, iar dacă greșește își interzice să ”se înțeleagă” cu polițistul pentru a scăpa de pedeapsă. Deduc că angajatul îi spune, de astăzi, ”Mulțumesc” managerului exigent care îi semnalează, sau îl penalizează, că nu a făcut ceva din fișa postului său sau nu a atins încă nivelul de performanță cerut, iar apoi muncește ”pe bune”, oricât e nevoie, până face acel ceva la standardele de performanță cerute. Deduc că elevul/studentul îi spune ”Mulțumesc” profesorului exigent care îi semnalează că încă nu știe suficient de bine ceva, iar apoi studiază ”pe bune”, oricât e nevoie, și se testează până e 100% sigur că a învățat acele lucruri. Deduc că acela/aceea care își dorește un post mai bun, un salariu mai bun, un loc la o școală bună etc. muncește ”pe bune” să le obțină corect și își refuză ”dreptul” de a gândi măcar posibilitatea de a da ”șpagă” pentru ele.  Altfel, nici nu vreau să mă gândesc: să ceri de la alții să facă ce tu nu faci ar fi culmea fariseismului și lipsei de integritate.

Dacă le ceri guvernanților să muncească ”pe bune”, în vreme ce tu le povestești colegilor cum a fost aseară și cât de important e ”să facem ceva”, atingi o culme a fariseismului și lipsei de integritate. Dacă le ceri lor să fie corecți și integri, în vreme ce tu ”te descurci”, atingi o altă culme a  fariseismului și lipsei de integritate.

Nu. Îmi place să cred că învățăm să fim și solidari, și integri.

”Trebuie să facem ceva!” – e sloganul mișcărilor actuale de stradă. Poate și al tău. Desigur, și al meu – cu multe nuanțe, esențiale.

Întrebarea e: ce facem, fiecare, de fapt?

Trebuie să facem ceva, dar facem ce (ne) trebuie într-adevăr?

”Ceva”-ul pe mine mă îngrijorează. E semnul absenței unei direcții clare de acțiune, a unor valori și standarde clare și consecvent urmărite. Ca atunci când elevul/studentul care nu știe nimic la standarde clare de performanță spune, autodefensiv, ”Știu ceva”, ”Am scris ceva”, ”Am făcut ceva”. Ca atunci când patronul de la #Colectiv care spune că a întrebat înainte dacă artificiile nu sunt periculoase ar spune ”Am făcut ceva”.

Dacă, după ”Trebuie să facem ceva!”, urmează doar ”Demisia!”, îngrijorarea mea crește. E semnul simplei nevoi de descărcare emoțională. Și al ”externalizării” prea facile a responsabilității. Un mod de a nu face, de fapt, nimic, iluzionându-te că faci ceva.

Să ne înțelegem: și eu gândesc că prea mulți dintre cei care ne conduc au făcut prea multe greșeli în pozițiile pe care se află, iar unii s-ar fi cuvenit să se retragă demult; în plus, sociologul din mine știe bine că presiunea grupurilor joacă un rol important în evoluțiile sociale.

Însă doar demisiile și schimbarea guvernelor nu schimbă esențial, și nu neapărat în bine, lucrurile. E suficient să privești înapoi ca să vezi aceasta.

Ce urmează după presiuni, manifestații, demisii și alegeri anticipate? ”Sistemul” bolnav continuă, din cauză că fiecare dintre noi participă în fiecare zi, de pe o poziție de conducere sau de pe o poziție ”simplă”, la reproducerea lui; din cauză că dorințele, plăcerile, interesele noastre aici și acum trec înaintea valorilor noastre. Urmează, în timp, o nouă acumulare de nemulțumiri, o nouă descărcare și o nouă auto-disculpare cu ”Demisia!”, un nou triumfal ”Asta e România mea” lângă o fotografie cu o manifestație de stradă, postată pe Facebook. Grosso modo, acesta este ciclul în care trăim de 25 de ani încoace.

Comunitățile create via Facebook, cu avalanșe de postări, like-uri și comentarii, manifestațiile de stradă, demisiile și schimbările de guverne rămân, de cele mai multe ori, doar supape de descărcare a frustrărilor acumulate și a emoțiilor de moment. Nu sunt soluții efective pentru schimbări de profunzime în direcțiile dorite. Iar prin descărcarea emoțională pe care o aduc contribuie la amânarea sine die a schimbărilor de profunzime. Dacă m-aș ocupa cu manipularea maselor ca să păstrez raporturile de putere economică sau/și politică existente, le-aș provoca; plecarea de la guvernare nu înseamnă neapărat pierderea puterii, poate fi foarte bine un pas util pentru păstrarea ei.

Hai să luăm, tu și cu mine, fără să-i așteptăm pe alții, ca model comportamentul cadrelor medicale care au îngrijit zilele acestea victimele din incendiul de la #clubulColectiv . Dacă lucrezi în media și ai un cuvânt de spus acolo, creează un proiect de lungă durată prin care să promovezi consecvent acest model, utilizând toate resursele pe care le poți mobiliza și ignorând competiția pentru rating.

Oamenii aceștia NU au făcut ”ceva”. Au făcut ce știu ei să facă foarte bine, la standardele cele mai înalte de care au fost capabili în condițiile date. Iar ca să știe să facă foarte bine lucrurile acelea, care au salvat vieți, au studiat serios, ”pe bune”, nu s-au mulțumit cu ”știu ceva” și ”fac ceva”. ”Știu ceva” și ”fac ceva” nu ar fi salvat pe nimeni acum, dimpotrivă, ar fi ucis.

Imaginează-ți că, în loc să opereze în sălile de operații, în loc să acorde îngrijiri în sălile de reanimare și în saloanele obișnuite, în loc să studieze suplimentar și foarte serios ca să facă față unor cazuri cu care nu s-au mai întâlnit niciodată până acum, (și) ei s-ar fi mulțumit să strige în stradă ”Trebuie să facem ceva” și ”Demisia”, până când ar fi obținut toate demisiile posibile.

Imaginează-ți că, în timp ce operează, și-ar spune ”Dacă nu sunt plătit(ă) pe măsura competențelor mele și efortului pe care îl fac, nu sunt motivat(ă) să muncesc atât de mult și foarte bine”.

Imaginează-ți că, în timp ce îngrijeau trupurile fumegânde, cu pielea și carnea negre atârnând, cu miros infernal de carne și cauciuc arse, ar fi gândit ”Nu-mi place, vreau să fac ce-mi place, doar dacă fac ce-mi place sunt motivat(ă)”. Crezi cumva că vreunui cadru medical i-a plăcut ce a făcut zilele acestea?

Hai să luăm ca model, pe termen lung, comportamentul lor. Să studiem și să muncim în fiecare zi ”pe bune”, la standardele cele mai înalte de care sutem capabili, respectând valorile fundamentale pe care le clamăm și regulile sociale care susțin aceste valori. Fără să ne mai autoblocăm în clișee facile de tipul ”Vreau să fac (doar) ce-mi place” și ”Nu sunt motivat/ă din cauză că nu sunt plătit/ă suficient”.

Da, trebuie să facem multe, nu doar ”ceva”. Și da, puterea e la noi.

Dacă fiecare dintre noi e integru, oamenii lipsiți de integritate nu vor mai găsi atât de ușor complici în acțiunile lor. Dacă fiecare dintre noi e integru, nu vom mai vota atât de ușor oameni lipsiți de integritate.

Dimpotrivă, dacă ceri de la alții să facă în viața lor de fiecare zi ce tu nu faci în viața ta de fiecare zi, nu ești decât un fariseu și un om lipsit de integritate.

NB. Astăzi am redescoperit – a câta oară? – credința de care românii sunt, poate, mai intens atașați emoțional chiar și decât de credința în Dumnezeu : suntem un popor de oameni inteligenți, informați, competenți și integri, fiecare mai inteligent, mai informat, mai competent și mai integru decât cel/cea care are o opinie sau o perspectivă diferită, condus de aleși (!) proști, neinformați, incompetenți și corupți. Ce mă fac dacă nu împărtășesc această credință? Tu o împărtășești?

Citește și: Un sociolog despre o nouă formă de inteligenţă: inteligenţa caracterială