Mary Poppins și lecția de mindfulness: cum să nu mai fii școlar în viața ta

10.19.2016

Motto: Everything’s got a moral, if only you can find it. (Lewis Carroll)

Altfel spus: tu chiar știi ce crezi că știi ?

Cuvintele par atat de simple, le stiam si eu, (…) traiam cu impresia ca le stiu – dar nu le constientizam de fapt înțelesul…

STOP – RESPIRA. In cursul de astazi ati mentionat de atatea ori „STOP – Repiram adanc” incat, ca sa repet cuvintele unui personaj din cartea pe care o citesc acum „S-ar fi zis ca cineva lovise un gong in inima lui. Noutatea ii reverberase in intregul trup” (N. Krauss, Istoria Iubirii, 195). Exact asta am trait eu, astazi. Cuvintele par atat de simple, le stiam si eu, le-ati spus la primul curs, le-am tot intalnit pe parcurs si, fara sa realizez, traiam cu impresia ca le stiu – dar nu le constienzam de fapt, nu le-am putut intelege. Stop – Respira nu e un simplu exercitiu, ci, de fapt, un agajament, o constientizare a faptului ca nu soarta, parintii sau profa de mate sunt responsabili pentru viata mea, ci eu, si trebuie sa-mi asum asta!

La primele doua cursuri am venit entuziasmata si curioasa, dar cu asteptari complet nerealiste in ce va priveste. Mi-am inchipuit ca veti lucra un numar de magie, un fel de Julie Andrews in Mary Poppins in scena in care copiii sunt ajutati sa-si ordoneze camera batand din palme si cantand un cantecel. Altfel spus, ma asteptam sa-mi faceti ordine in viata. Un fel de „I’m here, you fix me”. Si asteptam comod sa inceapa cantecul si sa se stivuiasca totul ca la comanda, in acorduri glorioase de ingeri si cu nori negri departandu-se teatral.

Stop – Respira. Respiram eu, nu-i bai, dar ma manca nasul, ma gadila in talpa, imi era prea cald. Gand: „Oare nu se uita nimeni?” Stop – Respira aici si acum. Acasa, acest „aici si acum” capatau forme difuze de „Aproximativ in acest timp, dar nu uita ca ai si asta de facut” sau de „Acum dar de fapt mai tarziu pentru ca sunt stresata si am atatea treburi pe cap”, adica de oricand dar nu cand e intr-adevar nevoie: mai tarziu, cand trece stresul, cand termin treaba, cand se aliniaza planetele etc. Si nu am inteles ca de fapt vorbele acestea nu va apartin, ci trebuie sa imi apartina. Traiam cu ideea ca aceste cuvinte le spune doamna profesor la curs in exercitiile noastre de meditatie, nu in exercitiile mele, nu mi le asumam constient in viata de zi cu zi, asa cum nu mi le asumam constient la curs. Si abia astazi am realizat ca nu dumneavoastra sunteti Mary Poppins pentru mine, ci eu sunt: eu trebuie sa mi le asum constient, sa practic, sa interiorizez-incorporez, sa le transform in obicei. Eu preiau controlul si eu trebuie sa il detin, si abia in acest punct aceste cuvinte simple au inceput sa capete alt sens. Eu spun Stop si Eu respir, nu dumneavoastra pentru mine. Am inteles ca actul de a ma curata nu va apartine, ci imi apartine. Recunosc ca abia acum incep sa inteleg ce imi cereti, ce inseamna ca nu sunt IN, aici si acum.

Îmi dau seama că (de mult timp) aștept un „declick” (probabil că într-o altă formulare ar fi „să-mi pice ceva din cer, în poală”) și speram ca acest „declick” să se întâmple la acest curs. Sunt din ce în ce mai conștientă de faptul că am nevoie de eforturi conștiente și perseverente făcute de mine însămi (să preiau controlul propriilor acțiuni), de reușite și reveniri din eșecuri. Probabil că exact acesta e „declick-ul”, chiar dacă se petrece mai curând ca un proces de durată, care presupune eforturi, și nu ca un eveniment singular, uimitor și miraculos. (feedback primit de la o altă participantă la curs)

Am văzut cum meditația m-a ajutat să conștientizez și să eliberez emoții « ținute sub control » prin simplul fapt că le dau voie să se manifeste fiziologic. Corpul meu îmi spune ce mintea mea nu vrea să accepte sau de ce se teme inconștient. Îmi permit să le simt, le iau ca atare, făcând parte din mine, nefiind nici bune nici rele, ci pur și simplu existând. Iar ele se topesc în calm și conștientizarea propriei prezențe. ((feedback primit de la o clientă în program individual)

Am descoperit ca De ce -urile mele retorice nu sunt decat subterfugii de a cauta validarea de sine…

M-am revoltat initial in sinea mea cand mi-ati spus ca in poze m-ati vazut absenta si chirchita, la propriu, in propriile ganduri, pentru ca eu eram 100% convinsa de contrariu. Reactie: „Nu inteleg ce vrea de la mine!!!”

Revelatie: „Corpul tau reflecta temerile interioare – > adopti pozitie demna care faciliteaza atentia”. Conteaza pana si pozitia in care stau, iar eu nici macar nu ii acordam importanta, in ciuda faptului ca o mai vazusem pe Amy Cuddy prezentandu-si cercetarea. In monitorizarea anterioara va scriam ca am remarcat, cu ajutorul sotului meu, gesturile parazit care-mi scoteau in evidenta masochisul psihic, credeam ca sunt cazuri izolate care se manifesta doar in momente de panica sau de tensiune maxima, nu am crezut ca ele de fapt se vad mereu, iar pozele demonstreaza acest lucru. Toate aceste gesturi sunt manifestari exterioare ale fluxului de intrebari „De ce mie/eu?” si care imi intareau credinta ca Viata Ecaterinei  ≠  Ecaterina in sine. Am descoperit ca De ce -urile mele retorice nu sunt decat subterfugii de a cauta validarea de sine in exterior, la cei din jur, parinti, sot, prieteni, colegi uneori, si nu in interior. In monitorizarea mea anterioara am asternut pe hartie un flux de intrebari din categoria „De Ce?” si abia acum am realizat, spre rusinea mea, ca v-am tratat ca pe un oracol antic: „De ce, doamna Elisabeta, eu ma simt asa cum ma simt si toate hibele lumii par a fi adunate in curtea mea?” – acum, ca realizez, pana si tonul imi pare de repros, de parca v-as cere dumneavoastra socoteala sau un gest consolator. Asteptam comod si pasiv pe scaun actul salvator din partea dumneavoastra. Asteptam sa imi spuneti ce sa fac, cu pasi clari, cu obiective, cu note de subsol. Acum ca privesc retrospectiv, eram un fel de cetatean turmentat intr-o perpetua cautare de raspunsuri clare la emblematicul „Si eu ce sa fac?”.

„Saptamana asta pari alt om, esti vesela, relaxata, pari… intreaga la minte.” (…) E ca si cum am vazut deodata haturile in mana mea, nu in mana unui vizitiu oarecare.

Revin la ideea ca pentru mine relatie corp-minte a fost o revelatie si abia acum pot spune ca mi-e clar ca „Stop. Respir. Iau o pozitie demna” e un exercitiu de armonizare, de reechilibrare. Aparent e totul atat de simplu, si eu am realizat ca nu numai nu stiu sa spun Stop, dar si ca nu stiu sa Respir! In ultimele 5 saptamani eu nu am respirat constient deloc, doar scoteam in rastimpuri cate un oftat prelung, semn ca si corpul meu cerea pauza si aer. Acum, nu doar dimineata, ci si in timpul zilei practic respiratia constienta cu zambetul pe buze! Reactia din partea unei colege, astazi, dupa program: „Saptamana asta pari alt om, esti vesela, relaxata, pari…intreaga la minte.”

Notă Elisabeta Stănciulescu

Expresia întreg / întreagă la minte e una dintre posibilele traduceri în limba română a termenului mindfulness. Alături de cu toate mințile acasă, în toate mințile. Știm cu toții că, dincolo de accepțiunea restrânsă care trimite la patologii psihice, aceste expresii sunt folosite în limbajul cotidian în formă negativă – ”nu ești întreg / întreagă la minte”, ”nu ești în toate mințile”, ”nu ești cu toate mințile acasă” – pentru a numi situații care nu au nicio legătură cu vreo boală psihică: persoanei în cauză i se semnalează / reproșează, de fapt, că se lasă în voia propriilor dorințe, iluzii, suspiciuni, erori de gândire, emoții și că nu acordă atenția cuvenită realității de dincolo de propriile-i gânduri și trăiri, iar din această cauză nu judecă limpede (cu mintea întreagă). Or, mindfulness tocmai aceasta înseamnă: a conștientiza tirania propriilor producții mentale și a nu te lăsa dominat, controlat de ea, ca să-ți lași creierul să vadă, audă etc. cu adevărat ce se petrece în tine și în afara ta, să prelucreze informațiile și să ia decizii cu mintea întreagă, nu doar cu partea care distorsionează, poate, lucrurile – v., de pildă, ce spune profesorul Mark Williams (Oxford) despre Mindfulness. Traducerea pe care eu o găsesc cea mai potrivită este aceasta: minte complet limpede.

Abia astazi am realizat ca Stop – Respir e o decizie constienta, un deliberate practice, nu repetat pe pilot automat. E ca si cum am vazut deodata haturile in mana mea, nu in mana unui vizitiu oarecare. Abia acum, in tren, am simtit deodata „adevarul nalucindu-se deasupra [mea]”, exact asa cum a simtit personajul din cartea pe care o citesc. Stop – Respir e de fapt solutia la blocaj!

Ce am descoperit sau redescoperit eu despre mine în timpul sesiunii?

Am descoperit ca nu stiu sa ascult activ. In primele doua cursuri m-am comportat ca si cand ascultam, dar de fapt eram cu mintea departe, si iarasi, abia sambata aceasta am inteles lucrul acesta. De fapt, fluxul gandurilor mele era mai puternic decat ceea ce-mi spuneati dumneavoastra, mai ales in anumite momente. Luam notite mecanic, ca la scoala, nu era un act constient.

Am mai descoperit ca, de fapt, sunt oarba la detalii si imi scapa lucruri esentiale doar pentru ca am impresia ca le stiu sau mi se par nesemnificative, cum e exercitiul despre care am scris mai sus.

Am descoperit ca nu stiu sa cercetez si ca, de fapt, cand imi pun intrebarile capcana nu filozofez, ci judec si interpretez eronat lucrurile.

Am descoperit ce inseamna „a-ti schimba nivelul de energie” – ca pana si schimbarea pozitiei, miscarea de 5 minute, are sens. Sincer, abia acum am descoperit cum se leaga tot ce facem la curs, fiecare miscare, pauza si exercitiu, toate au un sens pentru a intari ceea ce studiem.

Am realizat cat de des ma plang (mai ales dupa monitorizarea de vineri), cat de mult imi plang de mila si ca asta e un subterfugiu pentru a capata atentie de la cei din jur.

Ca traiesc mereu trecutul si ma raportez constant la ce mi s-a intamplat in trecut, plasand vina in curtea altuia. Ca nu imi asum deloc prezentul.

Cand si-a exprimat Aura frustrarea in legatura cu faptul ca ea nu a inteles prezentarea in engleza, m-am vazut pe mine in fata unui lucru/concept dificil avand exact aceeasi reactie. Reactia mea la orice lucru complex si dificil, chiar si in procesul de invatare, e sa fug, nu sa-l infrunt: nu pot, asta e, sunt proasta. Ce naiva! In loc sa depun efort sustinut ca sa depasesc obstacolul si sa cuceresc problema, eu ma eschivez dupa mormane de scuze, condamnandu-ma la esec.

Am mai descoperit ca frica mea de esec e, de fapt, frica de efort sustinut, de iesirea din zona de confort. Cand Ana Maria si-a asumat provocarea de a iesi in fata am realizat ca de fapt solutia e sa cauti tu insuti provocarile, nu sa dai bir cu fugitii. Deci solutia e sa le caut, sa le infrunt pas cu pas, pana reusesc sa le stapanesc.

Multumesc Ana Maria, multumesc Aura!

Am mai realizat ca de fapt fuga asta de a te face de ras constient e o prostie. In loc sa ma fac de ras constient, in scop de dezvoltare, mi se intampla sa ma fac de ras din dorinta de a epata, de a o face pe desteapta, si abia acum realizez ca a doua instanta e de fapt cea penibila.

Si, in ultima instanta, am descoperit ce inseamna sa scrii ca mod de auto-descoperire si sa te auto-analizezi pe hartie, sa te infrunti fata catre fata.

Ce am nevoie să observ / cercetez mai atent la mine de acum înainte?

Gandurile mele cand nu sunt sub presiune – pentru ca atunci intervine o blazare, o lene, o moleseala ce atrage dupa sine procrastinarea si atitudinea de „Lasa ca si maine e o zi”.

Ce am conștientizat că am nevoie să antrenez / să învăț?

Am nevoie sa invat sa ma fac de ras constient, sa imi parasesc zona de confort, si am mare nevoie sa invat sa ascult activ, sa invat activ, sa citesc activ si sa invat sa comunic.

Am nevoie sa invat sa ma organizez si sa prioritizez.

Am nevoie sa invat sa fiu mai atenta la gandurile mele – sa invat si sa ma ascult, incluziv, sa le depistez, sa fiu mai minutioasa in a le depista pe cele distructive.

Trebuie sa invat sa practic tacerea.

Când, unde și cum cercetez și antrenez aceste lucruri?

Tot zilele acestea am realizat ca respiratul profund se face nu doar in anumite contexte sau circumstante, ci oricand. Ieri si astazi am mers la serviciu pe jos respirand profund si bucurandu-ma de aerul rece si proaspat.

Plan de acțiune (acțiuni concrete plasate în agendă): ce fac ? când fac (ziua, ora) ? în ce context ?

Lunea: recapitulez cursul de sambata + incerc sa-l explic sotului meu.

Marti: scriu monitorizarea.

Rezerv serile celorlalte zile pentru a studia materialul (abia acum am inteles ca si acesta trebuie studiat cu creionul si caietul in fata).

In telefon, am o ciorna in care imi notez ganduri din timpul zilei sau observatii, urmarind intrebarile de monitorizare.

Când și cum monitorizez rezultatele, ca să mă asigur că perseverez și sunt pe drumul bun?

Monitorizez rezultatele prin constatarea lipsei sau prezentei atacurilor de panica, si prin monitorizarea starii de spirit. Dar si prin scris.

Pe cine rog, dintre apropiații mei, să mă susțină?

Sotul meu. Prietenele mele. Parinti. Tuturor le explic ce fac la curs – si tot sincer recunosc ca abia acum le-am spus ce facem de fapt si ce invat sa fac.

Ce resurse aș dori în continuare de la Elisabeta Stanciulescu? (”Acum simt că m-ar ajuta dacă ar continua să … ; și dacă ar adăuga / schimba…”)

N-as schimba nimic in acest moment. Nu pot sa raspund clar la aceasta intrebare, mie imi place tot ce facem si tot ce ne prezentati, dar voi fi mai atenta la gandurile mele in acest sens si voi adauga ceva cu siguranta.

Ce fac eu ca să primesc și să valorific la maxim resursele respective?

Eu aplic exercitiul de respiratie mindful la serviciu, iar in relatiile cu ceilalti sunt mai atenta la ce si cum interpretez; si mai intai respir inainte de a ma avanta in raspunsuri.

Autoarea acestui text este Ecaterina Ungureanu

Textul a fost scris ca feedback după cursul din 15 octombrie 2016