De ce şi pe cine nu poţi ierta? Şi cum poţi reuşi, totuşi, să ierţi?


03.29.2010
E benefic pentru oricine să se elibereze de apăsările trecutului, sau măcar de o parte dintre ele.

Iertarea ne aduce întotdeauna o astfel de eliberare, o ştim cu toţii, însă foarte mulţi nu reuşesc să treacă dincolo de un retoric şi superficial “L-am iertat / Am iertat-o”. În adâncul fiinţei lor, resentimentele rămân, lucrează şi, mai devreme sau mai târziu, ies la lumină.

1. Un mod de a gândi învăţat în copilărie şi devenit a doua natură

Experţii în psihologie socială ne avertizează că adulţii fac adesea o eroare de atribuire : când ceva “nu le-a ieşit”, încearcă să pună eşecul pe seama unor factori exteriori (să dea vina pe alte persoane, pe context, destin…); dimpotrivă, când lucrurile merg bine, ar dori ca toată lumea să le atribuie lor, integral, reuşita, recunoscându-le în acest fel calităţile şi eforturile.

Copiii mici au mult mai rar această tendinţă, ceea ce dovedeşte că ea este învăţată în experienţele sociale.

Copii şi părinţi

Mulţi părinţi îşi folosesc adesea copiii pentru a se “descărca” de propriile greşeli. Le atribuie – uneori conştienţi de neadevăr – consecinţe ale unor fapte comise de ei înşişi. De cele mai multe ori, pentru că le e greu să-şi dea seama de sau să recunoască probleme de cuplu, de serviciu, sau de altă natură. Alteori, pentru că vor să construiască sau să “salveze” o imagine de sine și o imagine publică dezirabilă.

Multe cadre didactice şi alţi adulţi cu care copiii vin în contact apelează la aceeaşi strategie de autoapărare și construcție a imaginii.

Iar copiii acumulează, odată cu frustrarea de a fi judecaţi nedrept, un mod de gândire şi acţiune, pe care îl vor reproduce tot mai frecvent pe măsură ce se apropie de, şi intră în, vârsta adultă.

Fete şi băieţi, femei şi bărbaţi

V-aţi întrebat vreodată cum ajung cele mai multe femei mai “supărăcioase” decât cei mai mulţi bărbaţi? Cum ajung să ţină supărarea mai mult, altfel spus să ierte şi să uite mai greu? Cum ajung să apeleze mai frecvent – și de multe ori fără rezultate pozitive – la preoţi şi psihoterapeuţi pentru a se împăca cu sine și cu alții?

Unul dintre răspunsuri se află în greşelile de atribuire pe care le fac părinţii şi profesorii lor, iar apoi apropiaţii, colegii, cunoscuţii şi necunoscuţii…

Aşteptările pe care persoanele semnificative le comunică, verbal sau non-verbal, fetelor și femeilor sunt mult mai mari decât acelea pe care le comunică băieţilor / bărbaţilor : “Tu eşti fată, iar fetele trebuie să…” fie ascultătoare, docile, modeste, curate, frumoase, să înveţe bine, să muncească mai conştiincios etc. etc.

(Acelaşi fenomen se petrece şi cu unii băieţi, pe umerii cărora părinţii pun aşteptări mult mai mari decât pot ei acoperi.)

În faţa unui număr atât de mare de exigenţe, e extrem de uşor să greşeşti frecvent şi să fii învinovăţită frecvent. Cu timpul, ajungi să interiorizezi mulţimea de aşteptări ca normale, naturale, şi să te simţi apăsată de tot atâtea sentimente de vinovăţie, care aduc erodarea respectului de sine şi a încrederii în sine.

În foarte multe cazuri, ceea ce femeile numesc “iertare” nu e altceva decât acceptarea ideii că ele sunt cele care au greşit şi că nu merită decât umilinţă şi penitenţe : respectul de sine şi încrederea în sine dispar complet din ecuaţie.

Sub aspectul discutat aici, anumite interpretări ale mitului biblic al izgonirii din Rai lucrează masiv în defavoarea femeilor: nu sunt ele considerate vinovate pentru acest “păcat originar” şi pentru toate consecinţele lui nedorite? Într-o altă interpretare a aceluiaşi mit, femeile ar putea fi foarte bine onorate ca iniţiatoare ale cunoaşterii umane şi puterii pe care umanitatea a obţinut-o astfel… Dar aceleaşi stereotipuri pe care le tot auzim din copilărie, plus avantajele imediate pe care unii sau unele le obţin din ele, blocheză deschiderea către posibilele interpretări diferite.

O recomandare pentru părinţi

Atunci când sunteţi tentaţi să cereţi ceva de la copiii dumneavoastră, întrebaţi-vă mai întâi dacă nu încercaţi să evitaţi temeri proprii de învinuiri, sociale sau / şi interioare.

Doriţi ca băiatul sau fata să fie şi premiant(ă) la şcoală şi la olimpiade, şi ordonat(ă), şi disciplinat(ă), şi bine-crescut(ă) etc. – şi toate acestea de la vârsta cea mai fragedă?

Întrebaţi-vă ce temeri se află în spatele acestor aştepări, ce “datorii” gândiţi că aveţi ca părinte şi ce sentimente proprii de vinovăţie doriţi să evitaţi sau să ascundeţi.

Poate aţi învăţat că, pentru orice comportament nedorit al copilului, părinţii (mamele, mai ales) sunt de vină? Poate nu vreţi să renunţaţi la serviciu / carieră, deşi aveţi sentimentul (sau prejudecata) că ar fi mai bine pentru copii să staţi mai mult cu ei? Poate relaţia cu partenerul nu funcţionează sau satisfacţiile în muncă nu sunt la nivelul la care aţi dori şi apelaţi, posibil non-conştient, la scuza : “Copilul e cel mai important”?

2. Iertarea este doar aparent o relaţie cu celălalt; în realitate, este un raport cu tine însuţi / însăţi.

Nu-i iertăm pe alţii pentru că, de fapt, nu suntem mulţumiţi de faptele şi performanţele noastre în relaţia cu ei. Iar cel mai greu îi iertăm pe oamenii în raport cu care, în adâncul nostru, simţim că nu am fost “la înălţime” – noi, nu ei – şi faţă de care nu suntem dispuşi să ne recunoaştem limitele şi greşelile.

O soţie înşelată : “L-am iertat, dar vreau să mă ajutaţi să uit, să am din nou încredere în el / După ce vă daţi seama că l-aţi iertat? / Nu ştiu, aşa simt. / Aţi iertat sau aţi vrea ca lucrurile să stea astfel, pentru că ştiţi că aşa e bine, aşa e creştineşte? Sau pentru că doriţi să vă salvaţi familia? / (voce stinsă) Eu cred că l-am iertat… Dar nu pot uita. / Ce vă împiedică să uitaţi? / Frica. Mi-e frică. Nu mai am încredere. / În el sau în dumneavoastră? / (tresărire, ton slab, privire în pământ) În mine…”.

O fiică despre părinţii săi : “Nu i-am putut niciodată ierta, pentru că, atunci când aveam nevoie de ei, n-au fost alături de mine. / Ce anume, concret, nu le poţi ierta? / Că nu m-am simţit şi nu mă simt în siguranţă. / De ce ar avea nevoie copilul din tine pentru a se simţi în siguranţă ACUM? Unde şi cum poţi găsi acel ceva de care ai nevoie? / (tresare, apoi reflectează o vreme) Ce poate face o întrebare! Ştiţi că deja mă simt mai bine?  Cred că ştiu ce-mi trebuie… / Cine îţi poate oferi ce-ţi trebuie? / Cred că, de fapt, eu. Ştiu ce am de făcut”.

Un manager : “Vreau să le arăt cine e şeful. /  Ce anume vă supără? / Comentează la tot ce le spun, mă atacă pe faţă. / Daţi-mi un exemplu concret. / Un exemplu… nu ştiu, nu-mi vine acum. / Încercaţi, e important. / (Caută – sau mimează că… – apoi schimbă subiectul) / Aţi schimbat subiectul. Înţeleg că nu vă place să vă gândiţi la asta. / Nu, mă enervează. / Ce vă provoacă, de fapt, nervozitate? / Îmi sapă autoritatea. Vor să arate că sunt mai deştepţi decât mine. / În legătură cu ce anume? Daţi-mi un exemplu, ca să înţeleg. / (Descrie o situaţie.) / Ce capacităţi, ce competenţe ale dumneavoastră v-ar ajuta să vă simţiţi stăpân pe situaţie?  / Mda. Ar trebui să învăţ eu mai bine să …”.

De cele mai multe ori, reproşurile pe care le aducem celuilalt sunt strategii de a evita să ne confruntăm cu propriile greşeli şi limite, sau cu ce credem, simţim noi că ar fi greşeli sau limite.

Nu-ţi ierţi părinţii mai ales din cauză că nu te ierţi pe tine însuţi / însăţi pentru o viaţă care nu e aşa cum ai dori să fie. Ce-ar fi să cauţi mai sistematic, mai perseverent, ce poţi face tu ca să-ţi schimbi viaţa în bine?

Nu-ţi ierţi soţul / iubitul care te-a înşelat, pentru că infidelitatea lui îţi apare ca un eşec personal pentru care nu te poţi ierta, îţi actualizează neîncrederea în tine, temerea că nu ai sau nu poţi ceva important: cum ar fi dacă ai lucra direct la creşterea încrederii în tine? Uneori faci chiar eforturi să-l “prinzi”, pentru că ai nevoie de un motiv pe seama căruia să pui diferite insatisfacţii din viaţa ta. Ce alte soluţii pentru a-ţi depăşi insatisfacţiile ai mai încercat tu însăţi / însuţi?

Nu-ţi ierţi subalternii pentru că te obligă – iar tu vrei să eviţi – să-ţi pui întrebări în legătură cu propriile competenţe şi performanţe. Care ar fi efectele dacă ai privi comentariile lor ca pe stimulări la a lucra mai intens la respectivele competenţe?

Nu-ţi ierţi prietenul sau colegul care ţi-a refuzat un ajutor sau o favoare, pentru că refuzul lui îţi semnalează că ceva în dorinţa ta nu era legitim şi că te simţi insuficient de sigur pe tine…

Cuvintele şi faptele celuilalt te rănesc mai ales – sau doar? – atunci când ating o vulnerabilitate, o slăbiciune, o greşeală a ta.  Şi ierţi cu adevărat doar atunci când reuşeşti să te ierţi pe tine pentru greşelile, neîmplinirile, eşecurile, limitele tale.

Acesta este, în interpretarea mea, unul dintre beneficiile psiho-sociale pe care le oferă postul, confesiunea religioasă şi penitenţele din preajma Sărbătorilor : ne oferă o cale de a recunoaște că am greșit și de a ne ierta pe noi înşine (dacă și Dumnezeu ne iartă…); ne oferă, în consecinţă, un mod de a ne împăca cu noi și cu ceilalţi. Din nefericire, efectul trece repede… poate de aceea şi sunt mai multe sărbători într-un an.

3. Recomandări practice

Indiferent dacă ai apelat sau nu la confesiunea religioasă, încearcă şi alternativa propusă aici.

  • Alege trei persoane faţă de care ai resentimente.
  • Ce anume nu le poţi ierta? Cu ce anume ţi-au greşit, concret? Când, în ce împrejurări concrete?
  • Ce ai făcut şi ce nu ai făcut tu – concret – în împrejurările respective?
  • Ce anume nu-ţi poţi ierta ţie însuţi / însăţi în legătură cu faptele sau persoanele respective? Fii foarte onest(ă) cu tine!
  • De ce anume ai nevoie ca să te poţi ierta pe tine?
  • Cum, după ce indicii, îţi vei da seama că te-ai iertat într-adevăr?

Dacă îţi faci timp să reflectezi mai adânc şi să răspunzi la aceste întrebări, iertarea celuilalt va veni infinit mai uşor. Iar respectul de sine şi încrederea în sine vor creşte.

A ierta înseamnă:

  • înainte de toate, să recunoşti că eşti încărcat(ă), supărat(ă); atunci când spui “N-am nimic. Totul e în regulă. Aşa e viaţa. Am iertat, dar nu pot să uit”, nu faci decât să laşi problema să se agraveze;
  • uneori, mai ales dacă e vorba despre o persoană semnificativă, e benefic să comunici cu celălalt pe tema trăirilor tale; cu condiţia să fii onest(ă) cu tine şi echilibrat(ă); adesea, refuzul de a comunica al uneia dintre părţi face iertarea imposibilă – şi imposibilă depăşirea impasului în relaţie; dar a le “trânti” necontrolat părinţilor, copiilor, partenerului / partenerei, şefilor sau colegilor tot felul de reproşuri, la care ei răspund în cel mai bun caz cu un “Exagerezi”, nu se numeşte comunicare sănătoasă şi nu aduce nimic bun, dimpotrivă!
  • să identifici greşelile, slăbiciunile, vulnerabilităţile proprii, corelate cu ceea ce te supără la celălalt;
  • şi – neapărat – să găseşti căile cele mai eficace pentru a te ierta pe tine însuţi / însăţi pentru respectivele greşeli.

Poţi, de exemplu, să lucrezi asupra propriei personalităţi şi asupra propriului caracter, pentru a-ţi depăşi limitele, a-ţi cunoaşte mai bine şi a-ţi dezvolta calităţile şi, în consecinţă, a-ţi întări încrederea în sine.

Sau / şi poţi să-ţi accepţi limitele insurmontabile, ori pe care nu eşti dispus să faci eforturi să le depăşeşti, acceptând totodată să te dezvălui celorlalţi aşa cum eşti, cu slăbiciunile şi limitele tale. Altfel spus, poţi alege să fii autentic(ă).

Dacă nu reuşeşti singur(ă), poţi apela nu doar la preoţi şi la psihoterapeuţi, ci şi la ajutorul unor experţi în procese de învăţare pe întreg cursul vieţii : coaching, consiliere, mentorat etc. Pentru că, de fapt, ai învăţat încă din copilărie să te simţi vinovat(ă) şi să-i învinovăţeşti pe alţii, iar soluţiile se află în dezvăţarea a ceea ce ai învăţat + învăţarea altor moduri de a gândi şi a acţiona.

Orice slăbiciune învăţată poate fi “tratată” cel mai bine şi cu efecte pe termen lung prin alte procese de învăţare-dezvăţare.

Ma intereseaza opinia ta, scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.