Dacă nu aţi ascultat materialul acesta, ascultaţi-l, merită!

Suferinţa fizică şi dezamăgirea pe care le mărturiseşte profesorul american, pus în faţa strategiilor incorecte folosite în masă de studenţi pentru a promova, au fost experienţe pe care eu însămi le-am trăit în repetate rânduri ca profesor în universităţile din România. Şi, sub acest aspect, ştiu bine că nu am fost deloc un caz singular, mulţi alţi colegi au trăit şi trăiesc aceleaşi experienţe stressante, iar de la un punct cu adevărat penibile, traumatizante !

Diferenţa între noi şi americani este că, în situaţii similare, la noi se fac presiuni masive, din toate părţile, asupra profesorului.  Studenţii implicaţi, prietenii şi colegii lor, părinţii şi alţi susţinători direcţi, celelalte cadre didactice, media îl atacă imediat cu întrebări de tipul  „Cum vă explicaţi că atâţia…?”, insinuând sau spunând pe şleau că, dacă mai mulţi nu reuşesc să promoveze pe merit, fără să înşele, atunci el, profesorul este vinovatul : nu a ştiut – nu-i aşa? – să-i motiveze (paradoxal, i se cere sa le dezvolte capacitatea de automotivare, dar ca sa invete trebuie sa-i motiveze el!!!), ori nu le-a explicat suficient, ori e „exagerat” de exigent… etc. etc.

Dacă încalcă regulile instituţionale sau pe cele morale în grup, studenţii sunt aproape întotdeauna exoneraţi de orice responsabilitate ! În reprezentarea românească a educaţiei democratice, centrate pe elev / student, masele nu greşesc niciodată – iată că în SUA se poate considera că sute de studenţi pot fi în culpă ! Mă întreb doar cum va gestiona instituţia respectivă problema evaluărilor pe care le va primi profesorul de la studenţii pe care i-a sancţionat în masă…

În plus, vocea tânărului care spune senin „În facultate toată lumea înşală, în viaţă toată lumea înşală” – cu alte cuvinte, „E anormal să ceri corectitudine” ! – e evident dominantă în România.

Toate la un loc, ajung să-l strivească pe profesorul român care mai îndrăzneşte uneori să adopte atitudinea profesorului american. Fie te pleci în faţa presiunilor, coborând standardele şi prefăcându-te că nu vezi înşelătoria – ori, mai rău, devenind complice, „ajutându-i” să promoveze pe cei care nu muncesc profund şi sistematic – fie rămâi vertical şi pleci, altă alternativă nu ai.

Eu am decis să plec.

Iar în memoriul prin care notificam Rectoratul în legătura cu decizia mea, scriam (în 2008) că o reformă sustenabilă a sistemului educativ nu e posibilă decât dacă se acţionează ferm asupra atitudinii beneficiarilor – elevi, studenţi, părinţi -, iar pentru aceasta este nevoie să se înceapă cu schimbarea radicală a sistemului de evaluare a performanţelor.

Pentru mai multe detalii, citiţi pe acest blog :

Câţiva paşi necesari în reforma educaţiei (1)

Paşi necesari către o reformă în educaţie (2)