Brânduşe pe asfalt. Despre frumosul urban şi libertate


11.15.2010

Mirosea a ploaie când am ieşit. Poate tocmai mirosul acela m-a chemat pe stradă – în adolescenţă mă plimbam deseori prin ploi de vară, singură sau împărtăşind emoţii şi gânduri cu prieteni.
A început cu stropi mari, grei, la început rari, apoi tot mai mulţi şi mai aproape, unul de altul, unul după altul. M-am oprit sub un tei, umbrelă şi insulă pentru o vreme, privind cu ochi de necredincios care asistă la o minune : creşteau brânduşe din asfalt, se ridicau, înfloreau o clipă gri murdar, apoi se topeau în acelaşi asfalt, în timp ce altele se ridicau, înfloreau… Minute în şir, un dans crescendo, provocator. Un impuls de moment m-a îndemnat să mă prind în jocul lor. Eram singură, aveam toată strada pentru mine.

Scent of rain, Leonid Afremov

(Scent of Rain, Leonid Afremov)

Dar au învins cenzurile interioare : eram profesor …

Mi-am amintit faţa dezamăgită a tânărului din restaurant la auzul acestui cuvânt, “profesor”, răspuns prea banal la întrebarea lui curioasă şi entuziast-admirativă : “Scuzaţi-mă, ce sunteţi?” / “Am crezut că sunteţi artistă…”. Ca artist, aş fi avut dreptul la aerul de libertate pe care, se pare, îl degajam. Dar nu eram decât un profesor ! Am revăzut şi feţele descumpănite ale multora care, adesea, mă întreabă : “Sunteţi medic?”. Şi ca medic aş avea un drept mai mare la unele ieşiri din obişnuit. Dar nu sunt decât un profesor – mai rău, chiar : profesor nonconformist ! Altfel spus, un om nici pe deplin liber să fie el însuşi, nici suficient de comun pentru a nu risca să-şi piardă credibilitatea, respectabilitatea, pentru că nu arată “ca un profesor”, nu vede lucrurile “ca un profesor” şi nu face lucrurile cum gândesc ceilalţi că ar trebui să le facă un profesor…

N-am îndraznit să mă prind în dansul brânduşelor. Am făcut pasul pe jumătate. Mi-am scos sandalele, deveniseră oricum inutile, chiar incomode în apa până aproape de gleznă. Şi am pornit, cu ele în mână, pe mijlocul străzii. Printre brânduşele moarte, fără trupul şi nobleţea de-o clipă, simplă substanţă ordinară curgând ezitant către o gură de canal…
Mirosea a parfum de frunze proaspete, iar privirile mele au urcat, pe coroane puternice, curate, către cer.

(Sparks of Freedom, Leonid Afremov)

Mă opresc de multe ori cu nonconformismul la jumătate. Dar întreaga mea fiinţă obişnuieşte să urce, pe trunchiuri şi crengi de copaci, cu frunze sau fără, către înalt. Acolo, sus, am sentimentul profund că respir universul întreg şi că Dumnezeu se concentrează, bun, asupră-mi !

Ai o pădure sau un parc sau măcar o alee aproape? Încearcă experienţa : îndreaptă-ţi umerii şi deschide uşor braţele, fixează-ţi privirea la rădăcina unui copac aflat la 10-20 metri şi mergi către el, ridicând încet privirea până la vârf şi inspirând lent ; focalizează-ţi toate gândurile pe întâlnirea cu micile detalii ale copacului, filigranul special al scoarţei, rănile cicatrizate în noduri, evantaiul ramurilor, desenul şi culoarea frunzelor… ; în vârf, inspiră adânc nemărginirea şi, dacă poţi, deschide braţele larg ca pentru îmbrăţişare ; apoi coboară încet privirea, expirând lent, până la întâlnirea cu pământul ; acolo, jos, expiră ca şi cum ai lăsa să plece tot ce te apasă… alege alt copac şi continuă… După câteva minute, te vei simţi mai liber/ă, mai echilibrat/ă şi mai puternic/ă ! Iar cu timpul, postura ta corporală va deveni mai dreaptă, mai viguroasă şi îţi va comunica – ţie ! – că poţi să zbori !

(Bucureşti, iulie 2007)

.

Ma intereseaza opinia ta, scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.