Tertipurile Ego-ului sau despre vanitate și smerenie

02.13.2015

”Am învățat să-mi controlez vanitatea” – îmi spune, în a doua sesiune după ce a aflat că postul de manager general pe care și-l dorise a fost oferit unui coleg și acceptat de acesta, deși toată lumea, inclusiv el, îi spunea că ea este cea mai competentă pentru a face față rolurilor instituționale respective, foarte complexe și grele.

”Cred că de aceea mi-a fost dată asta, ca să învăț să fiu pe locul doi. Acum eu sunt acolo să-l ajut, să cooperăm. L-am iertat (pentru că, fiind până atunci unul dintre subordonații ei, el nu-i spusese că își dorește acel post) și îl ajut, pentru că mi-e milă de el, fără mine el nu se descurcă. Sunt fericită și mândră de mine că l-am iertat și cooperez”.

Ups! ”Milă”? ”Nu se descurcă fără mine”? ”L-am iertat” (pentru ce greșeală, foarte exact)?

Câtă vanitate e în ce tocmai ai spus? – o întreb.

Mă privește cu ochi măriți de surpriză și dă din cap lent, afirmativ… Apoi începe să-mi explice de ce e, totuși, fericită și mândră de ea, cât de mult a ajutat-o faptul că l-a iertat și cooperează etc. etc. Peste puțin timp, toți mușchii feței îi cad și are o mină evident obosită. Mă roagă să ne oprim. La final, îmi poveștește filmul ”Pactul cu diavolul”: omul alege conștient să rupă pactul, însă diavolul reapare în el la prima ofertă care îi flatează vanitatea.

A obosit, pentru că explicațiile pe care mi le dădea erau, de fapt, eforturi ale Ego-ului ascuns (vanității) de a-și apăra teritoriul, iar orice defensivă ne epuizează rapid.

Ni se întâmplă frecvent aceasta, fiecăruia dintre noi. Ego-ul nostru, foarte puternic atacat după un eșec, se ascunde în spatele unor clișee de gândire și vorbire.

Pe termen scurt, clișeele ne pot fi utile, ne ajută să evităm un dezechilibru puternic și o eventuală depresie.

Pe termen lung, sunt foarte periculoase. De fapt, nu învățăm altceva decât cum să ne ascundem mai bine de noi înșine. Obișnuințele de gândire și acțiune care ne-au făcut deservicii rămân acolo, mai puternice, pentru că mai bine camuflate.

De câte ori auzi, gândești sau spui ”Cred că asta mi-a fost dată ca să învăț cutare”? De fiecare dată când procedezi astfel, îți creezi un scut în fața depresiei prin întărirea unor ziduri ale zonei tale de confort. Sigur, un proces de învățare are loc, însă acest tip de învățare nu te conduce la dezvoltare autentică, în bine, ci îți hipertrofiază moduri obișnuite, mai vechi, de a simți, a gândi și a acționa. La următorul eveniment similar, o iei de la capăt, iar ”cazi” și iar construiești defensive pentru Ego-ul tău… Înțelepciunea populară spune că, pe măsură ce îmbătrânim, defectele din tinerețe devin tot mai mari; tertipurile Ego-ului și ale altor sabotori din zona noastră de confort sunt mecanismul prin care prea mulți – dar nu toți – ajung acolo.

Dacă nu vrei să-ți vezi defectele crescând cu vârsta, conștientizează clișeul de gândire și pericolele care se ascund în spatele lui: o situație sau alta nu ne ”e dată” de forțe oculte (Dumnezeu, destin etc.) cu un scop anume, ca să învățăm ceva anume. NOI suntem aceia care îi atribuim o semnificație sau alta și învățăm din ea ceva sau altceva.

Alege atent semnificațiile pe care TU le dai evenimentelor și ce anume înveți din fiecare.

Ca ”tratament” împotriva clișeelor facile și atrăgătoare care, tocmai pentru că sunt facile și atrăgătoare, îți întăresc zona de confort, îți propun să memorezi și să-ți repeți cât mai des această poezie superbă a lui Nichita Stănescu:

Mie însumi îmi sunt un cal troian.
Propriul meu umăr îmi cucereşte propriul meu umăr,
propriul meu ochi se jefuieşte pe sine.
Bătăile inimii mele
nu se pot auzi
din pricina bătăilor inimii mele,
glasul meu care strigă la cer
sugrumat este
de glasul meu care strigă la cer.
Viaţa mea nu mai poate trăi
din pricina vieţii mele.

(Nichita Stănescu, Calul troian)