Orgoliul în afaceri

07.12.2011

(NB. Întrebările au fost formulate de Alina Botezatu, redactor la startups.ro, „un portal de business premium dedicat antreprenorilor”. Răspunsurile îmi aparţin.)

• Cat de mult credeti ca influenteaza orgoliul afacerile?

Tot atât de mult cât influenţează orice altă activitate umană.

Paradigmele mai vechi considerau economia ca un domeniu în care oamenii ar acţiona aproape exclusiv pe baza unor calcule raţionale, însă în ultimele decenii experţii dezvăluie tot mai multe dimensiuni non-raţionale ale comportamentelor economice. Ceea ce numim orgoliu este adesea un « motor » al acţiunilor noastre, indiferent că e vorba de un joc sau o distracţie, de relaţii de muncă sau amoroase, ori de investirea şi gestiunea multor milioane.

• Sub ce forme se manifesta orgoliul in afaceri? Puteti da cateva exemple?

Anticipez că răspunsurile mele vor fi foarte diferite de ceea ce aşteptaţi.

Ceea ce oamenii numesc « orgoliu » în diferite contexte ale vieţii lor cotidiene excede definiţiile simple din dicţionare şi acoperă, de fapt, o gamă foarte largă, variată şi complexă de trăiri care se suprapun, se împletesc, se întrepătrund, se confundă adesea. E greu să discernem unde se termină, de exemplu, conştiinţa propriei valori şi nevoia naturală de realizare şi recunoaştere şi unde începe ceea ce considerăm ambiţie exagerată, orgoliu patologic, goană după succes şi imagine, dogmatism, autoritarism, narcisism, megalomanie. În plus, etichetele acestea sunt foarte dependente de genul „personajului” despre care vorbim şi de natura relaţiilor lui cu cel care judecă şi etichetează. S-a scris mult în psihologia socială despre dublul standard cu care operăm în judecăţile noastre: le reproşăm unor oameni exact aceleaşi comportamente pe care le acceptăm ca normale la alţii, iar femeile sunt de regulă etichetate drept „prea ambiţioase”, „ariviste”, „orgolioase” mai rapid decât bărbaţii.

Încerc să plasez situaţiile în care oamenii vorbesc despre orgoliu pe o scală, de la cele cărora li se asociază conotaţii pozitive la cele care fac, de regulă, obiect al reproşurilor :

1. orgoliul ca etichetă pusă unor comportamente care ţin de conştiinţa propriei valori, preţuirea de sine, stima de sine, respectul de sine ; atunci când, de exemplu, un om refuză să facă unele lucruri pe care toţi ceilalţi le fac sau pretinde să fie tratat într-un anumit fel şi nu acceptă să fie tratat altfel; termeni precum « mândrie », « demnitate », « verticalitate » ar fi mai adecvaţi aici, însă deseori cei care fac compromisurile pe care un semen al lor le refuză vorbesc despre orgoliu ; e drept că, uneori, preţuirea de sine poate luneca în autosuficienţă şi refuz al schimbării interioare;
2. orgoliul ca etichetă pentru nevoia de realizare şi afirmare, altfel spus nevoia de a vedea rezultatele propriilor acţiuni, de a vedea că iese ceva valabil din mâna sau din mintea ta şi de a vedea că alţii semnificativi apreciază ceea ce ai produs; putem vorbi şi despre « ambiţie » în acest caz, este forma cea mai elementară şi mai constructivă a ambiţiei;
3. dorinţa de a face lucruri deosebite, măreţe, de a lăsa ceva în urmă ; este o formă mai accentuată a ambiţiei, constructivă atâta timp cât te interesează să contribui semnificativ la binele unui grup; însă dacă sacrifici alte valori fundamentale (sănătate, familie, copii, prietenie etc.) în numele viziunii tale, ea devine cu timpul destructivă, atât la nivel individual, cât şi la nivelul grupurilor;
4. orgoliul ca etichetă pentru nevoia de coerenţă a sinelui şi consecvenţă cu sine, faptul de a nu-ţi schimba foarte uşor opiniile, alegerile, deciziile ; în limite funcţionale, această nevoie te face predictibil, fiabil, şi ajută la o calitate mai bună a relaţiilor ; însă tot ea poate conduce la rigiditate şi la refuzul de a reveni asupra unei decizii chiar dacă ţi se aduc argumente solide că a fost neinspirată sau păguboasă ;
5. nevoia de a te simţi stăpânul propriei vieţi, de a avea cuvântul hotărâtor atunci când se ia o decizie care te priveşte, refuzul de a accepta ca altul să decidă pentru tine ; în anumite contexte, această nevoie poate deveni sau poate fi calificată drept incapacitate de subordonare şi de muncă în echipă;
6. dorinţa de a avea putere socială, de a avea cuvântul hotărâtor în acţiuni colective, de a controla acţiunile altora ; în anumite limite, aceasta este o caracteristică necesară oricărui leader, însă dincolo de aceste limite ea poate conduce la autoritarism ;
7. dorinţa de a câştiga competiţiile, de a te simţi şi a fi recunoscut ca « cel mai » ; stimulativă până la un punct, această nevoie se poate transforma în incapacitate de a lucra în echipă şi chiar sabotare a muncii de echipă;
8. dorinţa de succes, de a arăta cine eşti şi ce poţi, de a avea notorietate, bani, putere ; – eu înţeleg succesul ca pe ceva diferit de realizarea şi afirmarea de sine (v. Realizare şi afirmare de sine vs. succes);
9. egocentrismul exagerat, narcisismul şi megalomania, impresia că tu ştii şi valorezi totul, în timp ce alţii nu au nicio valoare, dorinţa de a ţi se recunoaşte merite ieşite din comun – pe care, adesea, faptele tale nu le probează.

Le întâlnim pe toate în afaceri, ca în oricare alt tip de activitate.

• In ce fel de afaceri (domeniu, marime, etc) este mai intalnit orgoliul si de ce in acestea?

Nu ştiu. Putem face speculaţii, însă nu-mi place jocul românesc de-a datul cu părerea fără niciun temei.

• De la care nivel ierarhic incepe sa se manifeste mai mult orgoliul? Care este explicatia?

Nu cred că avem probe empirice sau argumente raţionale care să ne îndreptăţească să spunem « la nivelul X se manifestă mai mult, iar la nivelul Y mai puţin ». S-ar putea presupune că cei aflaţi în poziţii ierarhic superioare sunt mai orgolioşi, pentru că există un proces de autoselecţie a candidaţilor la aceste poziţii : nu-ţi doreşti să devii antreprenor sau manager decât dacă ai o conştiinţă a propriei valori şi o nevoie de realizare, de afirmare, de succes, de putere peste medie. Însă nu e obligatoriu ca aceia care deţin astfel de poziţii să ajungă la formele patologice ale orgoliului. Pe de altă parte, de foarte multe ori întâlnim astfel de forme patologice la nivelurile de execuţie, sub forma insubordonării, competiţiei exagerate, incapacităţii de a coopera în echipă,  ori chiar a sabotării muncii de echipă.

• Ati vazut afaceri care au falimentat sau care nu au mai avut loc din cauza orgoliului?

Falimentul şi blocarea din faşă a unor afaceri sunt întotdeauna determinate de un complex de factori care se împletesc. Sigur că orgoliul este întotdeauna prezent într-o formă sau alta din cele enunţate mai devreme, însă nimic nu justifică o atribuire cauzală. Oamenii spun « asta s-a întâmplat din cauza orgoliului » doar pentru că sunt obişnuiţi să simplifice lucrurile şi să facă atribuiri cauzale rapide, arbitrare. Eu am şi o experienţă de cercetător care nu-mi îngăduie acest mod reducţionist de a gândi.

• Care sunt beneficiile orgoliului in afaceri?

Dacă pornim de la cele nouă forme ale orgoliului pe care le-am enunţat mai devreme, e evident că există multe beneficii.

Conştiinţa propriei valori, respectul de sine, încrederea în valoarea ta şi nevoia de a simţi că eşti stăpânul propriei vieţi te ajută să cauţi să te faci preţuit şi respectat ca partener sau furnizor de bunuri şi servicii. Şi ai mai multe şanse ca ceilalţi să aibă încredere în valoarea ta şi să te respecte atunci când le arăţi că tu te preţuieşti şi te respecţi. Eu nu cunosc niciun om foarte  modest, care se mulţumeşte cu foarte puţin de la viaţă şi aşteaptă să-i spună alţii ce calităţi are şi cum să le valorifice, care să fi reuşit să pună pe roate şi să susţină o afacere.

Apoi, nevoia de realizare, de afirmare, de succes şi spiritul competitiv te stimulează să munceşti, să creezi, să inovezi, să depăşeşti obstacolele, să-ţi asumi riscuri, să devii tot mai performant şi să ocupi poziţii profitabile pe piaţa bunurilor şi serviciilor de profil.

În sfârşit, egocentrismul accentuat, narcisismul şi megalomania exercită adesea o atracţie deosebită asupra oamenilor şi sunt destul de frecvent întâlnite la cei despre care spunem că au charisma, aşa că nu puţini antreprenori şi leaderi de succes au şi aceste caracteristici.

• Cine credeti ca sunt mai orgoliosi, romanii sau strainii? De ce? In ce sens sunt mai orgoliosi romanii sau strainii – sunt mai ambitiosi sau nu renunta la opiniile lor chiar daca stiu ca n-au dreptate sau nu le face bine?

Iar mă invitaţi pe un teren al speculaţiilor pure. Şi îmi sugeraţi răspunsul.

Nu am niciun argument serios să cred că noi am fi mai orgolioşi decât alţii. Ne manifestăm, poate, mai puţin controlat, mai agresiv orgoliul. Iar ca sociolog aş spune că e explicabil pe de o parte prin contextul socio-cultural în care ne-am format ca personalităţi şi pe de altă parte prin contextul socio-cultural în care acţionăm. Noi trăim într-o societate în care oamenii nu ştiu să recunoască valorile intrinseci, nu au nici informaţia şi nici exerciţiul necesare şi suficiente pentru a discerne, iar dacă nu le recunosc nici nu le pot respecta. Manifestările de orgoliu apar adesea ca forme de afirmare a propriei valori, nerecunoscute. Pe de altă parte, trăim într-o societate în care comportamentele sunt dominant emoţionale, nu raţionale, astfel încât chiar manifestările de orgoliu exagerat intră în « regulile jocului » şi nu de puţine ori se dovedesc foarte profitabile, îndeosebi atunci când afacerea e dependentă de imagine sau de charisma. De pildă, un leader-manager ambiţios, narcisist şi megaloman poate să convingă un grup să-l urmeze mai sigur decât ar face-o un manager modest, echilibrat şi foarte raţional.

• Cine sunt mai orgoliosi, antreprenorii sau managerii? De ce?

Nu ştiu şi nu fac speculaţii fără niciun temei. Am mari îndoieli că există diferenţe semnificative între cele două grupuri.

• Puteti spune daca in ultimii trei ani cei implicati in afaceri au devenit mai orgoliosi sau nu? De ce credeti ca s-a intamplat acest lucru?

Nu am niciun fel de informaţii demne de luat în seamă pe această temă – şi, repet, nu-mi place jocul românesc « de-a datul cu părerea ».