Democrația și Giordano Bruno: ai dreptul să-i agresezi pe alții pentru că ei știu ce tu nu știi și nu știi că nu știi?

01.13.2013

Whenever you find yourself on the side of the majority, it is time to pause and reflect. (Mark Twain)

The hardest thing to explain is the glaringly evident which everybody had decided not to see. (Ayn Rand)

V-ați aflat vreodată în situația să vi se sugereze că ați fi incompetenți atunci când, de fapt, citiți, gândiți, anticipați lucruri pe care alții nu le citesc și nu le văd, sau le văd și le înțeleg mult mai târziu? Mie da. De multe ori.

Ieri și astăzi am simțit – pentru prima oară în ultimii patru ani – nevoia unor instrumente sociale de protecție împotriva abuzurilor, mai eficace și mai rapide decât cele existente.

Am citit, într-un comentariu la un articol al meu: ”Eu cred ca spuneti niste mari tampenii aici. Daca scrieti ca depresia si sinuciderile se datoreaza unei ‘high self-esteem’ ma faceti sa intreb cine v-a dat diploma de profesor ?! Eu am terminat mai multe scoli la stat in Romania si in Vest cu note f bune si am reusit concursuri cu 73 de candidati pe loc in Vest! Dar datorez imens profesorilor mei care m-au incurajat in momentele mele proste, de depresie, de disperare si neincredere in fortele proprii. Ma bucur f tare ca nu v-am avut pe dvs profesoara!”.

‘Tâmpeniile’ mele erau explicitate și susținute cu fragmente din scrierile unor cercetători-profesori cu prestigiu mondial, așa că am răspuns: ”sunt într-o companie foarte selectă când afirm ‘tâmpeniile’ pe care le afirm: te întrebi și cine le-a dat diplomele de profesori și cercetători unor ‘tâmpiți’ precum Roy Baumeister sau Martin Seligman? (…) Încurajările realiste sunt una, iar cele oferite unwarrantedly, doar de dragul ideii de încurajare a stimei de sine, sunt cu totul altceva.”

Scriam cândva, despre demisia mea din postul de profesor universitar: ”N-am auzit pe nimeni să spună că aş fi fost incompetentă, dimpotrivă, dar dacă nu aş fi ales un alt drum, cine ştie, probabil că aş fi auzit-o şi pe asta”. Iată, n-am auzit-o, am citit-o!

Nu degeaba se spune că o bună imagine se construiește în 20 de ani și se distruge în 5 minute! Cum să-ți aperi imaginea publică împotriva unor atacuri de acest fel, credibile pentru cei mai mulți, pentru că promovează o atitudine, un limbaj și opinii pe care majoritatea oamenilor le consideră ”normale” și ”competente”?

Citeam undeva că, dacă vrei să devii un om ”de succes”, e musai să fii cu un pas înaintea altora, să inovezi continuu, însă obligatoriu ”în trend”. ”Pionierii”, cei care deschid sau merg pe alte drumuri decât acelea pe care merg cei mai mulți sau care sunt ”la modă”, au șanse mult mai mici să devină oameni de succes. Privind în urmă, eu aș spune că am avut toată viața vocație de ”pionier”; a trebuit să treacă ceva vreme până când drumul pe care mersesem eu să devină un ”trend”, apreciat și îmbrățișat de oamenii ”de succes”, dar atunci eu mă aflam deja pe alt drum…

Mi s-a întâmplat foarte adesea să gândesc și să spun lucruri care contrazic ce ”spune / știe toată lumea”.

Uneori, sunt lucruri pe care le-au spus alții mult înaintea mea, pe care eu le-am citit, cărora le-am acordat atenție și pe care le-am găsit mai întemeiate decât ce știam până atunci. În vreme ce alții din jurul meu fie nu le-au citit, fie nu le-au observat, fie le-au respins din capul locului pentru că nu se potriveau cu ce știau ei deja.

În multe cazuri, sunt ipoteze sau concluzii la care ajung singură, pe baza experienței sau a corelațiilor pe care creierul meu le face între informațiile citite și cele venite din experiență; sau sunt pur și simplu intuiții. Mai devreme sau mai târziu, citesc respectivele idei proprii în cărți și articole scrise de înțelepți recunoscuți sau cercetători reputați. Am povestit în diferite articole despre mai multe situații de acest fel. ‘Tâmpeniile’ despre stima de sine fac parte din această categorie.

În astfel de situații, mi s-a întâmplat adesea ca cei din jur fie să nu mă ia în seamă, fie să mă privească condescendent, fie chiar să mă sancționeze – informal –  pentru ”neștiința” mea (bârfe, comentarii ironice sau agresive etc.). Nu o dată, am simțit că trebuie să mă apăr împotriva acestor sancțiuni. Demisia însăși a fost și un gest de autoapărare: nu mi se punea – încă! – sub semnul întrebării competența profesională, însă ”inflexibilitatea” mea, incapacitatea mea de a face compromisuri fără limite în evaluarea studenților și cadrelor didactice care forțau promovarea fără să aibă și capacitățile, cunoștințele și competențele practice necesare era sancționată de multă vreme de foarte mulți; cu argumente de tipul ”așa se face”, ”așa e normal”, ”așa au făcut profesorii mei și eu am ajuns…”, ori ”nu se poate altfel, sistemul te obligă”.

Mai citeam demult, într-o carte despre Paganini, cred (o citez din memorie, deci inexact): ”Democrația e dreptul oricui să scuipe în față (până și) un geniu”.

(Eu nu am gândit niciodată că aș avea vreo umbră de geniu. Nici măcar ”supradotată” nu am crezut vreodată că aș fi, deși se spune că 1 din 4 români ar fi supradotați. Mi-a plăcut întotdeauna să fiu un om obișnuit. Sunt un om obișnuit și trăiesc ca un om obișnuit. Însă am fost întotdeauna un om care și-a luat foarte în serios profesia. Care a făcut întotdeauna lucrurile și cu responsabilitate, pe lângă pasiune și dăruire.)

Astăzi, aș reformula: democrația românească – dreptul la liberă exprimare – e dreptul celor care nu gândesc decât ce ”știe toată lumea” sau e ”în trend” să-l judece și să-l ardă pe rug pe Giordano Bruno în fiecare zi.

Ce poți să faci când te confrunți cu așa ceva?

Să profiți de ocazie pentru a mai testa o dată valorile proprii, iar apoi să mergi înainte sprijinindu-te ferm, cu încredere, pe acelea care rezistă testului. Fie lupți pentru ele în mediul în care te afli, dacă ești un luptător, fie, dacă nu-ți place lupta sau ai obosit, cauți un spațiu social în care poți să dezvolți și să oferi ce ai tu mai bun. Mie nu mi s-a potrivit niciodată lupta. Mi-am dat seama târziu și am pierdut mult timp și multă energie înainte să caut altceva.

Poate acest articol vă ajută să nu faceți aceeași greșeală…

Vorbesc despre greșeala mea de a rămâne prea mult într-un sistem în care îmi regăseam valorile doar în retorica oficială, fără corespondent în practicile de fiecare zi.

Și vorbesc, de asemenea, despre greșeala pe care o fac aceia care sancționează competența, din cauză că nu au ei suficiente date pentru a o recunoaște și dincolo de limitele lor, de care nu sunt conștienți.

Limitele proprii nu ne dau dreptul să-i agresăm pe alții doar pentru că ei văd și trăiesc dincolo de ele, iar noi nu vedem până acolo.

Citiți și:

• Foștilor mei studenți, cu respect, responsabilitate și dragoste: învingătorii privesc înainte, nu înapoi!

*