Foștilor mei studenți, cu respect, responsabilitate și dragoste

01.10.2013

The hardest thing to explain is the glaringly evident which everybody had decided not to see. (Ayn Rand)

Este adevărat, eu am fost un profesor mai exigent și mai ferm decât majoritatea profesorilor pe care i-ați avut.

Este adevărat, la note nimeni nu s-a putut ”înțelege” cu mine. Nici în anul I, nici în anul III sau IV, nici la masterat, nici la doctorat. Nici în prima sesiune, nici în… cred că unii nici nu mai știați a câta sesiune. Nici când unul singur din grupă promova – sau niciunul.

Am respins, respectuoasă dar fermă, și pe ”Vă rog foarte mult…” și pe ”V-am adus…”, de fiecare dată când voi înșivă ori susținători ai voștri erați ”disperați” să obțineți o bursă sau un loc în cămin, ori vreun post ”reținut special” pentru voi – pe care, bineînțeles, ar fi urmat să le obțineți, probabil fără remușcări, în detrimentul unui coleg care obținuse notele necesare fără rugăminți și intervenții.

Pentru mine, egalitatea șanselor (atât cât e ea posibilă), corectitudinea, integritatea, dezvoltarea autonomiei și responsabilității voastre au contat mai mult decât așa-zisa ”înțelegere” (care nu vede consecințele pe termen lung) și decât toate rugămințile ilegitime, lacrimile sau amenințările.

Pentru mine, pofesorul într-adevăr bun nu este acela care pune note mari, ci acela care întreabă și se întreabă: ”Ce resurse suplimentare de învățare aș mai putea eu oferi?”. Și care oferă toate resursele pe care le știe și pe care poate să le ofere. Fără să facă el ce numai elevul / studentul poate face și ce este în beneficiul pe termen lung al elevului / studentului să facă el însuși, nu altcineva.

Sunt și voi fi întotdeauna mândră că am acționat așa. Dacă aș lua-o de la capăt, aș proceda la fel.

Standardele ridicate și atașamentul ferm la valori sunt calități umane și profesionale, nu lucruri pentru care să ne simțim vinovați ori să fim învinuiți. Nu demult, o fostă colegă cu care am avut multe dialoguri în contradictoriu la liceul unde care am lucrat în primii opt ani după terminarea facultății mi-a spus explicit: ”Dacă toți am fi făcut ca tine, n-am fi ajuns aici”. Nu am simțit nicio satisfacție, mai curând multă tristețe. Însă și eu sunt 100% convinsă că, dacă mai mulți profesori ar fi fost la fel de fermi, învățământul românesc și societatea românească nu ar fi ajuns în starea în care se află astăzi.

Când am simțit că sunt pe punctul de a ceda, am demisionat. Dacă aș fi putut să pun – corect! – numai note de 10, aș fi fost fericită și aș fi rămas în meseria pe care am practicat-o o viață cu pasiune și seriozitate.

Spun de multă vreme că, în pofida intențiilor bune, școala a devenit un pericol social. Nu e o simplă afirmație spectaculoasă, e o idee care găsește suport în cercetări științifice foarte serioase.

Laudele, notele și diplomele primite ”de încurajare”, fără acoperire în performanțe (nu doar capacități) reale, sunt un pericol, și pentru individ și pentru societate. Roy Baumeister sau Martin Seligman, pentru a cita doar două nume cu mare autoritate științifică, au atenționat că o imagine / stimă de sine foarte bună devine extrem de periculoasă dacă nu a fost construită pe performanțe reale, probate în experiențele sociale ale celui în cauză; la fel o imagine / stimă de sine instabilă.

Potrivit acestor cercetători, depresia, sinuciderile și violenta, tot mai frecvente în rândurile tinerilor, pot fi puse și pe seama faptului ca educatorii și părintii le-au încurajat o imagine/stimă de sine care nu reflectă performanțele lor reale. Acești oameni au așteptări foarte mari de recunoaștere socială, iar atunci când nu primesc ce cred ei că li s-ar cuveni, clachează ușor sau devin agresivi, manifestându-se violent împotriva oricui le ”atacă” ego-ul, imaginea de sine:

”Baumeister’s work suggest that if you teach unwarrantedly high self-esteem to children, problem will ensure. A sub-group of these children will also have a mean streak in them. When these children confront the real world, and it tells them they are not as great as they have been taught, they will lash out with violence. ” (M. Seligman, Learned Optimism, 2006/1990)

”threatened egotism entails that one ‘s favorable view of self (or public image) has been attacked, and violent responses are directed toward the source of this attack” (R.F. Baumeister, W.K. Campbell,  The Intrinsic Appeal of Evil: Sadism, Sensational Thrills, and Threatened Egotism, 1999)

”the major cause of violence is high self-esteem combined with an ego threat. When favorable views about oneself are questioned… or otherwise put in jeopardy, people may aggress… against the source of the threat”.

“An uncritical endorsement of the cultural value of high self-esteem may (…) be counterproductive and even dangerous. In principle it might become possible to inflate everyone’s self-esteem, but it will almost certainly be impossible to insulate everyone against ego threats. In fact (…) the higher (and especially the more inflated) the self-esteem, the greater the vulnerability to ego threats. Viewed in this light, the societal pursuit of high self-esteem for everyone may literally end up doing considerable harm.” (R.F. Baumeister, L. Smart, J.M. Boden, 1996 “Relation of Threatened Egotism to Violence and Aggression: The Dark Side of High Self-Esteem”, Psychological Review, Vol. 103, No. 1, pp. 5-33)

Iar un psihiatru ne atenționează, pe baza unor studii recente, că formăm o generație de narcisiști pe care îi păcălim – și care se păcălesc ei înșiși – că ar avea talente și șanse de reușită pe care, în fapt, nu le au:

”the tendency toward narcissism in students is up 30 percent in the last thirty-odd years.
(…)
We had better get a plan together to combat this greatest epidemic as it takes shape.  Because it will dwarf the toll of any epidemic we have ever known. And it will be the hardest to defeat. Because, by the time we see the scope and destructiveness of this enemy clearly, we will also realize, as the saying goes, that it is us.” (Keith Ablow, We are raising a generation of deluded narcissists, 2013)

Știu că mulți au fost supărați pe mine. Unii foarte supărați.

Între timp, mulți s-au maturizat și au înțeles. Unii îmi scriu ca să-mi mulțumească pentru ce, cât și cum au învățat în interacțiunea cu mine. Alții se mai răzbună în câte un comentariu amar, acru sau acid. Doi – atâția știu eu – au făcut adevărate obsesii în a mă urmări pe internet și a mă discredita, uneori la modul foarte agresiv.

Nimic extraordinar în aceste atitudini uneori extreme. Atunci când despre un dascăl se afirmă că e sau a fost ”apreciat și iubit de toți elevii/studenții”, cel în cauză fie face obiectul unui interes politic, economic, jurnalistic sau romantic (uneori romantic-erotic) special, fie e ziua lui, fie e deja mort.

Vă scriu astăzi pentru că sunteți, cei mai mulți dintre voi, părinți și dascăli. Iar de atitudinile și de acțiunile voastre depind și echilibrul vostru, și sănătatea și reușita în viață a copiilor voștri, și reforma sistemului educativ.

În toată lumea, sunt milioane de oameni care nu reușesc să promoveze examene sau să obțină notele dorite. Plata taxelor și celelalte cheltuieli pe care cineva le face pentru studii nu îi conferă automat celui în cauză dreptul de a obține notele și diplomele dorite. E nevoie să facă dovada cunoștințelor științifice și competențelor practice necesare.

Unii analizează lucrurile rațional, își asumă responsabilitatea pentru propriile eșecuri, învață din ele și merg mai departe, construind o viață sănătoasă, cariere și familii sănătoase.

Și ce dacă nu au promovat un examen sau mai multe?

Și ce dacă nu au obținut o diplomă?

Nu o dată, își dau seama că nota sau diploma respectivă nu ar fi schimbat nimic semnificativ în viața lor.

Nu o dată, descoperă, după eșec, drumuri care li se potrivesc infinit mai bine, pe care pot merge ”ca peștele în apă”, siguri că pot face față și pot obține performanțe; drumuri pe care obțin apreciere și recunoaștere pentru meritele lor reale.

Alții se lasă controlați de emoții negative, caută ”țapi ispășitori”, acumulează frustrări și ajung la obsesii, la denigrare și hărțuire a profesorilor, la dezechilibre majore în propria viață și în viețile familiilor lor.

Dacă vă numărați printre aceștia din urmă, nu lăsați lucrurile să avanseze: gândiți rațional și, dacă e cazul, mergeți la un psihoterapeut. De dragul vostru și al celor pe care îi iubiți. Pentru hărțuire și denigrare există sancțiuni legale. Personal, mă străduiesc să fac doar bine în jurul meu, însă nu voi lăsa pe nimeni să abuzeze de atitudinea mea constructivă.

—Cultivați în voi și cultivați în copiii voștri atitudinea pozitivă, optimismul, deschiderea la nou, încrederea (în sine și în resursele de învățare),  inteligența, lectura profundă, exercițiul repetat, autonomia, autoorganizarea, autodisciplina, perseverența, onestitatea cu sine și responsabilitatea pentru propriile performanțe. Reușita sau eșecul, și la școală și în viață, depind înainte de toate de o combinație între  acestea. Fără ele, nicio școală și niciun dascăl, chiar genial, hiper-informat și hiper-pasionat, nu pot face mare lucru.

Nu voi obosi niciodată să o repet : dincolo de utopii, iluzii și manipulări politice sau ale economiei de consum, principiul oricărui proces de învățare / educație / comunicare este responsabilitatea celui care primește (sau respinge). Verbele “a comunica” şi “a învăţa” se conjugă întotdeauna la diateza activă, nu la cea pasivă. Ce face şi spune un altul – profesor, coach,  consilier, şef, coleg, prieten, neprieten – e creaţia lui, munca lui, responsabilitatea lui. CE FAC EU, cel care ascultă sau citește ca să învețe, cu ce vine de la oricine e creaţia mea, munca mea, responsabilitatea mea; ele contează!

Evitați succesul facil, aparent, de moment; construiți solid și pe termen lung.

Aici, memoriul meu de demisie din universitate

Democrația și Giordano Bruno: când competența e privită – și sancționată – ca incompetență

Școala ca pericol social

=