Thailanda – dincolo de mitul turistic

03.28.2016

Thailanda înseamnă societatea de consum implantată într-o lume săracă. Nu regret deloc că am fost acolo, însă impresiile mele de călătorie sunt foarte departe de exaltarea cu care oamenii povestesc de obicei despre această destinație de vacanță. Povestesc aici fără exaltare, dar și fără exagerări ale negativului, astfel încât oamenii să înțeleagă mai bine la ce se pot aștepta și cum să-și organizeze călătoria mai bine, în funcție de ce își doresc.

Am planificat călătoria sub semnul variației: întrucât scopul principal a fost trainingul într-ale meditației mindfulness, într-un centru destul de izolat, despre care voi povesti într-un alt articol, am decis ca, înainte, să experimentăm complexitatea Thailandei contemporane, care combină pacea din sălile de meditație ale templelor buddhiste, hinduiste ori thaoiste cu agitația celui mai eclectic turism (de la luxul liniștit, la romantism și aventură totală) și comerțului generalizat (de la produse autohtone, la produse ”globalizate”, inclusiv sex – un produs autohton globalizat) și în care sărăcia extremă coabitează aparent pașnic cu mai mult decât îndestularea. Insula Phuket mi s-a părut cea mai bună reprezentare a acestei complexități, iar plaja Patong cel mai bun loc pentru a trăi o experiență complet dincolo de limitele zonei mele de confort.

Am contractat, așadar, patru nopți într-un hotel pe plaja Patong și câte o excursie pentru fiecare din zilele în care urma să stăm acolo. „Pe plaja” e prezentarea comercială a lucrurilor: un hotel cu adevărat pe plajă vei găsi destul de greu în Phuket; cele mai apropiate de plajă sunt, de regulă, separate de aceasta printr-o șosea foarte-foarte circulată; dacă vrei liniște și aer curat și ții morțiș să ai și marea aproape, ai mult de căutat… și de cheltuit.

Prima surpriză e aeroportul Phuket. Mai mare decât mă așteptam. Foarte-foarte aglomerat: cu oameni (la asta mă așteptam), lucruri, firme și culori (dincolo de așteptările mele). După aeroporturile din Doha și Singapore, aerisite, elegante, care încearcă să depășească standardele occidentale înalte, nu poți să nu simți diferența.

Doha, aeroport: spațiu de joacă pentru copii…

Singapore, aeroport: aveam să înțeleg mai târziu simbolul…

Prea obosită și prea dincolo de limitele zonei mele de confort ca să mă gândesc să fac vreo fotografie în aeroportul Phuket. De altfel, nu sunt mare amatoare de fotografii: îmi place să trăiesc total momentul, iar când te concentrezi pe fotografie pierzi în mare parte trăirea aici și acum. În plus, de câte ori mi-am spus ”Vreau să păstrez o amintire”, s-a dovedit că amintirea se păstrează, atât cât se păstrează, cel mai bine în mintea mea și în corpul meu, eventual în mici obiecte pe care le văd sau le folosesc suficient de frecvent, nu în fotografii; am multe albume de fotografii, pe care nu le deschid decât extrem de rar…

Chiar la intrare, un serviciu fotografic: pentru acordarea vizei, autoritățile cer o fotografie. Și o sumă care nu e chiar simbolică. Primești, în schimb, o bucată de hârtie de care trebuie să ai mare grijă; vei avea nevoie de ea în orice relație instituțională: la hotel, la spital (dacă e cazul), la ieșirea din țară. Plătesc cu euro, funcționarul are nevoie de timp ca să găsească bani să-mi dea restul. Îl aproximează, în cele din urmă – practică cvasi-generalizată, așa că asigură-te că ai moneda locală (Bath) – și mi-l dă cu comentariul: ”This is for me”, pe jumătate în glumă, pe jumătate serios. ”This is for me, yes”, îi răspund, copiindu-i stilul; îmi iau banii și plec.

Nicio dificultate la preluarea bagajelor.

Afară, ne așteaptă un șofer pe care l-am angajat de acasă pentru transferul de la aeroport la hotel. Avem detaliile locului de întâlnire, însă aglomerația de oameni, lucruri, firme ne dă senzația că treaba e mai grea decât am crezut… capacitățile noastre perceptive sunt diminuate, suntem pe drum de aproape 30 ore, dormind prea puțin în avioane. N-a fost așa de greu, omul aștepta exact acolo unde ni se spusese. Profesionist, vine să ne ia bagajele și… ha,ha,ha 😀 : constat că mi-am lăsat valiza lângă banda de pe care o recuperasem 😀 O dată în viață (sper) merită să o trăiești și pe asta: nu mi s-a mai întâmplat până acum și mă amuz – dincolo de doza inevitabilă de panică; totuși, parcă n-aș vrea să mi se mai întâmple…

Drumul te familiarizează deja cu complexitatea Thailandei. Lângă aeroport, case în stil european. Apoi, înșiruire de construcții în stil local și în stil ”globalizat”, care dezvăluie coabitarea îndestulării cu sărăcia: micile magazine locale, cu mărfuri aglomerate fără o ordine vizibilă pentru mine, stau alături de firme cunoscute internațional. Culori-culori-culori peste tot. Traficul e mare, cu mașini de toate dimensiunile și mărcile, însă destul de fluent. Vegetația e specifică, copaci și flori ale căror nume nu le știu (cu foarte puține excepții); departe de wow-ul pe care îl așteptam… Șoferul vorbește foarte puțină engleză, cu o pronunție specifică locului, iar engleza mea pentru conversația obișnuită e destul de limitată (citesc mult, conversez puțin) și înțeleg greu ce vrea să spună, așa că vorbim atât cât e necesar și suficient pentru treaba pentru care l-am angajat.

Hotelul ne așteaptă cu bagaj preluat direct din taxi și uși deschise de o persoană zâmbitoare din staff, ca în marile lanțuri hoteliere. Chek-in rapid și foarte amabil. Ajung in cameră… ei, aici chiar nu-mi place: camera are vedere la mare, așa cum cerusem, însă e zgomotoasă, mică, nerenovată demult, iar când deschid ușa la balcon mă izbește un miros de toaletă publică. Sun la recepție, spun ce mă nemulțumește și primesc răspunsul – pe care îl știu deja, pentru că l-am auzit de multe ori și în hoteluri  europene – ”It s nothing we can do”. Încearcă să mă convingă că mirosul vine de la mare. ”Nu e camera pe care am contractat-o – îi spun recepționerului – eu nu plătesc această cameră, aștept să găsiți o soluție”. În câteva minute, cineva din staff e la mine în cameră, spun din nou ce mă nemulțumește, iar după alte câteva minute mi se propune o nouă cameră. Nu mai are vedere la mare, e la parter, însă e spațioasă, recent renovată, cu deschidere directă într-o mică grădină cu piscină, am terasă proprie în grădină și, cu totul surprinzător, aud muzica valurilor, care acoperă zgomotul străzii!

Căutăm să intrăm în ritmul locului – sunt multe ore diferență de fus orar, iar dacă ne culcăm prea devreme (câtă nevoie am să dorm!), sigur ne vom trezi prea devreme și vom rata ziua următoare. Ignorăm oboseala, ne punem costumele de baie, ieșim, taversăm strada aglomerată și … renunțăm la înot și plajă! Surpriză foarte neplăcută: citisem mult despre fabuloasa Mare Andaman, dar ce văd – și ce aveam să văd în zilele următoare pe tot litoralul din Phuket, cu puține excepții – e o apă tulbure, poluată de zeci de ambarcațiuni foarte zgomotoase. Pare că societatea de consum implantată într-o lume săracă ne activează masochismul psihic: ochii și urechile tale suferă, tot corpul tău suferă, creierul tău suferă, dar dacă tot ai dat bani mulți raportat la veniturile tale, singura soluție e să găsești plăcere în suferință… și să povestești după aceea ce grozav a fost în Thailanda, însoțind povestea cu cele mai frumoase fotografii pe care le-ai putut face; că, altfel, cine îți dă Like pe Facebook?

Deocamdată, ne mulțumim să ne plimbăm pe țărm, călcând printr-un câmp de animăluțe – seamănă cu niște păianjeni mari – care aleargă pe nisip cu o viteză de necrezut. Ar putea fi total inofensive, însă nu-mi asum riscul vreunei înțepături defensive, așa că îmi pun sandalele, renunțând la plăcerea de a simți nisipul fin sub tălpi, și le urmăresc admirativ mișcările rapide. Într-adevăr, mirosul mării nu e cel mai plăcut aici, ipoteza recepționerului, deși falsă, se baza pe un fapt real.

Se întunecă devreme, în jurul orei 6 p.m., așa că ne întoarcem la hotel. Privesc mai atent împrejurimile: categoric, totul e dincolo de zona mea de confort, n-am stat niciodată, în vacanță, într-un cadru similar. Hotelurile pot arăta foarte bine, interiorul poate fi efectiv de 4 sau 5 stele, însă împrejurimile aduc un contrast nu tocmai confortabil, deși interesant; stâlpi de electricitate plini de fire, zeci de fire legate de fiecare stâlp, creează un păienjeniș de-a lungul șoselei, în fața lanțului de hoteluri; aleg să mă concentrez pe ”interesant”.

Mergem să cinăm alături, într-o grădină: mâncare bună, prețuri pe măsură. Constat, din nou, că în jurul Thailandei sunt create multe mituri: da, poți mânca ieftin pe stradă – dacă îți asumi riscul igienei evident precare; te poți îmbrăca ieftin – dacă vrei produse pe care le găsești și în România, în piețele ieftine; peste tot, se vinde aproape orice. Aveam să ies din zona de confort culinar a doua zi, hotărâtă să mănânc alături de oameni ai locului – cu prețul zilei următoare pe care am petrecut-o, întreagă, într-un spital.

Încheiem ziua cu un masaj – aveam mare nevoie. Zeci de saloane. Alegem la întâmplare. Amabilitate stângace. Igienă absentă. Decepție. Mai mult decât nimic, deci util. Însă masajele pe care le-am făcut în România au fost de o calitate net superioară. (Aveam să mă bucur, peste câteva zile, la Thanyapura, de cele mai relaxante și eficace masaje pe care le-am făcut vreodată).

A doua zi, mă trezesc devreme, pusă pe fapte mari: am contractat un tur al insulei și vreau, totuși, să și înot 30-40 minute. Da, poți înota în liniște și în apă curată dimineața devreme, până pe la 8:00 – 8:30. După aceea, încep vacarmul și poluarea de toate felurile. Plus soarele foarte puternic. În zona delimitată de balize, apa e, totuși, departe de transparența matinală a Mediteranei.

Operatorul plătit în avans printr-o agenție de turism pentru turul insulei nu dă niciun semn. Agentul de turism din România ne asigură că ne restituie banii și, în compensare, ne invită la masă, când ne întoarcem acasă.

După vreo oră de așteptare, renunțăm și căutăm o alternativă. Găsim câte una la aproape fiecare 50 metri. Alegem la întâmplare și se dovedește că alegem foarte bine: șoferul nostru, Don, vorbește puțină engleză, dar are o disponibilitate și o atenție la dorințele clientului care suplinesc conversația. Dacă auziți pe cineva că pleacă în Phuket, recomandați-l :

Taxi service Phuket : Don, tel. 087 2692031; internațional (+)6687 2692031

Facem, mai întâi, turul plajelor. Pe drum, mă surprinde numărul mare al clinicilor estetice. Frumusețea fizică pare la mare căutare în Phuket, judecând după numărul firmelor care oferă servicii de acest tip: clinici estetice, saloane de întreținere…

Văd foarte puține plaje despre care să spun ”Aici mi-ar plăcea să petrec o vacanță”. De pildă, Kata Noi. Unde îmi aduc aminte că am un telefon care face și fotografii. De departe, văd apa ”de smarald”, iar dacă aș avea un aparat foarte bun, cu siguranță această imagine ar arăta ca în reclame.

View Point Kata Noi

Planificasem să înotăm la Nai Harn, cotată de localnici drept cea mai frumoasă plajă. Ajunși acolo, nu simt deloc că abia aștept să-mi dau hainele jos ca să intru în apă, ori să stau pe plajă. De aproape, nu văd nici vreo apă ”de smarald” și nici vreo plajă ”superbă”. Nu simt dorința să fac vreo fotografie. În schimb, intru într-un mic magazin – dacă găsești ceva la tot pasul aici, acel ceva e comerțul -, cer o foarfecă și tai căptușeala fustei: e îngrozitor de cald. Utilizăm o toaletă nici murdară, nici curată, singura din zona în care ne-am oprit, vorbim cu o tânără româncă deloc încântată de vacanța ei și plecăm.

Portul Chalong și satul țigănesc, care nu e inclus în traseele turistice dar pe care am ținut neapărat să-l văd (mi-am făcut lecțiile foarte bine înainte de plecarea de acasă), sunt la capătul sud-estic al insulei.

Lucrători în port, odihnindu-se. Au acceptat să-i fotografiez, cu un amestec de disconfort și încântare.

Vânzători și cumpărători, în piață.

Mulți vând bijuterii, în special un amestec de perle despre care te asigură că ar fi naturale. Sunt sceptică, însă îmi plac perlele și vreau o amintire mai prezentă în viața mea cotidiană decât fotografiile, deci cumpăr. Și, întoarsă acasă, le port cu drag.

Alții vând simboluri religioase locale.

Însă cei mai mulți vând animale marine vii.

Pe multe le văd prima dată și mă fascinează.

Localnicii vin aici, cumpără animalele vii și fie le duc cu ei acasă, fie le încredințează pentru gătit bucătarilor din micile restaurante din piață. Facem același lucru și mâncăm alături de muncitori din port și câțiva alți turiști. Evident, mult dincolo de zona mea de confort, însă autentic, romantic, gustos…

Ferma orhideelor îmi rezervă două surprize. La intrare, câțiva cocoși cântă fără oprire, cu o poftă molipsitoare: n-am văzut niciodată până acum cocoși creați, parcă, pentru spectacol; mă joc, în minte, cu speculații despre zodia cocoșului din zodiacul chinezesc 🙂

Și descopăr că florile acestea rafinate cresc cu… aer și umezeala din aer. Proprietara îmi povestește că a testat multe moduri de a le cultiva și că cel mai bine le merge într-un fel de BCA (”cărămizile” acelea din beton, cu spații goale); fără ghivece, fără udare directă.

Cumpăr și aici o amintire care să fie prezentă în viața mea cotidiană: o broșă-orhidee. Pare să se asorteze bine cu perlele, nu-i așa? 🙂

Pe drum, observ mai multe școli care mă impresionează: spații largi, îngrijite, intrare controlată. În engleza lui sumară, Don îmi vorbește despre școlile bune – și scumpe – la care merg copiii lui. Școlile internaționale sunt și mai scumpe; aveam să văd o astfel de școală internațională peste câteva zile, la Thanyapura.

Abia aștept să văd templul Chalong: voi intra pentru prima dată într-un templu buddhist autentic.

Mă întâmpină o mahala comercială imensă, care merge până în chiar ușa templului. Sub soarele puternic, sute de tarabe cu fructe, dulciuri și mâncare specifice diferitelor etnii, obiecte de îmbrăcăminte, suveniruri etc. Nu simt nevoia să scot telefonul pentru fotografii. Până la templu, abia mai respir.

Primul popas, sala de meditație: aveam mai multă nevoie decât oricând; în sfârșit, liniște și aer respirabil!

E, practic, imposibil să prind cu privirea adevăratele dimensiuni ale templului în sine, alcătuit din mai multe corpuri de clădire; încerc să mi-l imaginez și îmi pare fabulos. Imposibil să fotografiez altceva decât cadre apropiate, dincolo de zona comercială, spațiul în care te poți mișca e limitat prin garduri.

Ritual local: credincioșii înfig stegulețe colorate în trei movile de nisip, aflate în fața templului. Mărturisesc că, acolo, am înțeles semnificația lui, însă l-am uitat și nu vreau să fac speculații fără suport – a înțelege nu e suficient ca să reții și să înveți!

În interior, respectul cu care turiștii se mișcă asigură, totuși, o atmosferă de pace profundă.

Iar de sus te poți bucura și de imaginea unei curți foarte îngrijite.

Pacea și bucuria dispar imediat ce ies. Nu știu cum să parcurg mai repede aleea până la mașină și… uite că am trăit-o și pe asta: binecuvântez aerul condiționat, care îmi provoacă întotdeauna alergii respiratorii!

Ce obiect bogat de studiu ar fi acest templu pentru un antropolog! Ce amestec de valori și comportamente! Dar ce frustrări îi generează unui om care caută acolo spiritualitatea locală!

Templul în sine e impresionant. Însă e prea mult și prea brutal un centru turistic; prea puțin vizibil centrul spiritual pe care doream să-l văd. Aici, spiritualitatea e comercializată copleșitor.

Ajungem în orașul Phuket.

Multiculturalism și discrepanțe sociale vizibile. Plus, din nou, comerț, mult comerț.

Arhitectură colonială ”ca-n filme” alături de construcții locale simple.

Deja aproape întuneric, nici nu mai încerc să fac vreo fotografie.

Don ne mărturisește deschis că firma la care lucrează are un contract cu un magazin de bijuterii și că, dacă vom cumpăra ceva, el va primi un comision. Strategia lui funcționează: cum să nu ajuți un om mai sărac, cel puțin aparent, decât tine și care, în plus, a fost atât de atent ca șofer? Intru hotărâtă să cumpăr ceva, deși înainte de a pleca de acasă mă programasem mental să refuz orice vizită la vreun magazin. Vânzătoarele știu și ele să fie persuasive, observă foarte repede unde se duc privirile mele și îmi fac o ofertă ”de nerefuzat”, cum se spune în vânzări, la un produs foarte scump.

Ziua următoare renunț la înotul de dimineață: am contractat o excursie pe mare și un instructor pentru scuba diving. E una dintre experiențele pe care mi le-am dorit cel mai mult și trăiesc un pachet emoțional foarte amestecat: bucurie, entuziasm, nerăbdare, frici diverse (dacă nu sunt în stare să înot în mijlocul oceanului, cu un hău sub mine? dacă e apa prea rece?). Plus o stare accentuată de disconfort fizic: de când am plecat de acasă, organismul meu nu digeră nimic, apa și mâncarea asiatică nu-mi priesc.

Mașina vine la timp, în port ne așteaptă un domn cu privirea puternică și senină, foarte comunicativ, care vorbește o engleză impecabilă (e canadian), urcăm în ambarcațiunea care urmează să ne ducă în locul visurilor. Wow!

În urma noastră, rămâne insula, cu Big Buddha, templul alb de pe deal, la care am renunțat, cu o zi înainte, din cauza traficului.

În fața noastră, o mulțime de ambarcațiuni pline de turiști.

De aici încolo, realitatea mă aduce cu fiecare minut cu picioarele… pe podeaua plutitoare, unde sunt îngrămădite echipamentele (cine e naiv să aștepte aici igienă?), de unde aud doar zgomotul unui motor puternic și răgușit și unde respir aerul plin de noxele aferente. Ei, ce, visam la aerul sărat al mării și muzica valurilor? așteptam să mă ducă în excursie cu un yaht ori catamaran?

Pe la jumătatea drumului, primesc un chestionar pe care trebuie să-l completez: e normal, gândesc; în locul lor, și eu mi-aș lua măsuri de precauție; pe de altă parte, chiar vreau ca instructorul să știe că am niște particularități de care să țină cont în adâncul oceanului. Predau chestionarul și… șoc total: aflu că voi face snorkeling în loc de scuba diving, instructorul a decis că o scufundare ar fi periculoasă pentru viața mea. Îi comunic, foarte supărată, că îi înțeleg decizia, dar nu înțeleg de ce îmi spune asta în mijlocul oceanului; corect ar fi fost să-mi trimită respectivul chestionar prin e-mail (m-am înscris cu vreo două luni înainte) și să iau eu decizia dacă vreau sau nu să fac snorkeling; așa, mi se pare că sunt pur și simplu înșelată.

Mă străduiesc să adun cât pot mai mult din cele bune și frumoase: stâncile din mijlocul oceanului sunt, într-adevăr, spectaculoase.

Iar snorkeling-ul e… wow!

Bizar, poate, nu simt nicio frică de rechini, deși locul unde suntem se numește Shark Point.

Da, aici vezi într-adevăr apa aceea din reclame. Foarte limpede și caldă, perfectă pentru înot.

Vietăți marine variate și spectaculoase, fixate pe stânci sau înotând alături de tine și sub tine, unele atât de aproape încât le poți atinge cu mâna (ni s-a recomandat să nici nu încercăm): pești de toate formele și culorile, stele de mare, arici de mare, scoici, alge… Memoria mea reține imagini mult mai populate și mai colorate decât poți vedea în acest film, realizat de alții chiar acolo unde am fost și noi.

N-aș mai fi ieșit din apă!

Ziua a treia. Trebuia să fie o nouă excursie: prin junglă, pe elefant, apoi din nou pe mare, la un sat plutitor și la insula unde a fost filmată o versiune din James Bond. E… Phuket International Hospital! Voi povesti altă dată experiența, care mi-a scos de pe card în jurul a 800 euro; i-am recuperat, la întoarcere, de la agenția de asigurări.

Insula James Bond aveam să o văd peste o săptămână, din avionul care ne ducea la Singapore. Iar la experiența cu elefanții ca mijloc de transport renunț fără părere de rău: am trecut, cu o zi înainte, pe lângă un centru care organizează tururi cu elefanți și mi-au părut atât de triști…

Seara, epuizată după o zi de proceduri medicale, una mai invazivă decât alta, mă întorc la hotel, cu un taxi pus la dispoziție, contra cost, de spital. Șoferul îmi arată o străduță despre care îmi spune că e locul discret de întâlnire pentru homosexuali. ”Nu Bangla Road?”, întreb. Nu. Celebrul Bangla Road, ziua o străduță de 100-200 m ca oricare alta, se transformă noaptea în târg liber, la vedere, de femei-pentru-o-noapte sau pentru-câteva-ore. Originare, se spune, îndeosebi din nordul Thailandei, extrem de sărac (însă eu văd fizionomii foarte variate, inclusiv europene), vin în Phuket pentru a vinde produse și servicii diverse: ziua – masaj, produse alimentare, îmbrăcăminte etc.; iar noaptea – sex. ”E legal?”, întreb. Nu. Poliția se face că nu vede. Însă controlează saloanele de masaj, unde sexul e interzis; în practică, există și excepții, bineînțeles: ”Aici se face și sex”, îmi spune, arătându-mi un centru cu ștaif care oferă servicii de masaj și întreținere corporală.

Oricât aș fi de epuizată, nu pot rata ocazia să văd Bangla Road. Ne strecurăm pe strada foarte aglomerată. Oameni de toate culorile și categoriile sociale. Tarabe obișnuite, în care se vând mai ales bere și mâncare. Muzică puternică, din toate părțile. Din loc în loc, mese lungi pe care dansează ”fetele”. Pare o rotație organizată: urcă, dansează, coboară în stradă și constituie grupuri de conversație, aruncând priviri piezișe către trecători; așteaptă, probabil, fie un client, fie să le vină din nou rândul să urce pe masă. Vârste diferite: unele nu mai sunt tinere, altele sunt foarte tinere. Fețe (aparent) relaxate, au aerul că fac ceva absolut normal. Trupuri trase prin inel, trupuri cu forme pline și trupuri de femei muncite. Îmbrăcate suficient și variat: de la fuste foarte scurte și foarte mulate, la haine obișnuite. Înțeleg că, progresiv, vor renunța la haine, dar seara abia a început, lumea abia începe să se ”încălzească”. În priviri și în aer simt un fel de așteptare curioasă și flămândă. Sunt tentată să fac o fotografie, însă mi-e teamă. După aproximativ 10 minute, spun ”Pentru mine, e suficient”. Mergem către hotel pe țărm: simt nevoia să respir și să aud marea. Mergând, facem câteva minute de meditație: simt o nevoie imensă să-mi detoxific creierul!

Abia aștept transferul la Thanyapura! Va fi o cu totul altă poveste: despre renunțare la excursiile, curiozitățile și plăcerile obișnuite ale unei vacanțe, în favoarea unui antrenament sistematic pentru dezvoltarea mea personală și profesională profundă, ca să pot dărui, apoi, altora un plus față de ce am oferit până acum…