Secole de istorie trăite în două zile: Marele Zid Chinezesc, Orașul Interzis si Piața Tiananmen
07.14.2018
E prima mea excursie de grup și îi simt din plin avantajele: oameni sensibili și inteligenți cu care să împărtășești emoții și gânduri, oameni atenți și buni care îți acordă suport la nevoie…; cineva spunea că a fost în multe astfel de excursii, însă grupul acesta a avut o atmosferă amicală pe care n-a mai întâlnit-o – no, dacă sunt eu aici să antrenăm mindfulness și loving-kindness…, zic 😉
Îi simt însă din plin și dezavantajele: am mari dificultăți să parcurg ”pe repede înainte”, în ritmul grupului, multele secole de istorie despre care vorbesc Marele Zid Chinezesc, Orasul Interzis si Piata Tiananmen. Eu sunt un turist-explorator, care preferă ceea ce se numește slow travel – eu i-aș spune deep travel – , cu timp și răbdare pentru detalii semnificative și emoție, pentru transpunerea, cu imaginația și trăirea, în timpul și în lumea reprezentate de ”obiectivul turistic” vizitat:
Cum să trăiești profund bogăția de informație și emoție materializată în Marele Zid Chinezesc si Orasul Interzis alocând câteva ore pentru fiecare? Dacă ești un călător de genul meu, alocă-ți cel puțin o săptămână, cu vizite ”pe bucăți”, mai ales în Orașul Interzis.
Inteligența emoțională îmi spune că e OK să-ți recunoști frustrările, să le comunici, dacă e cazul, dar nu mai e OK să rămâi înțepenit/ă în ele: caut în pachetul emoțional pe care îl trăiesc emoțiile SCOP (onest-autentice, sănătoase, constructive și productive), aleg să mă focalizez pe entuziasm, curiozitate, empatie și sentiment de apartenență și storc tot ce pot, în condițiile date, pentru spiritul și sufletul meu.
În drum spre Marele Zid, ghidul, o doamnă de vârstă mijlocie, pare să recite informații învățate într-un training bine controlat. Când îi punem întrebări dincolo de textul învățat, dă semne vizibile de disconfort, abia mascate de zâmbetul profesional, și caută răspunsul politically correct. Ne-a spus de câteva ori că, urcând pe Zid, vom fi eroi, dar am considerat-o o glumă, poate învățată și ea; aveam să ne convingem pe… mușchii noștri și fricile noastre că nu era chiar o glumă 🙂
Prima imagine care-mi pare semnificativă: ca peste tot în lume, oamenii valorifică farmecul vremurilor apuse ca să câștige un ban. N-avem timp să folosim acest mijloc de transport, dar nici nu prea mă atrage, la drept vorbind mi se cam strânge inima…
Îmi pun picioarele într-un telescaun și încep să urc: hai, că până aici nu e așa de greu 😉 !
Priveliștea e superbă, chiar dacă vizibilitatea nu e cea mai bună.
Marele Zid Chinezesc si Orasul Interzis
Privesc cu entuziasm șirul de trepte, zeci, sute, care leagă turnurile de observație. Hotărâtă să urc cât mai multe.
Îmi imaginez întreaga rețea de ziduri, din care doar cele cunoscute cică măsoară 21,196.18 km, în vreme ce o treime s-au pierdut! În limba chineză e numit ”zidul lung”, nu ”mare, nici ”great”. Privesc cu ”nu-mi vine să-mi cred ochilor” golul din stânga și din dreapta zidului pe care mă aflu: zidul în sine poate avea o înălțime între 7 și 14 m, dar e construit exact pe coama muntelui! Cum, Doamne, au urcat oamenii aceia din jurul lui 1500 toate materialele necesare pentru construcție? Și cum le-or fi urcat în alte locuri oamenii dinaintea erei noastre, dacă rețeaua de ziduri a început a fi construită încă din 221 BC? Compasiunea mea pentru foarte/prea multele vieți pe care trebuie să le fi ”înghițit” pietrele acestea se împletește cu o mare admirație pentru știința care a făcut posibilă o construcție atât de monumentală și de rezistentă; am citit, înainte de a pleca de acasă, că pietrele și cărămizile au fost cimentate, în construcția inițială, cu o compoziție din făină de orez amestecată cu albuș de ou!
Îmi imaginez focurile arzând în aceste turnuri, aprinse ca semnal când apăreau hoardele de nomazi. Ca fortificație de apărare împotriva invaziilor, zidurile s-au dovedit nu atât de eficace pe cât trebuie să le fi crezut cei care le-au proiectat: ele nu i-au împiedicat pe mongolii lui Ginghis Han să cucerească Beijingul și să-și extindă progresiv puterea în regiune. Însă cu siguranță au constituit – ca simbol – o resursă importantă pentru întărirea puterii categoriilor dominante în interiorul societății chineze; și, scriu istoricii, au ajutat mult la dezvoltarea comerțului pe celebrul ”drum al mătăsii”.
Încep să urc, încercând să-mi imaginez viața unui soldat chinez din vremuri trecute aici. Imaginația se oprește curând, blocată de panica de înălțime. Pe măsură ce urc treptele abrupte vitează nevoie mare 🙂 , îi văd pe alții coborând mai mult prin lunecare, ori sprijinindu-se de parapet, și mi se taie literalmente picioarele: da, am ceea ce se cheamă ”rău de înălțime”, iar corpul reacționează dincolo de vitejia mea și conștientizez că la coborâre îmi va fi mult mai greu decât la urcare. Îi mulțumesc Cerului pentru omul bun care se întâmplă să fie lângă mine: Cristi. Prezența lui atentă a fost suficientă ca să pot urca și coborî pe picioarele mele. Avantajul grupului: nu știu dacă, singură, m-aș fi încumetat să urc. De multe ori în viață, în fața unor situații dificile, e suficient să știm că nu suntem singuri, că, la nevoie, e cineva acolo, cu noi, gata să ne dea o mână de ajutor. Chiar dacă nu apelăm, în fapt, la ajutorul respectiv, prezența omului respectiv catalizează mai productiv resursele noastre interne. Mulțumesc încă o dată, Cristi!
Urc, obosită și un pic panicată – observi cum un bărbat urcă ajutându-se nu doar de picioare, ci și de mâini?
La final, sunt mândră nevoie mare 🙂 : am reușiiit! Panta a rămas în spate, abruptă, urcată și coborâtă în picioare!
Cireașa de pe tort: la vale, către o masă chinezească tradițională foarte bună, mergem pe o pantă la fel de abruptă, dar… cu bobul de vară 🙂 , condus manual.
Mâncăm pe săturate, apoi degustăm ceaiuri, îndrumați de un expert :
L. e ”pe fază” și valorifică avantajul grupului ca să obțină discount-ul oferit de gazde; intru în ”cartel” și cumpăr un ceai pentru acasă, dezamăgită că nici măcar aici nu găsesc iasomie simplă, neamestecată cu ceai verde.
De la Casa Ceaiului, la Fabrica de Jad. Admirație totală pentru priceperea și răbdarea acestor artizani:
Nu cumpăr jad; piesele care îmi par cu adevărat semnificative sunt foooarte scumpe.
Cumpăr trei mici tablouri, concepute cu mare rafinament și cusute manual, cu mătase.
Angajata care mă asistă în alegeri se numește… Linda! Îmi explică secretul numelor americane ale tuturor: fiecare are, bineînțeles, un nume chinezesc, însă la angajare managerul îi alege fiecăruia câte un nume ușor de reținut pentru turiști; așa, cum îi vine lui la vederea unuia sau altuia – simbolul autoritarismului extrem, gândesc, dar nu dau glas gândului.
Negociez pentru prima dată în viață cu mare plăcere – am învățat câte ceva de la Marius și L. 🙂 , mulțumesc! – , iar managerul îmi întinde mâna cu privire admirativă și respectuoasă; pare că aici calitatea de negociator chiar îți aduce respectul partenerului. Suma totală rămâne, totuși, suficient de mare ca să o facă fericită pe chinezoaica-ghid, care primește, evident, un comision; îmi mulțumește cu un compliment: Are you an artist?
Ei, artistul din mine ar fi cumpărat acest tablou, dacă ar fi avut disponibili bani mai mulți decât am. Pentru expresivitatea lui excepțională. Da, e cusut manual, cu mătase, iar florile din podoaba de pe cap sunt în relief; și da, era foarte scump!
Cu tabloul acesta, care mă fascinează și acum, în fotografie (deși, ca orice fotografie, e departe de original), facem tranziția la Orașul Interzis.
Reziști să citești mai departe? Dacă nu, ia o pauză și reia mai târziu. Așa fac și eu acum, când scriu…
Intrăm în Piața Tiananmen. Imensă, într-adevăr – se spune că e cea mai largă din lume. Amintirea masacrului din iunie 1989 e prima care mă răscolește: ce ironie a istoriei ca această piață să se numească Tiananmen, în traducere ”Poarta Păcii Celeste” (gate of heavenly peace). Parcă și telefonul cu care fac fotografii știe: imaginile de perspectivă ies, toate, întunecate.
Această imagine îmi amintește de celebrul ”cartof tras în țeapă” din București :
Habar n-am ce reprezintă, poate o instalație de iluminat, poate o rețea de camere de luat vederi…
În stânga, Muzeul Național al Chinei; în dreapta, Monumentul Poporului și Mausoleul lui Mao Zedong.
Muzeul Național al Chinei (de istorie recentă) :
Zona centrală, spectaculos amenajată :
Intru în mulțimea ce merge către intrarea în Orașul Interzis, numit acum Muzeul Palatului (The Palace Museum), iar fluxul emoțiilor curge către întâlnirea cu o istorie pe care multora dintre noi ne place să o vedem în tonuri romantice. La pas către Poarta Păcii Celeste, intrarea în orașul imperial, care a dat numele pieței, Tiananmen, observ întâi fântânile, apoi frumoasele instalații de iluminat – și îmi amintesc că acestea din urmă sunt dotate cu muuulte camere de luat vederi:
Trec pe lângă o Huabiao, statuie de marmură, cu dragoni; observ două înainte de intrare, aveam să văd alte două dincolo de poartă, străjeri simbolici la o intrare ”interzisă” cândva:
Când mă apropii, mă lovește tabloul lui Mao Zedong, ca o etichetă pusă greșit, ori manipulator, pe un pachet în care tu știi că se află altceva :
Nu-mi pot opri un comentariu interior: mii de oameni curg în Orașul Interzis; nu văd pe nimeni (or fi oameni și acolo, dar eu nu-i văd) la intrarea în Mausoleul lui Mao, aflat exact peste drum, în direcția în care ”privește” fotografia. Recunosc, pe moment, atracția romantică pentru Imperial și puținul pe care îl știu despre rolul lui Mao în istoria Chinei mă fac să-i șterg, cu buretele Revoluției Culturale care pare să-l fi inspirat și pe Nicolae Ceaușescu, toate meritele pentru care chinezii îl consideră un mare leader. Piața aceasta atât de bogată în istorie îmi pare nedrept confiscată pentru cultul unei personalități; și oricare ar fi fost acea personalitate, aș fi simțit la fel. Dacă aș fi văzut fotografia vis-a-vis, pe clădirea Mausoleului care îi e dedicat, aș fi avut un sentiment de corect și legitim. Înțeleg mesajul pe care vrea să-l transmită această fotografir aici: China imperială e acum ”bun al poporului”. Însă eu citesc mai degrabă: Hic transit gloria mundi! Nimeni și nimic nu trăiește veșnic, iar onorurile sociale – oricât de mari – apun și ele cu timpul. Mi-ar plăcea să revin aici peste 20-50 ani, atunci când istoria va fi pus personalitatea lui Mao într-un alt context: oare ce simboluri vor vedea atunci oamenii locului și vizitatorii?
În vreme ce noi intrăm prin Poarta Păcii Celeste (Tiananmen), un sir de polițiști iese prin aceeași poartă – demonstrație de … ordine, dacă nu chiar de forță, gândesc, și îi fotografiez cu reținere (am fost avertizați să nu fotografiem polițiști, posturi de poliție, ori alte asemenea):
Cumpărăm bilete – ”Sunt senior”, spun, și primesc, avantajul vârstei 🙂 , reducere de preț. În așteptarea celorlalți din grup, auzim ”Petrică, vino-ncoa!”. Ne lovește râsul: peste tot dai de români, dom’le! Aveam să aflu ulterior că muzeul are și ghiduri în limba română, fapt care vorbește de la sine despre numărul de români care îi trec pragul.
Închiriez un ghid (în limba engleză, că nu-mi trece prin minte treaba cu ghidul în limba română), iar de aici încep marile frustrări: viteza de deplasare a grupului e mai mare decât viteza de prezentare din ghidul meu, nu am timp să observ detaliile despre care aud în ureche, nici să zăbovesc la cele care îmi par mie semnificative, nu am timp să recreez cât de cât, cu imaginația, viețile oamenilor care au trăit în spațiul acesta; grupul merge în linie dreaptă, de la sud la nord, iar ghidul îmi spune câte minunății îmi rămân nevăzute, la est și la vest… Îmi dau seama că pentru acei membri ai grupului care preferă fast travel zăbava mea e la fel de frustrantă pe cât e pentru mine ”acceleratul ” lor și mă străduiesc să găsesc – de fapt, cred că ne străduim cu toții să găsim – cel mai bun compromis între slow travel și fast travel, nevoile mele de explorare-trăire și ritmul imprimat de leaderul de grup.
Fotografiez rapid, tot ce îmi atrage spontan privirile, cu speranța că, odată ajunsă acasă, voi putea recrea un sens și retrăi, emoțional, momentul; încerc să fac acestea acum, scriind.
Câteva informații de bază, de la fața locului:
Plan ”urbanistic”, cum am spune astăzi, simplu și funcțional (spații rezervate familiei imperiale – femeilor și bărbaților, separat -; spații pentru ritualuri colective și ”consilii” de stat), și, în același timp, sofisticat și rafinat prin simbolistica diferitelor spații. Ani de studiu ar fi necesari pentru a descifra filosofia din spatele unor denumiri precum Poarta/Clădirea Supremei Armonii, Clădirea Menținerii Armoniei, Poarta/Clădirea Purității Celeste, Clădirea Liniștii Pământene, Clădirea Cultivării Mentale, Poarta Împlinirii/Bravurii Divine… Observ rapid că Armonia era asociată cu spațiile publice (mari adunări și ritualuri colective), Puritatea și Liniștea erau asociate cu spațiile familiale, în vreme ce Cultivarea Mentală era asociată cu intimitatea Împăratului…
Îți poți face o idee despre dimensiunile și complexitatea ansamblului privind atent această fotografie a ghidului (la fața locului, alegi, pe plan, unde te afli și primești informațiile de bază):
Spațiul e foarte mare, 74 ha; după cum spuneam, ca să-l parcurgi și să-l simți cu adevărat ai nevoie să revii mai multe zile. Au trăit aici, de-a lungul secolelor, 24 de împărați, cu soțiile și concubinele lor (până la 3000 pentru fiecare cap încoronat, spun ghizii și ghidurile), cu prinții și prințesele lor, cu slujnicele și eunucii aferenți (care puteau ajunge până la 20000). Cu farmecul vieții lor, cu regulile lumii lor, cu abuzurile lor și suferințele victimelor lor…
Clădiri și căi de acces care indică ierarhiile sociale; peste tot, un spațiu de acces central, rezervat familiei imperiale, și alte spații laterale, pentru alte categorii – noi intrăm în alte categorii, nimeni nu urcă pe scara centrală 🙂
Piatră, lut, cărămidă și lemn, cimentate cu aceeași combinație din făină de orez și albuș de ou. Arhitectură sofisticată și rafinată. Dacă restrâng cadrul și fac abstracție de mulțimea de vizitatori, am o senzație de armonie și pace.
Acoperișuri galben-portocaliu, culoarea imperială.
Desene / simboluri sofisticate și culori rafinat combinate: galben, portocaliu până la roșu-maroniu, nuanțe multiple de albastru și verde-turcoaz…
Tavane care povestesc despre – și reamintesc-întăresc credința în – ordinea din univers:
Aici pare că se discutau și luau decizii importante (din nou, o scară centrală și două laterale):
Tronul imperial:
Încăperile nupțiale imperiale; locuiau puțin aici, imediat după căsătorie, apoi, femeile se retrăgeau în palatele rezervate femeilor, iar împăratul în spațiile proprii:
Grădina imperială – da, împărații și împărătesele se plimbau pe aici, probabil el înainte, iar ea urmându-l cuminte; se vor fi oprit, poate, la umbra acestui pin…
Vor fi meditat, poate, privind aceste simboluri:
Asta e ca să mă cred(eți) : chiar am fost acolo, n-am luat fotografiile de pe internet 🙂
A fost aici, cândva, un oraș cu adevărat ”interzis” prin ziduri de 10 m înălțime și, în unele locuri, aproape 9 m grosime (la bază) și printr-un șanț cu apă lat de de 54 m.
De la poarta de sud, prin care am intrat, la poarta de nord, prin care ieșim, am parcurs aproape un kilometru. Plin de stimuli de o bogăție și complexitate greu de gestionat pentru mintea mea. Ies obosită și vizibil ”neîmplinită”:
Avantajul grupului reapare 🙂 Carmen aleargă după un zâmbet care, zice ea, îi place; și ceva-ceva tot reușește, o performanță remarcabilă, ținând cont de emoțiile care s-au amestecat în mine. Mulțumesc!
”Vreau o bere!”, strigă mai mulți. De fapt, ne e foame. Căutăm un loc unde să le avem pe amândouă.
În jurul Palatului, străduțe înguste, tipic medievale, reamenajate pentru stilul de viață actual:
Intrăm într-un restaurant, mâncăm, nu excepțional, dar decent și, mai ales, cu plăcerea de a împărți între noi ce a comandat fiecare, cerem nota de plată, adunăm banii, colegii decid să-i lase pe masă, cu bacșișul aferent, și plecăm. După noi, o motocicletă din care coboară un ospătar agitat: am plecat și n-am plătit, ne spune. Conflict cultural rezultat din lipsa noastră de… prezență aici și acum, mindfulness: am acționat într-un spațiu asiatic ca în spațiile occidentale cu care eram familiarizați, fără să fim atenți la regulile locului; ei așteptau să mergem să achităm nota la casa de marcat, noi așteptam ca ei să vadă banii pe masă. Explicații, convorbiri telefonice între ospătar și restaurant, da, au găsit banii, iar o altă motocicletă ne aduce documentele de plată. Mă aflu în această călătorie și pe post de trainer, așa că valorific situația pentru a puncta scurt lecția de mindfulness, după principiul ”Eu ofer ce pot mai bun, primește fiecare ce și cât vrea”.
Prânzul mi-a readus umorul și îl folosesc ca să mă trezesc: mă joc de-a vânzătoarea într-un magazin plin cu dulciuri – foarte multe dulciuri așteaptă cumpărători în magazinele din Beijing! – : ”Hai la… habar n-am ce, neamule!” 🙂
Ne întoarcem în Piața Tiananmen. Mergem pe lângă mausoleul lui Mao, nimeni nu dă semne că ar dori să-i vadă trupul îmbălsămat (poate pentru că suntem prea obosiți), mă opresc surprinsă să aud mai bine o muzică ce vine de dincolo de ziduri (pare un cor: repetă? îi aduc omagiu lui Mao?), apoi fotografiez intrarea, cu Statuia Muncitorilor :
Peste drum, Qianmen, vechea poartă principală de intrare în Beijing :
Adevărată bijuterie :
Gândesc că o vizită mai de substanță – slow travel – în Piața Tiananmen și Orașul Interzis ar trebui să înceapă de aici: intri pe poarta istorică, Qianmen, mergi direct la ”Poarta Păcii Celeste” (Tiananmen) și explorezi pe îndelete Orașul Interzis, trăind, cu ajutorul imaginației, și farmecul și nefericirile vremurilor trecute, apoi revii ca să explorezi istoria mai recentă în Mausoleul lui Mao; și închei cu Muzeul Național al Chinei.
Însă chiar și această vizită fast travel a noastră a adăugat o piesă de puzzle importantă în ansamblul călătoriei: a deschis drumul minții și inimii către întrebări relevante și emoții profunde în Tibet.
Pe curând, cu povestea trenului Transtibetan și a experiențelor în Lhasa, fosta reședință a conducătorilor budismului Tibetan, numiți Dalai Lama!
Ma intereseaza opinia ta, scrie un comentariu