De ce să faci ce vrei, nu ce îți place

06.11.2020

Nu știu ca axioma potrivit căreia creierul uman ar căuta să obțină plăcerea să fi fost vreodată supusă unui examen critic evidence-based. Și dacă lucrurile nu ar sta așa? Dacă pretinsa căutare a plăcerii nu ar fi decât o construcție socială (în care popularitatea pe care a avut-o și o mai are încă psihanaliza freudiană a jucat un rol crucial), iar nu un mecanism natural?

Observ adesea, cu foarte mare interes, animalele și copiii foarte mici, aflați cel mai aproape de starea naturală: unele dintre manifestări par de plăcere, altele de neplăcere, din perspectiva limbajului adult uzual; însă ce anume ne garantează că „plăcere” și „neplăcere” sunt termenii care descriu cel mai corect ce simt animalele respective sau copiii respectivi în acel moment? Avem, pe de o parte, un ansamblu de manifestări observabile și, pe de altă parte, niște cuvinte prin care încercăm să descriem sintetic acele manifestări. În afară de „plăcere” și „neplăcere”, avem și alți termeni care pot descrie, poate mai corect, situația.

Eu aș paria pe „stare de bine” și „stare de rău”: starea de bine se referă la situația în care totul merge „așa cum trebuie” (organismul funcționează potrivit programului genetic de supraviețuire, pentru copiii foarte mici, plus potrivit modelelor mentale învățate, pentru copiii mai mari și adulți); starea de rău se referă la situația în care ceva „nu e în regulă” (ceva din programul genetic de supraviețuire a organismului sau din modelele mentale învățate nu funcționează); copilul e senin, liniștit, zâmbește, râde în starea de bine („totul merge așa cum trebuie”); și se încruntă, e agitat, plânge în starea de rău („ceva nu merge așa cum trebuie”); ambele sunt mecanisme naturale al căror rol e să asigure homeostazia (autoreglarea, menținerea constantelor interne ale organismului și, în consecință, supraviețuirea). Când copilul începe să vorbească, nu „îmi place” și „nu-mi place” sunt termenii pe care îi folosește de obicei pentru a descrie ce simte, desi adulții din jurul lui folosesc din plin aceste cuvinte – observați atent copiii de 2-3 ani! Nu știu de la ce vârstă începem să preferăm acești termeni, „îmi place” și „nu-mi place” (ar fi foarte interesantă o cercetare), ce știu sigur e că, de câte ori văd și aud un copil plângând, el spune „vreau” (vreau acolo, vreau mașinuța, vreau păpușa etc.) sau „nu vreau”. Nevoia de self-efficacy („să-ți iasă ce vrei să faci”) și nu plăcerea pare a se afla în programul nostru genetic. Din momentul în care copilul începe să vorbească (și, foarte probabil, chiar mai devreme), starea lui de bine e explicit legată de „asta se potrivește cu ce vreau eu”, iar starea de rău e explicit legată de „asta nu se potrivește cu ce vreau eu”.

Cei mai mulți adulți descurajează însă „eu vreau” și „eu nu vreau”, încurajând simultan „îmi place” și „nu-mi place”. Voința copilului e în puține familii acceptată ca motiv suficient de puternic pentru o acțiune și, acolo unde e acceptată (mai ales în cazul băieților), e de cele mai multe ori nesănătos gestionată și rămâne practic needucată (părinții cedează în fața voinței copilului); în cele mai multe familii și mai ales în cazul fetelor, e plasată rapid într-un raport de putere („tu vrei asta, dar eu vreau altceva, iar tu trebuie să asculți = să te supui voinței mele”), iar o voință mai puternică a copilului e etichetată drept „încăpățânare” și de multe ori sancționată. La polul opus, plăcerea e mult mai ușor acceptată ca motiv suficient pentru o acțiune („dacă-i place copilului, dă-i / lasă-l să facă”, „dacă nu-i place, nu-l forța”). În timp, nevoia de self-efficacy și voința asociată acestei nevoi a copilului fie slăbesc (acolo unde nu sunt acceptate), fie devin nevoie de a domina (acolo unde sunt acceptate, dar rămân needucate), în vreme ce căutarea plăcerii crește. Ironia e că, atunci când copilul devine adolescent, și după aceea, părinții îi reproșează că nu are voință ca să ducă la capăt (self-efficacy) proiecte legate de studii, muncă, relații și caută doar plăcerea…

Plăcerea e o construcție socială, nu o înclinație naturală a creierului uman.

O educație bine gândită focalizată pe nevoia de self-efficacy și voință („vreau” și „nu vreau” ale copilului) ar conduce cu sigurantă la adulți mult mai puternici, mai capabili să-și ia viața în propriile mâini și să ducă la capăt proiectele în care se angajează, mai puțin vulnerabili în fața tentațiilor de toate felurile, mai puțin manipulabili.

Și niciodată nu e prea târziu, chiar dacă nu e nici ușor: adulții pot alege ei înșiși programe de educare a voinței.

Dezvoltare integrata, ultimul program de grup