Pesimismul și deprimarea recurente pot indica un tip de funcționare umană absolut normală și foarte productivă

11.18.2021

Pesimismul și deprimarea recurente sunt, de obicei, considerate simptome ale unei funcționări anormale, iar uneori chiar patologice, fiind asociate cu boli psihice precum, ca să dau cel mai cunoscut exemplu, depresia, ori tulburarea bipolară de personalitate. Eu nu știu să existe în psihologie o abordare care să le asocieze cu un tip specific de funcționare umană absolut normală, naturală (poate doar ca dimensiuni ale unor trăsături de personalitate precum cele din cunoscuta abordare Big Five Personality Traits?), chiar sănătoasă și foarte productivă; însă nimeni nu le poate ști pe toate, iar dacă nu știu eu nu înseamnă că nu există și aștept ca psihologii care, eventual, citesc acest text să vină cu informațiile pe care eu nu le am. Ce știu sigur e că abordarea dominantă și cea mai populară din psihologie, aceea după care se ghidează oamenii obișnuiți, plasează pesimismul și deprimarea recurente în sfera nedoritului, nesănătosului, neproductivului, considerând că, atunci când un om „se confruntă” cu ele, trebuie să facă ceva ca să scape de ele și cu cât mai repede cu atât mai bine. În urma unor experiențe aprofundate de lucru cu deja sute de oameni cu care am avut conversații foarte deschise zeci de ore (cu fiecare), incluzându-mă și pe mine între acești oameni, eu văd lucrurile foarte diferit: pesimismul și deprimarea recurente NU indică în mod necesar* vreo anomalie, vreo ieșire din normalitatea umană, vreo patologie psihologică; dimpotrivă, ele pot* indica un tip de funcționare umană absolut normală și foarte productivă; ceea ce le face să devină nesănătoase și neproductive e faptul că sunt tratate mecanic, „la grămadă”, nenuanțat în acest fel (ca nesănătoase și neproductive) de societate și de mulți psihologi și psihoterapeuți, iar cei care le trăiesc au dificultăți să le gestioneze sănătos și productiv tocmai din cauză că asupra lor se exercită presiuni sociale să le „depășească” – iar asta e ca și cum i-ai cere cuiva să iasă din propria natură umană, pentru că ceva „nu e în regulă” cu ea.

(*Nu generalizez: desigur, în funcție de cum se combină cu alte manifestări, ele pot indica și patologii fizice sau/și psihice și, înainte de a exclude această alternativă, e necesar și foarte util să consultăm un medic – da, inclusiv un psihiatru – sau mai mulți.)

Există întotdeauna un proces de autoselecție a oamenilor care apelează la serviciile oricărui profesionist. Oamenii care apelează la serviciile mele se autoselectează de regulă dintre aceia care, indiferent de vârsta pe care o au, aspiră la a se simți împliniți în viață și au reușit deja să facă pași importanți către împlinire: nivel ridicat al studiilor, performanțe semnificativ peste medie într-un domeniu (oricare ar fi el), cariere peste medie în domeniul respectiv sau în altul (nu întotdeauna cariera însoțește performanța înaltă), disponibilitate peste medie pentru lectură și studiu sau/și deschidere către dezvoltare și în această direcție, de regulă (dar nu întotdeauna*) venituri peste medie, iar uneori chiar foarte mari. Mulți** dintre acești oameni „se confruntă” cu episoade recurente de pesimism și deprimare; unii dintre acești mulți au apelat deja la psihoterapie, fără rezultate semnificative, iar unii dintre aceștia îmi mărturisesc că episoadele de pesimism și deprimare au devenit cu timpul tot mai greu de „depășit” și uneori au atins nivelul depresiei diagnosticate medical ori au generat boli autoimune.

(*Unii dintre oamenii care apelează la serviciile mele au venituri care pe alții îi fac să gândească „nu am bani pentru asta”; diferența o face modul de a gândi în legătură cu ce e important și ce merită cumpărat, nu banii ca atare.

**Nu am numărat, deși îmi place precizia. Nu aș fi avut de ce și ce să număr, de vreme ce ipotezele pe care le avansez aici s-au cristalizat în timp, pe măsură ce „cazurile” se repetau.)

Eu nu sunt nici psiholog, nici psihoterapeut profesionist. Abordarea mea e, din start, una care caută NU patologicul, ci (1) variațiile și complexitatea normalității umane în contexte socioculturale specifice și (2) cum pot fi acestea înțelese, dezvoltate și valorificate cu mai multe beneficii pentru omul respectiv și pentru alții semnificativi pentru el. Iar căutând acestea văd foarte clar acum că există un tip de funcționare umană în care alternarea unor episoade mai scurte sau mai lungi de pesimism și deprimare cu episoade de activitate foarte intensă focalizată pe un rezultat e, în fapt, un modus vivendi, normalitatea, natura unei categorii de oameni și că, din cauza psihologiei populare care consideră grăbit că pesimismul și deprimarea sunt întotdeauna și indiscutabil atitudini și emoții „negative”, de nedorit, de evitat, de depășit cât mai repede, această categorie de oameni nu reușește să valorifice pe deplin resursele pe care le oferă propria natură, iar de multe ori le valorifică mult sub potențialul lor.

Ipoteza mea, construită pe tot ce am aflat de la și am observat eu însămi la aceste sute de oameni, inclusiv la mine, e că direcția în care e productiv să privim e energia. Poate că un model mental al personalității care ar include energia ca pe o componentă de sine stătătoare (nu doar ca pe o dimensiune asociată altor componente) ne-ar ajuta să înțelegem mai corect și mai nuanțat complexitatea umană. Fiecare ființă umană are, de la naștere, un mod specific de funcționare energetică. Nu e greu să observi diferențele între noii născuți sub acest aspect: unii au manifestări care indică mai multă energie, alții au manifestări care indică mai puțină energie; la unii manifestările care indică nivel ridicat de energie au durată mai mare, la alții au durată mai mică; frecvența cu care apar aceste manifestări variază de asemenea de la un copil la altul. Ceea ce numim „pesimism” și „deprimare” se caracterizează, în fapt, în primul rând prin această dimensiune: energie scăzută. Iar observațiile mele mă determină să vin cu ipoteza că pur și simplu unii dintre noi au nevoie să alunece/cadă și să stea o vreme în acea „groapă” a energiei (grăbit și foarte nesănătos și neproductiv numită „pesimism” și „deprimare”, ori folosind alți termeni similari) ca să își refacă energia și să poată da rezultate foarte bune în activitățile ulterioare. În fapt, oamenii din categoria despre care vorbim aici fac asta spontan, nonconștient, forțați practic de propria natură, care nu îi lasă să funcționeze altfel: într-un fel sau altul, reușesc să „depășească” episoadele de „pesimism” și „deprimare” (care sunt în esență episoade cu energie foarte scăzută) și să acționeze productiv, cu rezultate remarcabile de multe ori. Alternanța aceasta între „groapa cu melancolie”, „ți s-au înecat toate corăbiile”, „nu ești în stare de nimic” etc. și activitatea productivă, adesea cu performanțe înalte și foarte înalte, e practic o constantă a întregii lor vieți.

Problema reală cu care se confruntă acești oameni nu e starea aceea a lor, ci e numele (interpretarea, semnificația) pe care societatea îl (o) dă stării aceleia și faptul că, în loc să privească episodul respectiv ca pe normalitatea lor și ca pe o resursă pe care o au de la natură ca să-și refacă resursele energetice (și nu numai, după cum vom vedea mai jos), ei sunt învățați de-a lungul proceselor de socializare și educație și sunt împinși de rețelele lor sociale să le privească drept defecte sau stări anormale, patologice împotriva cărora trebuie „să lupte”. Complet nesănătos și neproductiv, societatea îi învață și îi împinge să-și risipească puțina energie pe care o au în acele momente în „lupte” recurente împotriva propriei lor naturi umane, iar singura soluție pe care ei o văd e „să tragă de ei” ca să depășească momentul, risipind o energie pe care ar putea-o valorifica mult mai sănătos și productiv; iar risipa aceasta de energie face ca episoadele să devină tot mai frecvente, tot mai lungi și tot mai greu de „depășit”.

Mulți cad și în capcana clișeului „dacă îți place ceva, atunci ai întotdeauna energie pentru acel ceva și nu ai motive să fii pesimist sau deprimat”. Și ajung să gândească „poate că, totuși, nu îmi place suficient ce fac, nu mi-am descoperit pasiunea, vocația”. Sunt tentați să renunțe la activități sau profesii în care reușesc performanțe peste medie, iar uneori foarte înalte, despre care ajung să gândească „poate nu mi-am găsit încă pasiunea, vocația”. Iar îndoielile acestea, la care se adaugă adesea și dificultatea de a găsi suficient de repede o altă pasiune, fac și ele ca episoadele să devină tot mai frecvente, tot mai lungi și tot mai greu de „depășit”.

Mulți cad și într-o spirală vicioasă perfectopatologie – pesimism, deprimare, depresie. Cum spuneam, oamenii care apelează la serviciile mele au niveluri ridicate ale studiilor și au fost învățați să aibă aspirații înalte: practic, li s-a promis încă din copilărie că, dacă reușesc performanțe înalte, vor avea o calitate a vieții mai bună, vor fi mai fericiți. Însă episoadele lor repetate de „pesimism” și „deprimare/depresie” le spun – așa au fost învățați și așa sunt împinși de societate să creadă – că, de vreme ce trec prin astfel de episoade, nu sunt fericiți – nu au cum să fie fericiți, fericirea e opusul pesimismului și deprimării, nu-i așa? Căutând cauzele, ajung inevitabil și la limitele performanțelor lor, la greșeli ale lor – cine, dintre toate ființele umane, incluzând și performerii „cei mai cei” și geniile, nu are limite ale propriilor performanțe și nu face greșeli, și mai mici și foarte mari? – și se angajează într-o „luptă” nesfârșită cu ei înșiși pentru a elimina orice greșeală, orice limită. Să mai spun că această „luptă” îi epuizează energetic și face ca episoadele de „pesimism” și „deprimare/depresie” să devină tot mai frecvente, tot mai lungi și tot mai greu de „depășit”?

Înseamnă că, dacă descoperim că facem parte din această categorie de oameni, trebuie să spunem „Așa sunt eu” și să ne lăsăm în voia episoadelor de „pesimism” și „deprimare” așa cum vin?

Nu, categoric nu, în niciun caz!

Recomandări pentru aceia care „se luptă” cu pesimismul și deprimarea recurente

1. Observă cu atenție oscilațiile energiei tale: notează în fiecare zi pe parcursul unei luni și generează un desen al „valurilor” tale energetice; observă și notează cât de optimist/pesimist și cât de vesel/deprimat ești când energia ta e scăzută sau ridicată. Dacă faci asta pe parcursul unui an e și mai bine, însă începe cu luna aceasta. De astăzi chiar.

2. Observă cu ce perioade din zi, săptămână, lună, an și cu ce situații, contexte specifice se asociază momentele cu energie scăzută (pesimism, deprimare) și momentele cu energie ridicată (optimism, veselie). Notează în graficul „valurilor” energetice.

3. Observă cu ce acțiuni concrete ale tale se asociază momentele cu energie scăzută (pesimism, deprimare) și momentele cu energie ridicată (optimism, veselie): te asiguri că te conectezi* cu alți oameni semnificativi atât cât e potrivit pentru tine și în formele potrivite pentru tine? te asiguri că dormi suficient și ai (atât cât e posibil) condiții pentru un somn de calitate? cât zahăr, inclusiv din fructe, legume, produse de panificație etc., consumi? câtă mișcare fizică faci? cât timp petreci în lumină naturală, natură, soare? cum variază starea ta după ce consumi cafea sau alte energizante**? cum variază starea ta după ce urmărești diferite filme, emisiuni TV sau citești diferite articole, cărți? cum variază starea ta după ce stai de vorbă cu diferiți oameni? Notează în graficul „valurilor” energetice.

(*Conectarea cu oameni semnificativi e una dintre nevoile umane cele mai profunde și ne alimentează cu energie, atunci când o realizăm în acord cu nivelul nostru de energie. Vorbește cu oamenii semnificativi despre modul în care funcționează energetic organismul tău și roagă-i să te sprijine în a-ți gestiona sănătos și productiv energia.

**În cazul meu, o singură cafea – mică! – băută dimineața îmi furnizează energie câteva ore, însă îmi epuizează foarte repede energia, iar după mai multe zile simt cum alunec în „nu (mai) reușesc”, „nimic nu-mi (mai) iese ca lumea”, „nu (mai) sunt bună de nimic”. E suficient să îmi ofer o săptămână fără cafea, iar energia se reface.)

4. Dacă ai identificat acțiuni care se află în controlul tău, înlocuiește acțiunile care generează energie scăzută (și „pesimism”, „deprimare” etc.) cu alte acțiuni care contribuie la creșterea energiei (poftă de acțiune, poftă de viață, optimism, veselie). Energia scăzută, pesimismul, deprimarea și alte stări similare ar putea fi generate chiar de acțiunile tale și pot fi evitate prin înlocuirea acelor acțiuni cu altele!!!

5. Dacă, după ce ai înlocuit acele acțiuni care îți risipesc energia, episoadele cu pesimism și deprimare se repetă și continuă să alterneze cu episoade în care „uiți de toate” și te simți entuziasmat/ă făcând ceva, consultă un medic sau mai mulți ca să te asiguri că nu e vorba despre o disfuncție organică, boală fizică sau psihică.

6. Dacă medicii au eliminat ipoteza unei disfuncții organice sau boli, acceptă că acesta e tipul tău natural, normal de funcționare energetică. Elimină din conversația cu tine termenii „pesimism”, „deprimare” și alții din aceeași categorie. Folosește cuvântul „energie” în conversațiile cu tine și cu alții.

7. Când episodul de lipsă de energie apare, acceptă-l ca normal, natural! El face parte din natura ta, nu e nimic în neregulă cu tine! Performanțele tale și fericirea ta se obțin diferit de performanțele și fericirea altora: ele trec în mod natural prin aceste episoade cu energie scăzută.

Mai mult, acceptă episodul acela ca pe o resursă. Pur și simplu ai nevoie de perioada aceea de refacere a energiei ca să trăiești sănătos și să reușești performanțe înalte și sustenabile, care consumă inevitabil foarte-foarte multă energie. Și – cireașa de pe tort – dacă îți oferi șansa, perioada aceea este una în care creierul tău (care nu stă niciodată) prelucrează mai profund informația și creează; poate părea paradoxal, însă o doză de „pesimism” deschide drum pentru privire mai atentă, observații mai fine, analize mai nuanțate și combinații mai variate. Te-ai întrebat vreodată cum de foarte mulți creatori din ultimii 200-300 de ani (în special în arte, însă nici oamenii de știință sau inventatorii nu sunt departe de asta) au fost personalități etichetate ca melancolice, triste, pesimiste, depresive? Poate pentru că făceau parte din aceeași categorie natural-umană cu tine și, ca și tine, au fost priviți ca „ciudați” și „neadaptați”?

8. Observă gândurile pe care lipsa de energie le activează: pentru că ai fost învățat/ă să gândești că starea aceea e una negativă, rea, de nedorit și pentru că feedback-urile din mediul social întăresc acel mod de a gândi, vor veni grămadă tot felul de amintiri, anticipări, etichete negative și tot felul de „argumente” care le susțin. Creierul are înainte de orice această funcție: de a gestiona energia noastră vitală. Or, atunci când are semnale de energie foarte scăzută, e treaba lui ca, pentru a te proteja și a te menține în viață, să scoată din arhiva memoriei tale cât mai multe piese care pot opri risipa de energie și să construiască cu ele argumente cât mai convingătoare. Acceptă acele gânduri ca resurse, ele sunt acolo ca să te ajute! Însă amintește-ți că ele nu îți spun în mod necesar „ești pesimist / deprimat / depresiv / e ceva în neregulă cu tine”, ele îți spun „Oprește-te, ai nevoie de o pauză energetică!”.

9. Oferă-ți pur și simplu pauza aceea energetică. Rămâi acolo cu trăirile acelea, oricare ar fi. Acceptă că oricare dintre stările noastre afective e o resursă, inclusiv cele numite – foarte neinspirat – „negative”: ele sunt „negative” doar pentru că am fost învățați să le asociem o semnificație opusă plăcerii; însă numindu-le „negative” am eliminat din rezerva noastră de resurse o categorie (de resurse) foarte-foarte utilă. Astăzi, tot mai mulți psihologi vorbesc despre curajul emoțional ( = a accepta să trăiești orice stare, orice emoție) ca despre unul dintre secretele reușitei în orice domeniu al vieții. Ai văzut ce fac copiii foarte mici, natural, atunci când cad și se lovesc? Rămân o vreme acolo și plâng. Nu se ridică imediat. Nu caută „să se refugieze în altceva”. Nu fug spontan de durere și trăirile negative, dacă niciun adult nu se grăbește să-i „educe” spunându-le să nu plângă și să se ridice imediat, ori căutând să le canalizeze atenția către altceva. Rămân acolo și își trăiesc durerea, iar după ce au descărcat energia legată de incident și au acumulat suficientă energie ca să se ridice, se ridică și își văd de treabă. Fă același lucru. Rămâi un timp acolo în starea aceea a ta fără să tragi de tine în vreun fel, dă-ți voie să o trăiești. Dacă îți vine să plângi, plângi. Dacă simți impulsul să lovești, lovește o minge, un sac de box, o pernă. Dacă simți nevoia să strigi, ia o pernă și strigă în ea; sau mergi undeva unde strigatul e permis. Dacă îți vine doar să stai fără să faci nimic, stai fără să faci nimic. Circula, în perioada studenției mele, o anecdotă, din cele cu ardeleni, care spunea așa: un sătean trece pe drum, îl vede pe badea Gheorghe stând pe banca din fața porții și îl întreabă „Ce faci, bade, șăzi și cujăți?”; „Nu, numa șăd”, răspunde badea Gheorghe. Noi gândeam atunci că gluma era un mod de a-i lua în tărbacă pe ardeleni; însă cine i-a observat atent pe gospodarii satelor noastre, nu numai din Ardeal, a văzut că ei au simțit că a-ți da voie să stai pur și simplu e natural, normal, sănătos; doar așa poți munci gospodărește, cu spor după aceea.

10. Limitează „ruminația”, prelungirea construcțiilor mentale negative. Gândurile acelea sunt acolo ca să te ajute să-ți gestionezi sănătos energia. Însă, dacă le alimentezi și prelungești construcțiile mentale negative, faci exact opusul: consumi foarte multă energie cu ele și, în loc să-ți dai șansa să-ți refaci energia, o risipești. Acceptă-le ca normale (e normal, natural să apară), însă nu te lăsa furat/ă de ele. Nu încerca să le controlezi, nu vei reuși și îți vei consuma inutil și puțina energie pe care o ai în acel moment; însă nu le lăsa nici pe ele să te controleze.

Cum poți limita ruminația în momentele respective? Primul pas e să-i spui pur și simplu, blând însă ferm, „Stop! Îmi risipești energia și nu te las să faci asta”. Pasul următor e să faci lucrul cel mai simplu în acel moment, cel mai la îndemână, acela pentru care chiar simți că ai suficientă, oricât de puțină, energie; fă-l fără nicio conotație „trebuie să”, nu „trebuie” să faci nimic, faci acel lucru pentru că organismul îți cere în mod natural să faci ceva (avem o nevoie profundă de a face, iar acel lucru vine natural, e atât de simplu încât e aproape imposibil să nu-l faci. Pasul următor e să-ți oferi un pic de timp să privești/simți rezultatul: pur și simplu observă că ai făcut treaba aceea, dă-i timp creierului să o „bifeze”, să o înregistreze la capitolul „făcut”; avem o nevoie profundă de a bifa „făcut”, iar asta ne alimentează energia. Apoi fă altceva foarte la îndemână, pentru care chiar simți că ai suficientă, oricât de puțină, energie. Și iar dă-i timp creeirului să bifeze „făcut”. Oricărui gând de tipul „Da, dar n-am făcut…” spune-i „Stop! Îmi risipești energia și nu te las să faci asta”. Vei vedea cum, încet-încet, energia ta se reface și te vei simți în stare să faci lucruri care implică un consum energetic mai mare.

Dacă privești atent în urmă, sigur vei descoperi că, de fapt, ai făcut toate acestea de multe ori, inteligența ta natuală a creat deja acest mod de „a depăși” multe episoade de pesimism și deprimare. Diferența pe care ți-o recomand eu acum e să adaugi acceptarea acelor episoade ca făcând parte din modul tău natural de funcționare energetică, să le scoți din sfera „asta nu e bine”, „e ceva în neregulă cu mine”, „de ce tocmai mie mi se întâmplă asta”, „de ce nu pot fi și eu să fie optimist/ă și vesel/ă ca alții”. Nu e nimic în neregulă cu tine. Nu ești „ciudat/ă”, „anormal/ă”, nici vinovat/ă că ești așa, nici victimă a cuiva sau a ceva. Ești un om absolut normal, cu o normalitate specifică, pentru că așa, specifică, e normalitatea oricărui alt om. Iar normalitatea ta specifică implică episoade cu energie foarte scăzută, precedate și urmate de episoade cu energie ridicată și productivitate înaltă sau/și performanțe înalte.

12. Folosește-ți umorul – atât cât îl ai, mult sau puțin, în forma care îți e specifică, fie ea ironie, sarcasm, cinism…, oricare – în conversația cu tine. Una dintre clientele mele își spunea „You drama queen!” și continua ironic-sarcastic dialogul cu acea „regină a tragediei” din ea. O alta își spunea „Da, sigur, ești o victimă, toți și toate sunt împotriva ta. Caută un paranoic, că el sigur te va înțelege”. Eu îmi spun ironic ceva de tipul „Așa, hai, continuă, nu e nimeni mai nefericit decât tine” sau „Da’ cine naiba te crezi ca să aștepți…?” sau „Sigur, Dumnezeu o fi așa cum vrei tu, da’ oamenii nu sunt Dumnezeu, nici îngeri, iar tu ești om / el-ea e om”. Tu descoperă umorul care te ajută pe tine.

13. Decentrează-te, activează resursa „empatie”. Din observațiile mele, cei mai mulți oameni „pesimiști” și „deprimați” sunt foarte egocentrați – atenție, nu am scris „egoiști”! Amintește-ți de oamenii, copii și adulți, care nu au nici apă de băut (în timp ce tu te simți nefericit/ă că nu ai apă caldă la robinet), de aceia care nu au ce mânca (în timp ce tu te simți nefericit că au crescut prețurile, dar arunci mâncare), de aceia care se adăpostesc în spații unde nu au facilitățile pe care tu le ai, de migranții care stau la +40 sau -10 grade în câmp, de copiii și adulții de vârsta ta cu boli cronice, de durată, sau infirmi… În loc să vizionezi nu știu ce emisiune TV în care oamenii câștigă bani și notorietate din „datul cu părerea” (exact așa cum ar da cu parul) în legătură cu lucruri la care se pricep prea puțin, vizionează un documentar care te ajută să te decentrezi, să vezi alte forme ale suferinței, și deschide-ți mintea și inima ca să cântărești corect. Una dintre resursele foarte importante pe care eu am observat că le au așa-zișii „pesimiști” este empatia: e acolo, în tine, tot ce ai de făcut e să-ți amintești să o activezi. Dacă nu o activezi, uiți și că o ai.

Una dintre formele cele mai la îndemână de decentrare e observarea foarte atentă a detaliilor fine din mediu: oriunde te afli, într-o încăpere, pe o stradă, într-un parc etc., alege să observi foarte atent un anumit tip de detaliu (de exemplu, nervurile unor frunze, ori filigranul scoarțelor copacilor, ori culoarea X, care îți place, ori ochii oamenilor…) și cercetează foarte atent acel tip de detaliu.

14. Alimentează-ți recunoștința. E o floare pe cale de dispariție. Și cât de mult contribuie la creșterea performanțelor noastre, la calitatea relațiilor noastre cu noi înșine și cu alții și la calitatea generală a vieților noastre!

Recunoștința nu înseamnă „Mulțumește-te cu ce ai / primești”. Înseamnă „Continuă să aspiri la mai bine, însă rămâi totodată conștient/ă că foarte multe din cele pe care le ai și le primești nu se datorează exclusiv sau în primul rând faptului că tu ai drepturi și merite și acționezi sau nu acționezi într-un anumit fel, ci se datorează în mare măsură altor oameni, care îți oferă din timpul lor, din energia lor, din cunoștințele și competențele lor, precum și unor contexte, conjuncturi, fire nevăzute ale vieții care ar fi putut sau ar putea foarte bine să lipsească”.

Prima condiție a recunoștinței e să rămâi conștient/ă, să îți amintești foarte des, de mai multe ori pe zi, că multe lucruri pe care le ai sau le primești nu ți se cuvin neapărat, nu se datorează neapărat unor drepturi, merite sau acțiuni ale tale: le ai sau le primești pentru că alții le-au făcut posibile sau/și pentru că pur și simplu firele nevăzute ale vieții tale s-au împletit astfel (dacă ești credincios, poți numi Dumnezeu această împletire; dacă nu ești, o poți numi cum vrei: context, conjunctură, întâmplare, noroc…). Atâta vreme cât ai sentimentul că tot ce ai, ce primești, ce ești ți se cuvine – și, eventual, ești nefericit/ă pentru că ai impresia că ți s-ar cuveni mai mult – nu poți fi profund recunoscător / recunoscătoare, iar recunoștința îți va părea vorbă goală, ori chiar balast de aruncat peste bord.

În viziunea mea, există trei forme ale recunoștinței:

a. recunoștința față de sine: ești conștient/ă că ai fi putut foarte bine să alegi altfel, să faci altfel și atunci îți poți fi recunoscător / recunoscătoare ție că ai ales și ai acționat așa cum ai făcut-o;

b. recunoștința față de alții: ești conștient/ă că prezența lor, acțiunile lor au contribuit într-un fel sau altul la evoluția lucrurilor astfel încât tu să alegi, să faci, să devii și să ai tot ce ești și ai;

c. recunoștința față de firele acelea nevăzute ale vieții pe care Dumnezeu, Natura, Întâmplarea, Contextul, Conjunctura, Universul (spune-i cum vrei) le-a împletit astfel încât tu să alegi și să poți X, să devii Y și să ai Z.

Creează-ți obișnuința de a fi recunoscător/recunoscătoare în fiecare zi, și atunci când ai energie și simți că lucrurile merg bine, și atunci când nu mai ai energie și simți că toate merg rău.

Creează și integrează în viața ta un ritual zilnic sau săptămânal de exercițiu al recunoștinței.

Aici, un profesor la Stanford ne explică biologia recunostintei.

15. Observă cu atenție cât acord sau dezacord există între dorințele, aspirațiile, visurile tale, profesia pe care ai ales-o sau vrei să o alegi, locul de muncă pe care îl ai sau pe care ai vrea să-l ai și energia ta.

Ipoteza mea e că foarte multe cazuri de burnout se datorează acestei nepotriviri între energia pe care o cere o muncă și energia pe care o produce organismul. Suntem învățați să gândim că, dacă suntem inteligenți, talentați, integri etc., atunci locul nostru este „în vârf”. Și suntem împinși de foarte multe mecanisme sociale să măsurăm reușita, împlinirea, fericirea cu unități de măsură care implică un consum energetic foarte mare și susținut. Or, dacă natura ți-a dat un tip de funcționare energetică de tipul celui descris în acest articol, e înțelept să cauți împlinirea și fericirea în activități potrivite acestui tip. Cred că aceasta este o explicație foarte plauzibilă pentru care mulți oameni care au reușit cariere „de vârf” aleg la un moment dat să se retragă în activități pe care sistemul de valori dominant în societățile actuale „civilizate” le consideră mult mai puțin prestigioase, iar uneori chiar marginale (un manager de top alege să devină profesor într-un sat, un om de știință sau un artist cunoscut alege să devină călugăr ș.a.m.d.). În timp, eu am auzit de multe ori că aș avea toate calitățile unui leader-manager; de multe ori, și eu am simțit asta; însă am fost conștientă că tipul meu de funcționare energetică nu-mi va permite niciodată să fiu sănătos și sustenabil performantă într-o activitate care implică un consum atât de mare de energie. Și mi-am căutat – și găsit! – împlinirea și fericirea în alte activități, nu cu tot atâta vizibilitate și prestigiu social, însă mai sănătoase și posibil de dus cu performanțe respectabile și pe termen lung pentru mine. Da, ai nevoie să-ți ții bine ego-ul în frâu când faci asta, dar împlinirea-fericirea și ego-ul supradimensionat nu fac niciodată casă bună.

Sper din toată inima că cele de mai sus îți sunt de folos, pentru că le-am scris – ca tot ce scriu – și cu mintea și cu inima. Iar de crezi că ele ar putea fi de folos și altora, distribuie.

Mesaj primit de la un cititor (bărbat):

„

(…) pentru un cititor neutru sau dezinteresat, lectura ar putea fi interesantă prin prisma informațiilor furnizate și din perspectiva modului de abordare. Însă pentru cineva care se regăsește – infinitezimal, chiar – în contextul/tipologia umană la care te referi, este relevantă lectura. Pentru mine, care vorbesc în cunoștință de cauză și care am experimentat așa-zisul ,,vid existențial”,  este ca un balsam – ăsta este cuvantul potrivit – și mă ajută să îmi fac ordine în my biological home. ”