Libertate de credință și coaching-dezvoltare

04.07.2022

Te-ai întrebat vreodată dacă există vreo legătură între libertatea de credință și coaching-dezvoltare? Îți ofer aici câteva răspunsuri.

Una dintre valorile foarte puternice după care eu am învățat, în timp, să mă ghidez ca profesionist e respectul total pentru valorile beneficiarului / clientului. Nu mai încerc de multă vreme să conving pe cineva să-și schimbe valorile. Dacă acele valori intră în conflict cu legea sau cu valori centrale ale mele, îi spun onest celui/celei în cauză că nu pot lucra cu el/ea. Dacă acceptăm, și eu și el/ea, să lucrăm, atunci conduc conversația astfel încât să descoperim împreună care sunt valorile lui/ei și cum poate el/ea să valorifice mai bine acele valori ca resurse eficace pentru a face pași înainte către munca, relațiile și viața pe care și le dorește, dorințele sale, visurile sale, obiectivele sale.

Acestea sunt valabile și pentru valorile legate de credințele religioase: când am lucrat cu oameni care îmi spuneau că nu au nicio credință, am căutat în alte părți resurse pentru proiectele lor; când am lucrat cu oameni care au credințe creștine (ortodoxe, catolice, protestante), i-am încurajat să caute în credințele lor acele „alimente” care le sunt de folos pe drumul către dorințele, visurile, obiectivele lor; când am lucrat cu oameni care au îmbrățișat ceea ce e numit „spiritualitate budistă / hinduistă”, am cerut de la ei materiale (cărți pe care ei le citesc) ca să înțeleg mai bine valorile legate de credințele lor și să pot pune întrebările cele mai bune pentru ei. Am lucrat cu mulți creștini ortodocși, unii cu puternice convingeri religioase și cu practică religioasă regulată, inclusiv cu preoți, așa cum am lucrat și cu creștini catolici și neoprotestanți, inclusiv cu pastori neoprotestanți, și cu musulmani, și cu adepți ai unor filosofii și religii orientale, și cu atei declarați.

Chiar acum, din grupul de coaching-dezvoltare în desfășurare face parte Elena, o tânără studentă la Facultatea de Medicină din București, crescută într-o familie cu credințe creștin-ortodoxe intense și practici religioase regulate și foarte hotărâtă să devină un medic foarte bun – acesta e proiectul principal cu care a venit în programul de coaching-dezvoltare. Am primit de la ea un text-surpriză, care e o ilustrare a modului în care valorile, credințele și lecturile religioase pot fi valorificate ca resurse foarte utile într-un proces de coaching-dezvoltare și, mai general, în orice proces de învățare = mers înainte pe drumul către visurile, dorințele, proiectele, obiectivele cuiva. Reproduc mai jos acel text – cu permisiunea ei – , așa cum l-am primit, inserând câteva explicitări necesare pentru ca și cineva care nu a participat (încă) la programele mele să înțeleagă despre ce e vorba.

*****

Dacă aș căuta acum o metaforă care să mă descrie, aș spune că sunt ca un motor cu ardere internă: cea mai mare parte a energiei mele se consumă în întreținerea unor procese care ar trebui să meargă de la sine. Dar la mine e luptă până trag de mine să mă aștern la treabă sau să mă ordonez și abia de acolo începe procesul de învățare-dezvoltare, cu un randament mai mare sau mai mic. Totuși, înainte de a începe programul eram un motor care nu pornea deloc. Si vreau sa ajung motorul unui avion cu reacție, extrem de eficient.

Mă bucur să vă împărtășesc faptul ca am avut de curând un declic. Așteptam de ceva vreme să trăiesc ceva de acest fel, pentru că simțeam că merg cam cu frâna de mână trasă, că nu preiau suficient din resursele din program.

Într-o zi obișnuită de sâmbătă: o altă întâlnire de lucru productivă, o efervescență benefică a participanților, o mare încântare pentru mine. Dar, când luminile se sting și se coboară cortina, când rămâi tu singur cu ce ai învățat… se dă adevăratul test. Și l-am picat de multe ori.

Mă uitam cu o combinație de admiratie și spaimă la notițele pe care le luasem. Vedeam în ele uneori calea de a ieși din hățișul micilor greșeli de fiecare zi – cele care, adunate, te abat atât de mult de la țintă, încât devin de nesuportat. În același timp, nu știam cum ideile acelea care arătau atât de ordonat și ammonias pe hârtie ar putea fi transpuse în realitate, în rezultate palpabile și măsurabile.

Era o treaptă lipsă acolo care mă făcea să scrâșnesc din dinți, cu o privire neputincioasă, pe mine cea obișnuită să plec pe traseu cu harta în mână. Îmi potolem răzvrătirea spunându-mi că așa e viața reală – trebuie să asamblezi tu piesele de puzzle după ce le primești. Și înțelegeam că e momentul să părăsesc sălile de antrenament prietenoase, în care toate datele problemei îți sunt la îndemână. Și programul tot o sală de antrenament este, dar una care reproduce mai fidel realitatea, un fel de simulator în care poți testa ipoteze  și – mai important! – poti primi feedback competent despre ele.

Încă nu făcusem legătura…. mă încordam să sar peste hău, fără pod, și nu reușeam. Acum am făcut o punte, una subțire, de nuiele, pe care o voi întări în timp.

Am înțeles că trăirile și experiențele nu conțin în ele însele cheia rezolvării lor. Există o formulare destul de populară: soluția unei probleme nu poate fi găsită de mintea care a creat-o. Obișnuiam să înțeleg această afirmație drept una care proclamă nevoia de a fi ajutat. Acum, datorită cunoștințelor pe care le am despre sinele plural, cred ca fiecare îi avem în noi pe amândoi: pe cel care creează și pe cel care dezleagă problema. Aici era pasul meu lipsă. Cum îi predau ștafeta celui de-al doilea?

E nevoie să pui creionul pe hârtie, ca să vezi  limpede și să nu te mai temi de monstrișorii care îți populează subconștientul, căpătând proporții înspăimântătoare pentru că refuzi să ii bagi în seamă. E mai greu, e mai obositor decât dacă ai primi o listă cu 10 sfaturi. Însă pentru o schimbare trebuie să te pregătești, să te educi, ca s-o implementezi la toate nivelurile: în intelect, în corp, în sentimente. Jordan Peterson a elaborat un program de „self-authoring” care se bazează pe același principiu: cuprinde exerciții în care scrii ce a fost neplăcut sau dureros în trecutul tău și ai vrea să nu se mai repete, cum îți imaginezi viitorul ( și proiectele tale pentru el). A observat că studenții care obișnuiau să scrie în acest program aveau rezultate academice mai bune, erau mai stabili emoțional și prezentau un risc scăzut de a renunța la studii.

Am scris câteva gânduri despre follow-up*.

* Notă ES. Follow-up-ul e un instrument de învățare pe care eu l-am creat și pe care îl recomand cu 100% încredere, chiar prin contract, tuturor acelora cu care lucrez: „la 3-5 zile după fiecare întâlnire, Beneficiarul îi va trimite Prestatorului, prin e-mail, un follow-up care va conține o hartă mentală a ideilor pe care le-a reținut ca relevante pentru el și un plan propriu de studiu și antrenament până la următoarea întâlnire”. Urmând rezultate de cercetare în științele învățării, le recomand să aloce câte 15-30 minute în fiecare din cele 3-5 zile pentru a scrie (autotestare) ce își amintesc, a verifica în notițe ce și-au amintit și ce nu și a testa practic ce și cum funcționează în viețile lor de fiecare zi ideile respective; în programele de grup, le recomand să facă publice părți din follow-up-uri, ca exercițiu de expunere și ca act de generozitate (alții pot învăța ceva din experiențele respective) și am creat un grup închis pentru participanți, unde expunerea se realizează în condiții care satisfac și nevoia de siguranță (există o clauză de confidențialitate în contract, asumată de toți participanții la grup). E un proces de repetare spațiată, clarificare și aprofundare, care ține seama de faptul că memoria umană funcționează în așa fel încât a doua zi ne amintim lucruri pe care nu ni le-am amintit imediat după o experiență, a treia zi ne amintim lucruri pe care nu ni le-am amintit în primele două zile, iar în zilele următoare ne amintim tot mai puțin – dacă nu repetăm! Recent, un alt client îmi scria: „as vrea sa recunosc foarte surprins cat de bine functioneaza tehnica de memorie pe 3 zile”.

Follow-up-ul e corelat cu un alt instrument de învățare-dezvoltare pe care eu l-am creat și pe care l-am numit, cu o doză de umor, awareness sau monitorizare OAC 😉 ; îl recomand de asemenea cu 100% încredere:

Revenim la textul Elenei; a dorit să-l editeze după publicarea primei forme; înlocuiesc forma veche cu  forma editată, care ți se adresează direct, cititorule.

La noi în familie se spun în fiecare seară rugăciunile. Și am crescut într-o ambianță suficient de aware încât să aflu că „Rugăciunea nu o faci pentru Dumnezeu, o faci pentru tine”.

Am crezut întâi ca e vorba despre una dintre convențiile sociale care mențin ordinea cunoscută, din seria spălatului pe dinți, a „să nu te certi cu frații tai”, a temelor făcute la timp.

Apoi am interpretat-o ca pe o exprimare a realității că de multe ori avem nevoie, în mod concret, de ajutorul lui Dumnezeu în viețile noastre și îl primim fără a oferi nimic în schimb. Dar parcă ceva era mercantil în viziunea asta incompletă.

Peste un timp, am descoperit că, rugându-te, actualizezi niște resurse în tine, întărești acele laturi ale personalității tale care te fac un om mai bun și mai echilibrat. Cele care te apropie de conturul, încă nesigur trasat, al unui sine mai plenar si mai adevărat, amintindu-ți că ești chemat sa umpli acel contur. Iar rugăciunea e călătoria prin care revezi limpede cu ochii mintii piatra de temelie pe care ai pus-o la formarea ta. Astfel, capeți putere să mai construiești la turnul desăvârșirii tale.

În niște împrejurări fericite din viața mea, am înțeles ca la fel e și follow-up-ul de după sesiunile de lucru din programul nostru de coaching-dezvoltare.

E, mai întâi, un mod de a-ți înnoi promisiunea față de tine însuți că vei continua pe drumul autocunoașterii, dezvoltării și învățării.

Si o mărturie că, iată, ai mai îndepărtat ceva din povara pe care o purtai, că ai mai înlăturat una din măștile inutile, pentru ca la final – triumf al conștiinței – de sub hainele slugii să se ivească un fiu de împărat.

Ține follow-up-ul și loc de hartă, pentru că, scriindu-l, îți amintești bornele pe care le-ai depășit și calea ce ți se deschide la orizont.

Am dat odată peste un verset dintr-un psalm care exprima niște învățături prețioase: „ Făgăduințele mele le voi plini Domnului, înaintea a tot poporul Său”. Prima parte vorbește despre taina dorinței de schimbare, dar are legătură și cu follow-up-ul. Făgăduința, fie că o facem lui Dumnezeu sau nouă înșine, are rolul de a ne menține concentrați, angajati în proces. Pentru că e un proces anevoios, în care suntem tentati adesea să renunțăm. Apoi, în acest verset se mai adaugă și o altă dimensiune recognoscibilă în scrierea follow-up-ului. Anume că e un „statement” pe care îl faci public, în condițiile noastre, în grupul de lucru. E o dovadă a adeziunii tale la niște valori, a adoptării unei etici a învățăturii și a progresului. Și, nu în ultimul rând, a faptului ca valorifici corect ceea ce ai primit.

Follow-up-ul constituie pasul cel mai la îndemână atunci când decizi să cauți răspunsul la întrebarea „Sunt eu cea mai bună variantă a mea, posibilă aici și acum?”.

Prin prisma nevoilor umane profunde, aș zice ca el satisface nevoia de exteriorizare-obiectivare și nevoia de eficacitate și eficiență, are un rol de catalizator în învățare și memorie, e ca o pereche de bocanci buni pe poteca self-efficacy. Și, uneori, când am suficientă deschidere să îl văd ca pe un joc, satisface și această nevoie (de joc). Iar în timp, dacă este cuplat cu perseverență si urmează îndeaproape traiectoria proiectelor mele, e chintesență a sensului în viața mea, firul roșu după care mă conduc, în vreme ce ies din „țara spânilor”.

Follow-up-ul are 3 caracteristici importante, după vorba germanului „Alle Guten Dingen sind drei” (Toate cele bune sunt trei).

1. ONESTITATEA

E preconditia progresului autentic, deoarece ai nevoie să știi exact unde te afli ca să poți configura un traseu. La început, eram tentată să cred ca onestitatea face parte dintr-o serie de date, de calități intrinseci, ca niște săgeți pe care fie le ai, fie nu le ai în tolbă. În fapt, onestitatea se antrenează, pe măsură ce înveți să nu cosmetizezi realitatea, să nu prezinți acțiunile și motivațiile tale drept ce nu sunt. E ca șlefuirea unei perle, un proces îndelungat și tot mai rafinat. Ea se suprapune căutării adevărului și de aceea este în primul rând un antrenament al conștiinței. Pentru mine, conștiința e darul primit de la Dumnezeu și fărâmă de veșnicie. De aceea, ea trebuie ridicată deasupra contextului și a împrejurărilor imediate, ca să mă pot orienta după ea ca după busolă.

2. E APRECIATIV

N-aș fi crezut că și pentru asta e nevoie de exercițiu, pentru a pune reflectorul pe lucrurile bune. Cuplat cu recunostința, acest punct e cel care-mi amintește că obții roade numai din semințele pe care le uzi. Presupune o disciplinare a atenției să te concentrezi mai cu seamă asupra întrebării “ Cum aș putea să fac X?” în loc de “ De ce nu pot să fac X?”.

Pe o treaptă superioară, atitudinea apreciativă înseamnă cultivarea nădejdii și refuzul disperării. Nădejdea e cea care, în pofida eșecurilor și a necazurilor, te îndeamnă să lupți mai departe. Pentru că ceea (sau Cine) se află la capătul drumului ți-e atât de drag, încât nu poți să renunți. Și, astfel, nu te cruți: nu-ți cruți comoditatea, nici confortul, nici caracterul plin de neputințe. Încerci să le birui, privind tot timpul înainte, așezându-ți drept ancoră ceea ce deja funcționează și e bun.

3. E CONSTRUCTIV

Calitatea follow-up-ului de a fi CONSTRUCTIV le împlinește și le valorifică pe celelalte.

Aceasta presupune să fi avut fixate niște obiective și o scară în funcție de care le monitorizez. Pe măsură ce fac analiza, mă întreb: „Ce aș  fi putut face, astfel încât rezultatul să fie mai aproape de cel dorit?” , „Ce altceva aș putea încerca, dacă metoda pe care am folosit-o nu a fost potrivită?”.

Lucrând așa, am avut prilejul să văd că modificările mici sunt semnificative. Că de multe ori suntem la un pas (o întrebare) distanță de visul acela pe care nu îndrăznim să ni-l imaginăm realizat. Cu o precizare: la distanță de un pas, făcut repetat.

Un pas, apoi încă un pas, și încă un pas.

Înainte să sting lumina, înainte ca noaptea și liniștea să se aștearnă peste înscrisurile și planurile mele, le privesc și mă întreb, într-un dialog interior pe care am învățat să-l „îmblânzesc”: „Ai tăria și smerenia să faci fiecare dintre acești pași? Chiar când ai vrea să zbori…”.  Și uneori reușesc, uneori mă poticnesc.

Îmi place să gândesc că aceste 3 caracteristici sunt manifestări ale celor 3 mari virtuți: credința, nădejdea și dragostea.

Poti crede numai în ceva care e mai presus de orice îndoială. Acesta e rolul onestității – de a te orienta către un obiectiv demn de urmat, purificând obiectul aspirațiilor tale. Implicit, onestitatea te face realist. Pentru că adevărul nu admite amăgiri, el e deplin conectat la realitate.

Am arătat deja cum aprecierea și arta de a fi mulțumitor sunt chip al nădejdii. Pentru că vin după onestitate, ele nu neagă poticnirile, ci le depășesc.

De ce cred că gândirea constructivă înfățișează dragostea? Pentru că este mărturia alegerii de a urmări (to pursue) îmbunătățirea continuă, ca o coloană a infinitului înălțată către cer. Dragostea se construiește, se clădește cu o neostoită sete de desăvârșire. Asta îi dă trainicie, asta o face credibilă. Este și ceea ce face realizarea proiectelor noastre credibilă în propriii ochi. Dacă nu aș crede că există mereu câte o cale prin care pot îmbunătăți înțelegerea mea asupra medicinei, nu m-aș mai duce zi de zi la facultate.

Călătoria descoperirii de sine și a valorificării potențialului tău e aventuroasă.

Am fost uimită, atunci când am început programul, că, după ce am ales noi înșine proiecte la care să lucrăm, ownership-ul a fost mereu prezent. Ca, de exemplu, atunci când fiecare își alege resursele de care are nevoie după sesiunile de lucru. Eram deprinsă cu un stil al sarcinilor de lucru, al „temelor”.

Dar cred ca nu sunt prima care o spune: avem o adeziune mai mare și un angajament mai profund față de obiective pe care le alegem și ni le impunem noi înșine. Pentru că schimbarea are o mare componentă emoțională. În același timp, această practică din program e o recunoaștere a faptului că fiecare dintre noi suntem cu adevărat unici (desi în foarte mare măsură asemănători) și avem propriul traseu și ritm, mai lin sau mai întortocheat, cu suișuri și coborâșuri. E un program de grup, însă mi-a satisfăcut profund nevoia de a mă simți persoană distinctă și autonomă, pe un fundal liniștitor de incluziune (în comunitatea oamenilor iubitori de dezvoltare și cautători de vieți cu sens). O balanță echilibrată între nevoia de „Eco-Socio-Eu” și „Eco-Socio-Noi”.

O mărturisire de încheiere: primul articol de pe acest blog pe care l-am citit a fost „Ghidați copiii să devină performeri. E singura șansă pentru România.” Vă invit să-l citiți. Acesta a fost articolul care m-a „îndrăgostit” de metoda Elisabeta Stănciulescu. Și știu de ce: pentru ca în noi e cineva care vrea să realizeze mai mult, să devină mai bun decât ieri. Simțim nevoia ca cineva să ne spună: „Nu ești tot ceea ce ai putea fi (Nu ti-ai realizat potențialul). Poți fi mai mult și poti trai mai deplin” . Da, e o altă descoperire făcută de curând: noi, oamenii, avem nevoia de „mai”. Dacă nu o „îmblanzesti” și nu o ții sub control, ea poate îmbraca forme urâte : ceea ce psihologii numesc nevoie de dominare (doar vrei să fii „mai “ decât ceilalți, nu?), sau perfecționism și autocompătimire („eu vreau mai mult și cât mai repede! Dacă nu primesc, e vina cuiva”).  Însă direcționată corect, e motorul transformării. Ne ajută să creștem armonios. Și ce e mai bine decât, echilibrat fiind, să țintești MAI sus? De acolo poți vedea mai bine, ți se deschid alte orizonturi.

Așadar, când eforturile necesare schimbării vi se par prea mari, amintiți-vă că e cineva în voi care tânjește după o viata MAI plină de sens. Și că cel mai bine te odihnești în autodepășire – ca peștii care înoată primăvara în susul râului, ca păsările care zboară toamna în țările calde.

Am vrut să împărtășesc descoperirile mele referitoare la acest instrument de învățare-dezvoltare, pe care, în ciuda rezistenței mele inițiale și recurente, mă străduiesc să îl fac al meu. Si nu pentru că follow-up-ul ar fi un scop în sine, ori o „obligație” (știu că nu e), ci pentru paleta largă de atitudini și competențe dezirabile pe care le antrenează.

Nu știu exact ce va fi mâine, dar sper să fiu puțin mai bună decât azi. Și știu că azi voi adormi liniștită și împăcată cu mine însămi. Hmm… până să încep programul, asta nu se întâmplase de ceva vreme.

Spor tuturor în urcușul vostru! Să găsiți tovarăși adevărați și călăuze bune! Și nu vă lăsați dorul inimii să se stingă!

Cu însuflețire,

Elena