Ce spune „mi-e dor” despre noi, românii?

06.18.2022

Mi-e dor de… un om, un loc, un timp, o situație. Obișnuim să spunem că dorul e o emoție specifică românilor. Nu știu dacă e sau nu așa și nu știu să fi cercetat cineva serios asta. Ce e sigur e că (și) noi simțim adesea că ne e dor.

Te-ai întrebat vreodată când anume spui „mi-e dor”? În ce stare te afli atunci și în ce contexte, situații?

Te-ai întrebat vreodată ce simți, mai precis, când spui „mi-e dor”?

Îți ofer aici puțină hrană pentru gândire critică și inteligență emoțională. Cum o metabolizezi, e treaba ta.

Atât cât am observat eu, la mine și la alți oameni, dorul e, de fapt, o dorință; apropierea lingvistică nu e întâmplătoare.

Ne dorim să vedem, auzim, atingem, mirosim, gustăm, trăim ceva ce am văzut, auzit, atins, mirosit, gustat cândva și, dintr-un motiv sau altul, nu am mai făcut-o. Dorul ne poartă în trecut; de regulă, un trecut nu foarte apropiat. Metaforic, poeții folosesc cuvântul și cu referire la viitor, însă în viața omului obișnuit dorul e o legătură cu oameni, locuri, situații întâlnite în trecut.

Dorul apare spontan și de puține ori ne dăm seama cum și de ce a apărut. Suntem tentați să-l punem, romantic, pe seama iubirii: iubim sau am iubit persoana X și de aceea ne e dor de ea; ne iubim țara, orașul, locul unde am copilărit și de aceea ne e dor. Atât cât am putut eu observa, ipoteza unei nevoi crescute de confort psihologic și siguranță și, simultan, a unei nevoi crescute de a simți că ești viu, că trăiești cu adevărat ar avea cel puțin la fel de multe șanse – dacă nu chiar mai multe – să se dovedească adevărată (dacă ar fi supuse amândouă unei testări comparative). Ne e dor de starea aceea de relativ confort psihologic și relativă siguranță combinată cu sentimentul că trăim cu adevărat pe care ni le ofereau prezența persoanei X sau viața în spațiul Y – sau credem, ne autosugestionăm că ni le ofereau, pentru că trecutul respectiv de care ne e dor e suficient de îndepărtat ca să trecem în uitare tot ce ne provoca disconfort sau suferință atunci.

Dorul ne spune că în prezent simțim un disconfort psihologic, o suferință legat/ă fie de un sentiment de insecuritate, un stres, fie de senzația că trece viața pe lângă noi fără ca noi să o trăim cu adevărat, sau, altfel spus, de nevoi umane profunde nesatisfăcute, iar mintea noastră scoate, din arhiva memoriei, piese de puzzle despre care credem, adesea ne iluzionăm, că ne-ar putea ajuta să  diminuăm acel disconfort, acea suferință.

Iar dacă e adevărat că dorul ne e specific ca popor, atunci avem în codul genetic și în „codul social” (cultura pe care o încorporăm de-a lungul proceselor de socializare-educație) al etniei o suferință și o incompetență legate de (ne)satisfacerea celor mai profunde nevoi umane.

Consecințele ar fi foarte multe și foarte importante…