Când înveți din experiență, înveți pentru performanță?

07.23.2014

It is in the character of growth that we should learn from both pleasant and unpleasant experiences, observa unul dintre deținătorii premiului Nobel pentru pace, Nelson Mandela[1]. Trebuie să învățăm atât din experiențele plăcute, cât și din cele neplăcute, e o caracteristică a dezvoltării. Practic, știința și arta de a învăța din experiență ne oferă soluțiile cele mai sigure și mai sustenabile pentru orice problemă de afaceri, carieră, familie, iubire, prieteni, colegi, politică etc.

Însă Everything’s got a moral, if only you can find it, scria, în cunoscuta poveste Alice în Țara Minunilor, matematicianul și logicianul de la Oxford, Lewis Carroll[2] : orice experiență conține o învățătură, problema e că puțini știu să găsească învățătura cu adevărat valoroasă din ceea ce fac și trăiesc zi de zi. Cei mai mulți se autoiluzionează că învață. Se mulțumesc să tragă repede concluzii, de foarte multe ori superficiale, din practicile lor de fiecare zi și rețin mai ales acele lucruri care întăresc vechile lor moduri de a gândi și a acționa, prejudecățile, obișnuințele, fricile lor. În consecință, avansează pe o traiectorie care este exact opusul învățării pentru dezvoltare și care, mai devreme sau mai târziu, se dovedește contra-productivă și generatoare de suferințe. Cu atât mai puțin ne putem baza pe ceea ce oamenii înțeleg de obicei prin ”învățare din experiență” atunci când vrem să atingem niveluri înalte de performanță.

E posibil ca, citind fraza precedentă, să-ți apară imediat în minte câteva obiecții pe care eu le aud frecvent : ”Dar unde scrie că trebuie neapărat să aspir la și să ating un nivel înalt de performanță? Eu nu-mi doresc asta. Vreau să trăiesc, să mă bucur de viață, nu să fac performanță” ; ori ”Bill Gates și Steve Jobs au atins cele mai înalte niveluri de performanță învățând mai mult din experiență” ; ori ”Cerșetorii, hoții de buzunare și escrocii sunt hiper-performanți și au învățat doar din experiență”. Voi prezenta rapid contraargumentul meu principal pentru fiecare.

În primul caz, probabil legi performanța de un talent excepțional înnăscut și de competiții de vârf în care trebuie să demonstrezi că ești cel mai bun: tenismena Simona Halep, finalistă la Roland Garros, face sport de performanță pentru că e talentată și pentru că vrea să participe la și să câștige din concursuri ; Ciprian Manolescu, câștigător în trei Olimpiade Internaționale de Matematică (1995, 1996, 1997) iar acum profesor de matematică în SUA, la prestigioasa UCLA, face matematică de performanță pentru că are talent și pentru că vrea să fie cel mai bun sau printre cei mai buni; lista ar putea continua cu multe alte exemple. Tu nu știi să ai vreun talent special. Ori știi că performanțele acestea implică sacrificii mari, pe care nu vrei să le faci. Vrei să trăiești normal și să te bucuri de viață. Să ai un loc de muncă suficient de bine plătit, o familie armonioasă, o casă, să pleci în vacanțe etc. În România, unele dintre aceste dorințe ale tale se puteau îndeplini fără performanță cu câteva zeci de ani în urmă ; în Europa Occidentală și SUA, cu semnificativ mai multe zeci de ani în urmă ; dacă scoți din ecuație tot ce se poate obține doar cu bani, probabil că unele se pot îndeplini și în 2014 într-un sat izolat de cine știe unde, într-o mânăstire budistă sau în sihăstrie. Dacă, însă, vrei să trăiești ”normal” și să te bucuri de viață într-o societate bazată pe economia de piață a secolului XXI, ai nevoie să înțelegi că performanța nu mai e acum legată de vreun talent excepțional înnăscut și competiții sportive sau școlare, ci a devenit parte a normalității, a cooperării și competițiilor de fiecare zi. Oricât ți-ai dori, nu o mai poți evita. Ca să obții locul de muncă suficient de bine plătit pe care ți-l dorești, iar apoi să-l păstrezi și să avansezi, ai nevoie să execuți ori de câte ori e necesar un număr de acțiuni la standarde prestabilite de completitudine, acuratețe, viteză, costuri etc. Aceasta este performanța în business, indiferent că ești antreprenor, manager sau angajat : execuție efectivă + standarde prestabilite sau așteptări socialmente definite de clienți, pe care trebuie să le atingi, să le depășești, ori – și mai greu – să le remodelezi, să le educi. Standardele cresc sau se schimbă rapid de la un an la altul, iar tu nu ai decât două opțiuni responsabile: fie înveți continuu pentru performanțe tot mai înalte, fie îți asumi riscul de a renunța la visul de a trăi ”normal” și a te bucura de viață atât cât ți-ai dori. Sigur, există și varianta, în care se refugiază cei mai mulți, de a te privi ca victimă și a plasa întreaga sau principala responsabilitate în afara ta ; însă această variantă nu e productivă, nu e benefică pentru tine, iar de multe ori e și incorectă sub aspect etic ; vom vorbi mai târziu despre această eroare fundamentală de atribuire, cum o numesc specialiștii. Deocamdată, merită să reții acestea : (1) dacă nu acorzi suficientă atenție acestor două noțiuni, performanță și competență, speranțele tale de a avea un loc de muncă bine plătit, casă, mașină, vacanțe, o familie armonioasă etc. vor rămâne doar visuri irealizabile, iluzii ; (2) ca să fii performant, trebuie să fii competent, dar poți fi competent și să nu fii performant ; competența e o condiție necesară, dar nu suficientă pentru performanță ; performanța presupune competență, dar înseamnă mai mult decât competența.

• Competență
  • Ansamblu de cunoștințe și abilități care te fac apt, capabil să efectuezi o acțiune la standarde și în condiții pre-definite social.

• Performanță
  • Realizezi efectiv, duci la capăt acțiunea respectivă, la standarde prestabilite de completitudine, acuratețe, viteză, costuri etc., în contexte variate.
  • Performanța e dependentă de competență, dar și de mulți alți factori care țin de context, conjunctură.

Când spui ”Bill Gates și Steve Jobs au atins cele mai înalte niveluri de performanță învățând mai mult din experiență”, gândești (te rog să mă ierți) ca un ignorat: ignorantul e acela care își formează opinii, credințe, convingeri și le dă glas fără a se documenta, fără a căuta și a corela informații suficiente și corecte. Dacă te documentezi, vei descoperi că nici Bill Gates, nici Steve Jobs și niciunul dintre marii performeri nu s-au limitat la așa-zisa învățare din experiență/practică, iar cei mai mulți au studiat multă ”teorie”, fie cu profesori, fie ca autodidacți; e drept, nu s-au oprit la studiul ”teoretic”, dar a trece dincolo de el nu înseamnă a sări peste el, a-l ignora sau a-l evita. Iarăși, dacă te documentezi, vei descoperi că poți fi autodidact doar după o etapă de studiu foarte serios sub îndrumarea unui profesor, mentor, instructor, tutor, antrenor foarte bun, care îți provoacă și îți încurajează curiozitatea și autonomia în învățare. Abia după o astfel de etapă, în care înveți cum să înveți, devii într-adevăr capabil să găsești ”morala” din fiecare experiență. Lewis Caroll, el însuși performer, știa ce spune: Everything’s got a moral, if only you can find it.

Când spui ”Cerșetorii, hoții de buzunare și escrocii sunt hiper-performanți și au învățat doar din experiență”, cred că ai dreptate 100%. Spun de multă vreme că o cercetare, făcută după toate exigențele științei, asupra practicilor de învățare în lumea acestor categorii sociale ar revoluționa științele educației; ar fi o teză de doctorat excepțională (anunță-mă dacă ai curiozitatea și curajul să te angajezi la o astfel de… da, performanță!). Întrebarea este dacă tu îți dorești tipul de performanță la care ajung cerșetorul, hoțul de buzunare și escrocul. Dacă da, poți continua să crezi că învățarea din experiență/practică, așa cum o înțeleg de obicei oamenii, e cea mai bună formă de învățare și să faci din cerșetori, hoți și escroci modelele tale; fără să-și dea seama, foarte mulți colegi și cunoscuți ai tăi procedează deja în acest fel atunci când copiază la examene, iau sau dau mită, mint și manipulează emoțional ca să obțină niște beneficii. Dacă admiri nivelul de performanță atins de mulți cerșetori, hoți și escroci, dar nu accepți natura și etica respectivei performanțe, atunci ai nevoie să înveți cum să înveți ca să atingi tipul de performanță de care ai tu nevoie și pe care ți l-ai dori.

DACIAS VIP-AS e, din câte știu, primul și deocamdată singurul model de învățare pentru performanță creat în România. Societatea și, în foarte mare măsură (nu generalizez), școala românească, incluzând aici și instituțiile de învățământ superior, funcționează pe baza unei iluzii a învățării, cu două praguri critice: primul îl constituie confuzia între învățarea pentru competență și performanță, pe de o parte, și învățarea de simț comun; cel de-al doilea îl constituie confuzia între învățarea pentru competență și învățarea pentru performanță. De altfel, această noțiune, învățare pentru performanță, nici nu există în limbajul nostru: noi vorbim despre învățare pur și simplu, fără nicio nuanță mai fină; orice, de la simplul ”am aflat”, la ”am înțeles”, ”am reținut ceva”, la ”sunt capabil să fac față unui test școlar” și la ”sunt capabil să predau matematica la UCLA” e cuprins în aceleași două cuvinte: ”am învățat”. Voi reveni cu detalii în altă parte.