De ce musulmanii și ateii pot spune ”Hristos a înviat” ?

05.02.2016

Nu e o încercare de prozelitism, e un răspuns la o provocare intelectuală.

Prietenii virtuali te pot provoca, adesea, să-ți pui întrebări pe care nu ți le-ai pus și să cauți răspunsuri pe care nu le aveai. La întrebarea din titlul acestui articol m-a provocat o postare Facebook:

”Paştile Domnului anul ăsta: cu prieteni creştini şi atei şi amfitrioni musulmani. Când m-am trezit, gazda noastră musulmană, care deja curăţa hamsie în curte pentru ciorba de peşte, „că voi, creştinii, aveţi peştele ca simbol al credinţei”, m-a întâmpinat cu „Hristos a înviat!”. Asta înseamnă Paştile Domnului meu, prieteni. ” (Ana Barton, postare Facebook, 1 mai 2016)

Adevărat a înviat!

Acesta este Adevărul nostru comun. Pentru că noi toți, creștini și musulmani și hinduși și budiști și … și … și … și atei, avem aceeași nevoie spirituală profundă, conștientizată sau nu, recunoscută sau nu: credința că, într-un fel sau altul, e totuși posibil să depășim condiția de muritori și să accedem la viață-fără-de-moarte / reînviere. E nevoia umană fundamentală care nu poate fi satisfăcută decât dacă adevărul și credința devin una.

De la un moment al evoluției noastre ca specie, viața umană a devenit practic de netrăit fără acest adevăr-credință.

De la un moment al evoluției noastre ca indivizi umani, viața umană devine practic de netrăit fără acest adevăr-credință.

Modurile concrete în care gândim această posibilitate sunt diferite, poveștile concrete pe care le imaginăm ca să descriem acest drum neștiut sunt diferite.

Ceea ce ne leagă, totuși, pe toți este esența însăși a spiritualității umane: gândul care ne plasează, ca existențe, dincolo de formele pe care le pot îmbrăca viețile noastre pe Pământ și care acceptă, totodată, necunoscutul ca (încă) necunoscut.

Dincolo de adevărul-credință al posibilității generale de a depăși condiția de muritori, nu Adevărul este noțiunea centrală a spiritualității din oameni, ci acceptarea acestui Necunoscut-ca-necunoscut.

În opinia mea, ateul care acceptă că, oricât ar progresa cunoașterea umană, există și va exista întotdeauna pentru noi un Necunoscut și care se raportează la ceilalți cu respectul pe care îl impune conștientizarea propriei ignoranțe e mai profund spiritual decât credinciosul care pretinde că el știe Adevărul despre ce s-a întâmplat la începuturile lumii sau ce se va întâmpla cu noi într-un viitor oarecare.

În opinia mea, atunci când vii și-mi spui că religia ta e cea ”adevărată”, îți negi propria spiritualitate, pentru că afirmi, implicit, că Necunoscutul a dispărut pentru tine ca necunoscut.

În opinia mea, atunci când vii și-mi spui că ție spiritele celor plecați din viață, îngerii sau însuși Dumnezeu îți spun una sau alta și nu ai nicio îndoială cu privire la Adevărul a ceea ce (pretinzi că) îți spun, îți negi propria spiritualitate, pentru că afirmi, implicit, că Necunoscutul a dispărut pentru tine ca necunoscut.

În opinia mea, Adevărul și puterile speciale pe care le invoci vorbesc nu despre spiritualitatea ta, ci despre limitările tale biologic și socio-cultural determinate, care te plasează în competiția obișnuită pentru supraviețuire, putere, importanță etc.

Plasându-ne în raport cu un Necunoscut în fața căruia ignoranța tuturor ne face egali, spiritualitatea exclude orice competiție și ierarhie.

Competițiile și ierarhiile țin de natura noastră biologică și socio-culturală, nu de spiritualitatea noastră. 

Ideea că suntem toți egali în fața lui Dumnezeu te face spiritual(ă); credința că ești ”alesul” lui Dumnezeu te îndepărtează, în opinia mea, de spiritualitate.

Ideea că avem toți acces, pe un drum sau pe altul, la viață-fără-de-moarte / reînviere te face spiritual(ă); credința că doar dacă te închini unui anumit Dumnezeu ai acest acces te îndepărtează, în opinia mea, de spiritualitate.

Creștini și musulmani și hinduși și budiști și … și … și … și atei pot spune în egală măsură ”Adevărat a înviat”, în măsura în care înțeleg această propoziție ca răspuns la una dintre nevoile umane fundamentale, nevoia de spiritualitate, și în măsura în care înțeleg dimensiunea spirituală a ființei umane nu ca simplă prelungire, reproducere și întărire a unor nevoi și pattern-uri biologice și socio-culturale, ci ca un complement necesar al acestora: complement = ceea ce se adaugă la ceva pentru a-l întregi.

Acesta este mesajul pe care îl citesc eu în istoria biblică a lui Iisus.